Lumea poeziilor Irina Lucia Mihalca – Opreşte, Doamne, ceasornicul!

umbrele-ţi dansează prin visul abia stins, 
în cădere îţi extragi 
fiecare ciob implantat prin trecerea ta, 
pe alei singuratice îţi asculţi şoapta inimii, 
recompui spaţiile libere risipite-n trecut, 
în timp ce noaptea-şi curbează 
cadranul timpului 
pentru a găzdui lumina cerească. 

Ai mereu impresia de adiere a unui torent, 
(o asociere cumva anormală, ai să-mi spui) 
fulminante trăiri se descriu în spaţii imense, 
sublim foşnet, în surdină încep 
şi vin valuri, valuri, 

intensităţi pe care nu le-ai cunoscut, 
dorinţe ce-ţi deschid zăgazurile lumilor 
lăsate în aşteptarea ta, 
simţi că eşti în vârtej cu o forţă în care 
opunerea nu-şi are sensul, 
şi totuşi, atât de liniştită în esenţă. 

Ai vrea să fii ceea ce azi n-ai fost, 
un simplu glas chemat din abisuri, 

nu ştii ce iubeşti. Cândva, într-un tablou 
ai pictat universul sau doar l-ai întredeschis. 
- Oare voi putea să te cuprind? - te întrebi. 
O lume fără de început, din mine să-ţi faci aripă! 

- Opreşte, Doamne, ceasornicul, 
rămâi să-i fac, din tine, o altă viaţă în care 
să rescriu, cu alte litere, iubirea! 
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii 
şi cât să intre în lumina simţirii? 

La auzul partiturii celor două voci, 
pătrunzi în lumina tabloului, 
te contopeşti cu raiul, asculţi cum inima 
îţi bate ca o explozie solară. 
Pe malul dintre mine şi tine curge seva iubirii, 
uneori ai avut cuvântul adânc aşezat înlăuntru, 
acum parcă totul a fost de suprafaţă. 

Eşti aruncat în sfere în care nu ai pătruns, 
- un fugar spre lumea descrisă, demult căutată - 
cu mine misterul ţi se pare, acum, o carte deschisă, 
îţi trebuia un drum pe care alţii l-au văzut în noaptea lumii.