Poveste originară - Irina Lucia Mihalca

 La graniţa dintre vis şi gând,
 fugi, laşi totul în urmă,
 cuvântul de dragoste
 se muşcă,
 se ţipă,
 se mângâie,
 se îneacă în lacrimă.
 
 La marginea drumului,
 realitatea voalată
 se dă peste cap.
 Ticăitul ceasurilor oprite
 continuă să bată în miezul nopţii,
 completând partitura furtunii.
 

 Prin umbrele trecutului,
 corăbii fantomatice
 se leagănă haotic în nisip,
 lăsând urme adânci.
 Odată eliberate,
 croindu-şi drumul,
 pornesc spre orizonturi,
 spre noi tărâmuri
 pe care nu le poţi locui.

 
 Răsărite de nicăieri,
 pietrele strigă în cădere.
 Se opresc dintr-o dată,
 le laşi să vorbească.
 
 - Cu tine, o lacrimă şi ploaia,
 şiroind pe buzele tale,
 mirosind a tine
 şi a migdale senine.
 - îi şopteşti din oglindă.
 
 Sunete suspendate
 curg şuvoi, în memorie,
 topindu-se în neant.
 
 O piatră de hotar
 este oglinda prin care treci,
 podul curcubeului s-a deschis suficient,
 cheia labirintului o ai.
 
 Primele raze ale luminii au apărut...