Lumea Poeziilor Irina Lucia Mihalca - Provocarea vieţii
Lumea Poeziilor: Irina Lucia Mihalca - Provocarea vieţii
05 May, 2016 00:00
ZIUA de Constanta
2884
Marime text
Pasăre cu aripile larg desfăcute,
o cruce întinsă peste veacuri,
un tot, un vals pe ape
şi adierea lunii translucide
pe umărul ei sărutat
de atingerea buzelor tale,
uşa deschisă spre viaţă,
spre infinitul albastru,
în reflexe irizante,
schimbătoare ca marea,
un traseu al fericirii,
în bătaia razelor de soare,
ce se deschide armonios în ea
mai frumos că niciodată.
Prin ochii ei ţi-ai văzut viaţa.
Călătorind în tine, în toate direcţiile,
de la un capăt la altul,
vârtejuri de gânduri,
de vise, de stări, de dorinţe.
Un punct alungit,
înfăşurat în el însuşi!
Nu mai ai cuvinte.
În tăcere o cauţi în spatele
fiecărei uşi închise.
Un chin dulce-amărui,
o piatră de temelie
a inimii înmugurite,
primele linii
ale unui ţărm răsucit
înainte de calmul zorilor
nesperat a mai veni vreodată.
N-ai putea să trăieşti, alături de ea,
într-o linie neîntreruptă de fericire!
Nu poţi trăi aşa, mereu îmbătat
de frumuseţea ei!
Crezi că interiorul ţi-e firav.
Ca un torent, puterea ei
ţi-e transmisă peste măsura ta.
Îţi pierzi identitatea, simţi
că te topeşti în ea, nu mai ai limite.
Frumoasă aşa cum numai ea este,
o priveşti şi nu te mai saturi de ea.
Transformă totul în tine!
E-o frică de ce poţi deveni,
de ce poate naşte şi rescrie în tine.
Te ştiai puternic,
însă, de când ai întâlnit-o
ceva din tine strigă.
De-acel duh te temi!
O teamă cumva ascunsă,
nebănuită,
iese la suprafaţă,
te sfârtecă cu totul.
E-o ardere intensă,
te răscoleşte, simţind-o!
Ridici piatra de pe inimă
şi priveşti înainte.
Cineva, contopit cu visele tale,
te cheamă, departe, acolo,
cineva care-a trecut senină
prin nopţile tale albastre,
prin eternitatea timpului,
împletind iubirea şi dorul.
Săruţi mâna şi duhul,
şi mireasă, zici: - Vino!
Facă-se Voia Celui Veşnic Viu!
o cruce întinsă peste veacuri,
un tot, un vals pe ape
şi adierea lunii translucide
pe umărul ei sărutat
de atingerea buzelor tale,
uşa deschisă spre viaţă,
spre infinitul albastru,
în reflexe irizante,
schimbătoare ca marea,
un traseu al fericirii,
în bătaia razelor de soare,
ce se deschide armonios în ea
mai frumos că niciodată.
Prin ochii ei ţi-ai văzut viaţa.
Călătorind în tine, în toate direcţiile,
de la un capăt la altul,
vârtejuri de gânduri,
de vise, de stări, de dorinţe.
Un punct alungit,
înfăşurat în el însuşi!
Nu mai ai cuvinte.
În tăcere o cauţi în spatele
fiecărei uşi închise.
Un chin dulce-amărui,
o piatră de temelie
a inimii înmugurite,
primele linii
ale unui ţărm răsucit
înainte de calmul zorilor
nesperat a mai veni vreodată.
N-ai putea să trăieşti, alături de ea,
într-o linie neîntreruptă de fericire!
Nu poţi trăi aşa, mereu îmbătat
de frumuseţea ei!
Crezi că interiorul ţi-e firav.
Ca un torent, puterea ei
ţi-e transmisă peste măsura ta.
Îţi pierzi identitatea, simţi
că te topeşti în ea, nu mai ai limite.
Frumoasă aşa cum numai ea este,
o priveşti şi nu te mai saturi de ea.
Transformă totul în tine!
E-o frică de ce poţi deveni,
de ce poate naşte şi rescrie în tine.
Te ştiai puternic,
însă, de când ai întâlnit-o
ceva din tine strigă.
De-acel duh te temi!
O teamă cumva ascunsă,
nebănuită,
iese la suprafaţă,
te sfârtecă cu totul.
E-o ardere intensă,
te răscoleşte, simţind-o!
Ridici piatra de pe inimă
şi priveşti înainte.
Cineva, contopit cu visele tale,
te cheamă, departe, acolo,
cineva care-a trecut senină
prin nopţile tale albastre,
prin eternitatea timpului,
împletind iubirea şi dorul.
Săruţi mâna şi duhul,
şi mireasă, zici: - Vino!
Facă-se Voia Celui Veşnic Viu!
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii