Irina Lucia Mihalca - O limită, un spaţiu, o clepsidră

 Prin culorile palide ce ne urmăresc,
 prin zidurile distanţei, prin gratiile timpului,
 în lumina separată de întuneric,
 călăuzindu-se, sufletele şi-au strigat iubirea.
 
 Am nevoie de-atingerea ta,
 străpunge tăcerea, ca un botez al sufletului
 în apa divină revărsată asupra noastră!
 Unde-i cuvântul iubirii, unde-i glasul inimii?
 Am eliberat luminii zâmbetele dăruite,
 plutesc uşor, acum, pe-ntreg cuprinsul lumii.
 
 Tăcerile pot fi mai dureroase
 decât însăşi durerea,
 firul întunecat al ruperii şi desprinderii,

 firul răsucit al indiferenţei,
 suspinul pământului
 şi rozul palid din petala caisului-vis,
 lacrima necăzută, nedeschisă, negustată,
 lacrima aninată de pleoapă,
 picur al ploii tăcute,
 deschiderea ei, idealul clipei,
 căderea în fugă
 sau ropotul vesel al ploii calde de vară.

 
 Cere şi ţi se va da! - o lege divină.
 Strânge-mă-n braţe, iubitule,
 în tine vreau s-adorm,
 până simt coarda ce sparge barajul!
 Simţi prin toţi porii răsfrângerea
 culorilor noastre,
 dincolo de înţelegerea lumii?
 Când sună clopotul adevărului,
 totul în jur ne cheamă,
 speranţe de verde,
 vârtej de albastru şi galben,
 clocotitorul roşu vulcanic,
 un suflu portocaliu şi violet nostalgic
 - o limită, un spaţiu, o clepsidră -,
 nuanţe calde sau reci, triste sau vesele,
 nebune sau calme, suave sau tari,
 în sărbătoare şi delir, stropii de bucurie
 ne-aruncă printre astre.
 
 Ameţitoare înălţimi, izvor şi oglindă,
 în armonie cromatică, reflexe de vis se succed!
 
 Respirăm nemărginirea dragostei,
 se construieşte spirala,
 când ascendentă, când descendentă,
 inversându-ne polii, legându-ne,
 momente divine cresc în noi,
 un singur corp
 şi clipa readucerii aminte,
 impresia adânc pătrunsă în sângele nostru,
 o semnătură pe pânza vieţii...