Poezia zilei Din picături sunt toate - Irina Lucia Mihalca

Din picături sunt toate
 
 
 Din mişcarea gândurilor apar emoţiile, 
 plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,
 răspunsurile te-aşteaptă,
 iluzii sunt,
 în urmă foşnesc gânduri, emoţii, 
 stări, ataşamente, 
 în vârtejul lor nu eşti tu,
 în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.
 Dacă a vedea înseamnă a crede, 
 oare, este şi adevărat?
 
 În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

 intri înăuntru, în mister, 
 trezeşti focul
 şi tot ce descoperi e golul. 
 Acel gol este El, Dumnezeu. 
 Acolo nu există timp, nu există formă,
 la periferie se rotesc formele, 
 nu în centrul tău, 
 în cercul acela se-adună trecutul,
 cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri, 

 în acel gol, doar nimicul.
 De stai cu spatele la viitor, 
 privind, în urmă, vezi
 cum se risipesc toate astea.
 Tot ce există în exterior
 sunt produse de minte,
 chiar şi “iubirea” oamenilor. 
 Totul. Se întinde în trecut ( memorie) 
 sau în viitor ( fantezie), 
 niciodată în prezent.
 Natura minţii 
 nu poate sta în acest timp.
 
 Viaţa este doar prezent. O infinitate 
 de momente prezente 
 ce-n realitate sunt doar Unul,
 Totul-în-acelaşi-timp.
 Un singur, identic, moment. 
 Simţind, nu gândind,
 nu încetinind mintea,
 simţind
 sau a fi prezenţă în Acum. 
 Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,
 doar acea fiinţă există, nu formele din jur, 
 iluziile apar, dispar, mor, renasc, 
 o scară ce duce la infinit.
 Universul este în noi.
 Acel acum este mereu neschimbat, 
 identic nimic, de necuprins.
 Doar aceea este iubirea.
 Compasiunea 
 şi bucuria ei curgătoare
 va lumina întreg templul tău.
 Las-o să strălucească
 în centrul fiinţei tale!
 
 Dumnezeu se ascunde în tot 
 şi lasă iluzia că formele ar exista. 
 Când înţelegi asta nu poţi 
 să nu râzi. Pare absurd. 
 A-L cunoaşte nu este să ajungi 
 la un drum, un vârf, un ţel, 
 ci o renunţare
 la a te identifica cu forma.
 Un văl se ridică, trepte spre lumină,
 văl după văl se ridică,
 acel nimic este identic
 în tot ce există, 
 în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,
 intrând în El se intră în Tot. 
 Atâta pace, atâta iubire 
 şi-atâta bucurie la un loc!
 
 Cine e celălalt? De eu intru acum
 şi o faci şi tu, cine suntem? 
 Nu suntem noi, ci El, 
 suntem Unul, uniţi cu El, 
 suntem aceiaşi, parte din întreg,
 eu, tu, co-creatorul
 propriei vieţi,
 o singură fiinţă măreaţă, eternă, 
 în mişcare şi-n înţelegere.
 
 Din picături sunt toate...
 
 
* * * * *
 
 Pentru o vreme, totul e o consolă 
 
 
 Totul este atingerea clipei, 
 curcubeu arcuit de culoare,
 efemerul se transformă-n veşnicie.
 Când calde, când reci,
 când cântece, când mute,
 când vesele, când triste,
 rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.
 
 Avem nevoie de noi, ne căutăm 
 şi ne găsim în cei ce ne simt,
 renunţi la tine
 pentru a te regăsi în mine.
 Acolo mă vei afla!
 
 Când te vezi nu mai poţi pleca, 
 aşa cum răspunde apa la faţă,
 aşa răspunde
 inima inimii celuilalt,
 ai nevoie de cineva
 care vede bine,
 fiind atât de aproape.
 Frumos dar nepreţuit,
 atinge-i inima
 şi vine cu tine oriunde!
 
