Pecetea veşniciei-Irina Lucia Mihalca

În surdină auzi un ticăit al ceasului, o melodie,
 fragmentele unei sonate de primăvară,
 mărgăritare înflorite
 ce-şi poartă amprenta lăuntrică.
 Cu prudenţă navighezi
 printre umbrele stelelor
 şi amintirile
 întrepătrunse cu clipe prezente.
 
 Ninge, ninge peste iubirea noastră,
 cu petale mari, albe,
 de trandafiri,
 ninge.
 
 Palimpsest prăfuit, lanterna magică

 scoate la iveală
 timpul ineluctabil.
 Într-o tăcere aproape desăvârşită
 descoperi o lumină vie,
 ca un ferment.
 Într-o secundă intri
 într-o falie a timpului oprit,
 alert, spaţiul gol
 se-ntinde nesfârşit.

 Topind cifrele, cadranele
 se sparg în sunetele
 ce ne punctează pulsul.
 La răspântii se-mprăştie
 şoaptele albe şi strigătele roşii.
 În aşteptare sunt zorile unei noi zile.
 
 Niciodată nu i-ai promis o grădină de trandafiri,
 doar un buchet mare, alb.
 Fără frumuseţea ta
 s-ar fi destrămat în gânduri,
 în imagini-frânturi
 ar fi spart
 zidurile ce-o pietrificau,
 sofocată înăuntru, un spectru ar fi rămas.
 
 Ah, surâs al inimilor!
 Combustie a trăirilor, pasăre liberă, rebelă,
 zborul a căpătat contur.