Poezia zilei Ridicarea vălului - Irina Lucia Mihalca

Deşi nu mai rostim niciun cuvânt,
dialogul continuă într-un cer nicicând văzut,
nici vehement, nici duios,
nici cu viaţă, nici fără viaţă.

Un fragment dintr-un peisaj îndepărtat
se micşorează încet, blând,
pe un câmp alb
se conturează o cărare neagră.
O topire tăcută pare a fi totul, făcând uitate
gestul aprinderii şi para luminoasă
în care se zbat
atâtea posibile întâmplări.


Orbit de-atâta mirare, în tainica-nserare,
rătăceşti pe umbroasa cărare.
Oare ce s-ar întâmpla cu tine, cu noi,
dacă şi astăzi, şi mâine,
am rămâne să privim
cum se topeşte lumânarea?

Soarele apune, noaptea se destramă,
ziua se sfârşeşte, omul uită, omul moare,

dar o lumânare ce arde
rămâne acelaşi tablou dramatic.
Sunetul muzicii
curge în liniştea dintre note,
se-aude în noaptea nesfârşită
chiar şi atunci când
pentru toţi pare a fi dimineaţă.

Universul picură rătăcit între noi,
iar fiecare petală
departe îşi poartă povestea.
Străbaţi cu atenţie unda ce caută
să iasă, să se facă auzită.
Privirea îţi joacă feste, se frământă,
alunecă uşor,
pluteşte în bătaia vântului,
aleargând după umbrele
ce se agită în dansul lor,
ca, la final de joc,
mult timp să rămână nemişcate.

În sânge, încă, îi simţi clocotul,
doina, şoapta, chemarea...