Poezia Zilei Frunze, frunze pe cer se rotesc – Irina Lucia Mihalca
Poezia Zilei Frunze, frunze pe cer se rotesc – Irina Lucia Mihalca
14 Dec, 2019 00:00
ZIUA de Constanta
2804
Marime text
Frunze, frunze pe cer se rotesc
Frunze, frunze de toamnă
zboară în amintirea primăverii trecute.
Sub soarele molcom,
copacii renăscuţi la viaţă,
iarba verde şi câmpul de flori.
Uneori, liniştea cuvintelor rănite
e unica salvare
a primăverii florii de cireş,
uneori...
Picături de vis din vis,
oglindă concavă,
un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,
rătăcesc prin univers,
căutând iubirea.
Dar unde sunt toate acum?
Se întunecă cerul, vântul melancolic
pătrunde în ceaţă.
Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,
risipită pe cerul unde
trec nori şi stoluri de păsări.
Dincolo de marginile vieţii,
prin carnea cuvintelor,
poemele scrijelite pe trupul ei,
împrăştiate de furtună spre luna pictată,
fixează eternitatea clipelor
la chemarea umbrelor adormite.
O pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Cerul şi ploaia, râul şi vântul
mângâie arcuşul, naşte cuvântul,
smulge durerea din floarea tăcerii,
plânge vioara în liniştea serii,
un vis inspirat din repetare
un vis în care te pierzi, renăscându-te.
Sufletul strigă: - Vreau să iubesc!
Ce păcat - vara, o frântură
şi-apoi fermentează în sânge!
Un strigăt între două tăceri.
Cad frunzele, zac adormite,
primăvara mi le aduce înapoi,
pline de tristeţe.
Un ciclu scurt de viaţă, ars,
încearcă să-mi amintească de inimă,
cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,
din pietre şi taină,
ca o punte între cer şi pământ
în orele clepsidrei.
De dincolo de cuvintele întinse
pe fire de nisip, stăpânii timpului.
În întunericul cel mai deplin
este adevărata Lumină.
Ascunsă, condensată cât o mie de sori,
este în noi. Dormitează.
Doar cel care-şi doreşte cu ardoare
o poate trezi. Lumina vine,
în inima curată coboară.
Pe firul gândului meu tresare inima ta,
fiecare atingere
propagă un nou sunet.
Cu mine stai
când rămâi doar cu tine,
mulţumind pentru revărsarea de pace.
Sursă foto: Arhivă ZIUA de Constanța
Frunze, frunze de toamnă
zboară în amintirea primăverii trecute.
Sub soarele molcom,
copacii renăscuţi la viaţă,
iarba verde şi câmpul de flori.
Uneori, liniştea cuvintelor rănite
e unica salvare
a primăverii florii de cireş,
uneori...
Picături de vis din vis,
oglindă concavă,
un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,
rătăcesc prin univers,
căutând iubirea.
Dar unde sunt toate acum?
Se întunecă cerul, vântul melancolic
pătrunde în ceaţă.
Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,
risipită pe cerul unde
trec nori şi stoluri de păsări.
Dincolo de marginile vieţii,
prin carnea cuvintelor,
poemele scrijelite pe trupul ei,
împrăştiate de furtună spre luna pictată,
fixează eternitatea clipelor
la chemarea umbrelor adormite.
O pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Cerul şi ploaia, râul şi vântul
mângâie arcuşul, naşte cuvântul,
smulge durerea din floarea tăcerii,
plânge vioara în liniştea serii,
un vis inspirat din repetare
un vis în care te pierzi, renăscându-te.
Sufletul strigă: - Vreau să iubesc!
Ce păcat - vara, o frântură
şi-apoi fermentează în sânge!
Un strigăt între două tăceri.
Cad frunzele, zac adormite,
primăvara mi le aduce înapoi,
pline de tristeţe.
Un ciclu scurt de viaţă, ars,
încearcă să-mi amintească de inimă,
cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,
din pietre şi taină,
ca o punte între cer şi pământ
în orele clepsidrei.
De dincolo de cuvintele întinse
pe fire de nisip, stăpânii timpului.
În întunericul cel mai deplin
este adevărata Lumină.
Ascunsă, condensată cât o mie de sori,
este în noi. Dormitează.
Doar cel care-şi doreşte cu ardoare
o poate trezi. Lumina vine,
în inima curată coboară.
Pe firul gândului meu tresare inima ta,
fiecare atingere
propagă un nou sunet.
Cu mine stai
când rămâi doar cu tine,
mulţumind pentru revărsarea de pace.
Sursă foto: Arhivă ZIUA de Constanța
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii