Poezia zilei Acum simți și vrei...- Irina Lucia Mihalca

 Rătăcit şi fără linişte trăieşti într-o lume dură,  
 într-o limbă ciudată.  
 Coloane fără sfârşit pui în cuvinte.
 Sub cerurile întunecate priveşti
 un leu cu două capete
 şi labe din trei segmente
 pe care tronează  
 o pasăre intens colorată.
 Trudeşti să adapi
 caii negri din noapte cu râuri de sânge.
 Arunci carne lupilor din dulapul cu zestre.
 Iubeşti ce nu ai, ce nu atingi,
 acea Nirvana care există la celălalt,
 dar nu şi la tine.

 La tine, acolo, e sărbătoarea luminilor,  
 dar tu stai cu vidul. Eşti ca un oraş pustiu.
 
 Oamenii trec,
 dintr-o casă într-alta se-aude muzica.
 Miroase a fistic, a vanilie,  
 copii râd şi se joacă,  
 viaţa e un tumult, o Niagară,  
 dar, cum spuneam,  

 când labirintul plin de rouă  
 foşneşte a gol, a durere, să mori?  
 Să dispari? Poate să dormi  
 pe sânul alteia... o Galatee?  
 O Desnuda de Goya? Pe patul ei
 printre perne şi delirante doruri.
 
 Ca la o intrare, gânduri-mistral,
 în oraşul plin de oglinzi  
 descaleci
 şi citeşti avalanşa de scrisori.
 Pierdut pe o insulă mare care nu ştie
 unde se găseşte portul fără valuri
 şi portul acela plin de fructe,
 de esenţe, de minuni, de fakiri,
 de 1001 de nopţi,
 tu erai, tu trebuia să fii,
 dar tu te pierzi discutând
 teoria universului oscilant
 pe câmpul cu maci...
  
 Acum la sfârşit de timp trăieşti.
 Ai dărâmat zidurile,
 ai deschis porţile care te închideau.
 
 Ai pentru mine un zâmbet,
 un gând-lumină, o cărare intinsă,
 un cal blând, o pâine rotundă,
 o carafă cu vin, un peşte albastru.
 Te uiţi în noua emisferă
 şi-n soare mă cauţi. E, oare, joi?
 Când te joci cu literele,
 când poţi descifra în ele?
 Viaţa ta e stranie, bizară,
 surâzând le aranjezi ca să iasă
 iubeşte-mă
 sau caută-mă, sau sărută-mă...
 
 La început de drum
 vântul suflă în pânze,
 litere mari cât neonul corăbiilor  
 pleacă dimineaţa din tine.
  
 În marele abis cosmic
 mă cauţi prin ocheane de tablă.
 La capătul zilei, între cai şi freamăt
 treci prin lanurile aurii.
 La colţ de masă,
 într-un ascensor fără capăt,  
 urci peste pomii din suflet
 să-ţi gonesc ciorile de pe umeri.
 În depărtare vezi o lumină.
 E muzică. Auzi?
 Îmi faci semne de răzvrătire,  
 e soare şi culori pastel
 se topesc în clipa infinitului.
 
 Chiar dacă nu ştii să dansezi
 acum simţi şi vrei...
 
Sursă foto: Arhivă ZIUA de Constanța