Irina Lucia Mihalca - Ultima filă dintr-o viaţă

 E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh,
 fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani,
 maltratată şi judecată a fi executată
 prin spânzurătoare
 pentru împotrivirea întinării ei.
 În noaptea aceea blestemată
 ar fi fost moartă,
 după ce ar fi fost pângarită,
 de nu ar fi înfruntat, cu un stilou,
 frica şi demonul atacator.
 
 Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască.
 Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit.
 În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă,
 n-a vărsat lacrimi, n-a implorat,

 n-a plâns, nu s-a lamentat,
 pentru a fi absolvită de crima comisă.
 Încrederea i-a fost în lege
 şi-n forţa justiţiei în care şi-a lăsat destinul.
 
 Din prima zi de carceră a înţeles.
 Acolo, drepturile îi sunt călcate în picioare,
 acolo, frumuseţea nu are ce căuta.
 Aşa a lepădat orice semn din trup, din gânduri, din voce,

 din scris, din priviri, din vise.
 Astăzi i-a venit rândul să înfrunte Qisas
 (legea iraniană a retribuţiei).
 
 Să nu plângi, Reyhaneh! Moartea nu este sfârşitul tău.
 Ai fost învăţată să te comporţi cu demnitate,
 ai fost învăţată că trebuie să lupţi,
 oricât de greu ţi-ar fi.
 O şcoală cu multiple lecţii şi responsabilităti
 este viaţa. Aşa ai fost învăţată.
 
 O singură dorinţă i-a transmis mamei,
 nu vrea să fie îngropată în pământ.
 Fără mormânt, fără lacrimi, fără jelire!
 Cuvântul redus la tăcere.
 Ochiul, inima şi tot ce-ar putea fi luat din trupul ei,
 oricui să fie date, fără să se ştie de unde.
 Îmbrăţişează liniştită moartea,
 iar vântul departe s-o poarte.
 
 Să nu-ţi fie ruşine pentru nimic, Reyhaneh!
 Nici pentru tristeţea mamei,
 nici pentru că nu ai apucat să mai săruţi,
 pentru ultima dată, mâna mamei şi-a tatălui.
 Tu vei cânta, asemeni păsărilor!
 Lumina a pătruns prin rănile tale,
 povestea ta nu va putrezi.
 
 Bucurie şi suferinţă umană.
 Tu eşti puternică, asemeni izvorului,
 devenit râu, devenit mare, devenit ocean,
 devenit nor, devenit ploaie!
 În miezul tăcerii vei găsi adevărul,
 prezent şi uitat,
 devenit spaţiul de amintiri.
 
 Aduşi de viscol, ca o rugăciune,
 fulgii de zăpadă
 luminează cerul dimineţii.
 Frumuseţe eterică.
 Azur. Lumină. Paşi în neant. Tăcere.
 Albastru de cobalt ca acuarelele,
 albastru ultramarin ca adâncimea şi liniştea mării,
 risipă de azur ca misterul cerului.
 
 Un punct fără întoarcere! Intens este totul.
 În lumina strălucitoare, nepământeană,
 lumea pare ireală, evantai de clipe,
 timpul se accelerează,
 respiri gânduri atât de vii,
 uimitor de rapide,
 cu noi înţelesuri,
 cu înţelegeri străfulgerătoare,
 derulată în viteză, viaţa pare a fi un vis.
 O, Doamne, câtă iubire, câtă pace şi cât senin!