 În orice zid poate creşte o floare
 prin crăpăturile formate,
 sărutul luminii prinde viaţă.
 Aşezată-n palma ta,
 sunt dincolo de tine,
 şi totuşi, trăiesc înlăuntrul tău,
 în tine mă pierd şi m-adun,
 trestie-femeie din infinit întregită
 - zăpadă în flăcări -,
 o forţă ne frământă,
 ne ţine legaţi, unindu-ne,
 ne-aşază pe scara cerului,
 ducând cu noi mesajul îngerilor.
 
 Ca-ntr-oglindă, poveştile sunt scrise
 în licăriri de stele.
 Mereu ai avut senzaţia
 că undeva te risipeşti în tine, 
 căutai oglinda
 să vezi pe unde-ai rămas,
 rămăşi goi, ca la-nceputuri,
 mi-ai simţit adâncimile
 - izvor îmblânzit de pietre,
 de dor, de durere şi şoapte -,
 greutatea pune-n mişcare
 un univers lăuntric,
 un vânt ce poate s-adie,
 dar poate să mute şi munţii.
 
 Lasă iubirea să curgă
 acolo unde este nevoie,
 se va-ntoarce la tine,
 nu ştii de ce şi pentru ce,
 sunt visul tău, e-acolo mereu,
 trăieşte-l şi iubeşte-te,
 în tine suntem ascunşi,
 în toate suntem!
 
 Pentru o vreme, totul este o consolă
 şi tot noi rămânem apoi. 
 
 
 Strigătul
 
 În cădere,
 cu braţele întinse 
 spre cerul liber, în flăcări,
 un copac
 îşi strigă departe, 
 puternic, sfâşietor, durerea.
 
 Întins, galben, abandonat 
 - erou căzut
 privind la stele -,
 trupul spectral
 a cedat 
 roua lacrimilor
 şi-o îmbrăţişare 
 acestui pământ tăcut.
 
 În zori,
 printre frunzele verzi,
 mugurii cântă renaşterea. 
 
 
 
 În urma noastră
 
 
 Adânc, în lumina lunii 
 şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
 un gând legănat persistă, 
 invadând strălucirea amintirilor
 din oglinzile de-argint.
 
 Peste ţărmurile mării,
 ecoul cântecului lunecă
 interludii romantice ale dansului,
 lumină aurie în priviri, 
 spirală de zâmbet, 
 tresărire rămasă, urme de paşi 
 şi fiecare clipă-i de vis,
 noi constelaţii
 fără bariere în inimile noastre.  
 Durerea cercului
 îşi caută lumina rotundă, 
 blocată în lupta 
 născută din dragoste şi pasiune.
 
 Într-o mare de suspine, 
 rochia mea neagră ca noaptea
 te bântuie din nou,
 corabie plutind hieratic
 dincolo de orizont, 
 în căutarea unui port 
 unde să-şi ancoreze sufletul.  
 Prin inflexiunile vântului, 
 sunetul dorului tău 
 a pătruns aici,
 uimitor precum misterul
 căutării braţelor tale
 prin mare
 şi-atingerii mâinilor noastre.
 
 În urma noastră încă vibrează 
 dansul cântecului, viaţa.  
 Acesta nu e capătul drumului,
 doar reîntoarcea 
 la inocenţă
 va deschide Poarta Luminii.
 
 
 Lumină-n veşnicie



Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria
descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.

La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,
lăsându-le să se-albească
de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel
nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.

La final, nicio prăpastie
nu este căscată,
poate, doar, un punct închis,
nicio oboseală parcursă,
poate un alt relief,
nicio durere nu mai este,
nimic, nimic, numai cuvinte moarte.

Ultimul sărut
se concentrează pe un cuvânt,
pendulul se leagănă impasibil,
crescând tempoul de cursă lungă,
prin durerile naşterii de frunze moarte.

O şansă există,
ruga pentru răscumpărare,
aşteaptând cerul
să ţi se deschidă-n inimă,
să-nvie stelele moarte,
să reaprindă focul
cu flăcările contopite
de flacăra stelei ce arde-n noi,
lumina ei, lumina ta,
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.