Lumea poeziilor Irina Lucia Mihalca - Punţi spre castelele vieţii

Cuvintele se leagănă uşor,
uscate în bătaia vântului,

cu o suflare racoroasă,
sufocată de propriile mâini,
fragila ţesătură se deşiră,
dizolvând hotarele dintre lumi.
E vis sau realitate?
Ferestrele lor se deschid
în lumina care topeşte totul în jur.

Ziua se stinge
în sclipirile unui alt timp.

Pe cerul de catifea
inundat de forme lichide,
luna incendiază coaja copacilor
cu un alb strălucitor,
poleind
umbrele palid-albăstrui
ce trec dintr-o realitate în alta.

Ecourile vieţii şi-ale morţii

fâlfâie
ca un fluture de noapte,
pierzându-se prin mâini palide,
amestecându-se-n timpuri.

Punţi spre castelele vieţii,
în cadenţa unui singur suflet,
înserarea aruncă,
atemporal,
o dorinţă pustiitoare
în două inimi acordate carmic,
precum setea beduinilor din deşert.

Univers magic! Multe se relevă,
trăirea e unică, în afara timpului
şi spaţiului acesta.
Simţi mult mai mult, extatic,
sfâşietor, dor, durere,
lumină, zâmbet, mângâiere.
Cu pasul ei uşor, puţin neliniştită,
cu privirea uşor plecată,
mlădioasă, zveltă
şi uimitor de frumoasă
merge să-şi întâlnească iubitul.

Un vis, nimic mai mult!
Asemeni vântului, îl simţi dar nu-l vezi,
întinzi mâinile să-L prinzi
şi le retragi goale.
Prizonier între cer şi pământ,
tinzi spre azur, intri-n adâncuri,
cu sufletul o cunoşti,
dar cu trupul iubeşti, suferi, trăieşti.
Oare de ce ne doare intens inima
prin lumina amintirilor??
E neputinţa în faţa destinului
sau lacrima iubirii
ce ştim că este şi va fi?!

Să reţii clipa ireversibilă
ce-şi deschide floarea lotusului!

Un vis, nimic mai mult, e Totul!
Asemeni vântului, îl simţi dar nu-l vezi,
întinzi mâinile să-L prinzi
şi le retragi goale.
Prin luminile întrepătrunse,
prin noi contururi,
păşeşti într-un alt prezent.
Te-aşteaptă cărări pe care nu ai mers!