Poezia zilei Îți cade-n gând a lacrimă - Irina Lucia Mihalca

 
Îți cade-n gând a lacrimă
 
 În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,
 ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.
 În taina nopții, ineditul gândurilor
 recidivează
 să ușureze povara celor plecați.
 Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.
 Tentativă. Palpitant. Interzis.  
 
 Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă. 
 Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori. 
 Îi cazi pe trup a patimă. 
 În fâșii te rupi pe la răscruci de viață. 

 Ca o sirenă, inima îți cântă,
 te provoacă,
 te răscolește, te scufundă.  
 Mâinile se sprijină de cuvinte,
 inima de inimă, sufletul de suflet.
 
 Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.
 Stele pe cer, lacrimi în ocean. 
 A liniște îți este.

 Crește, adie și iarași crește.
 Și lumină, și pasiune, și fior.
 Când fiecare pleacă de unde a venit, 
 în neant, din neant,
 există, oare, în tine o parte numită “Tu”?
 
 Într-un timp care nu se mai conjugă,
 dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,
 fiorul este aici încă o dată 
 și inima entuziasmată sare înăuntru
 pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.
 Gata să se avânte, căderea
 va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii. 
 
 Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.
 Îi mulțumești c-a existat ca o stea.
 Însingurați, înfrigurați,
 ne pierdem pașii
 în speranța și așteptarea regăsirii.
 Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,
 moartea și renașterea ei.
 
 Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.
 Atunci când sosește momentul,
 primăvara îți deschide ferestrele,
 legând copacii de cer.
 În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,
 iar mai târziu, lumina îți stinge durerea
 să-ți dezvăluie 
 zorii calzi ai unei noi zile.
 
 Dincolo de cearșaful norilor respiri lumina neatinsă.
 La brațele nimănui, nicio deliberare
 fără așteptare pentru răscumpărare, 
 niciun apel în ultimul minut,
 acest gând pașnic
 de a ajunge într-o țară ciudată
 îți trimite un vis de a alerga fără capăt, fără direcție.
 
 Un ultim sărut îți scutură fibra sufletului
 de toată frica
 și praful întrebărilor.
 Mergi mai departe, înăuntrul tău.
 
 În adieri ritmice guști bucuria luminii,
 picătura rămâne posibilă în amintiri.
 În chipul contopirii asculți o frumoasă baladă,
 în urmă respiră pașii tangoului
 pe o pânză nemărginită.
 Un alb catifelat cu pași mărunți.
 Într-un abis întrebător lași buzele să cutreiere.  
 
 O picătură de rouă reflectată în cer, un centru al culorilor, 
 tăcut refugiu al frunzelor adormite…