Sărut al primăverii eterne - Irina Lucia MIHALCA

Sărut al primăverii eterne

Irina Lucia MIHALCA
 
 Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc,
 rostogolindu-se din albia râului,
 fiecare trăire, stinsă-n însingurare,
 sfărâmă imaginea fidelă din oglindă.
 Eliberatoare clipă!
 
 Prin mine curge viaţa, purtându-te-n adâncuri
 credeai că mă pierzi. 
 Din ghemul amintirilor te desprinzi,
 ca nisipul printre degete
 te-ai rătăcit în neant. 
 

 Taina e Cerul, dezveleşte-l!
 Cuprinde cuvântul din inimă,
 lasă-l să se-aşeze în timpul pierdut,
 deschide ochii!
 Din explozia zorilor
 încep să apară culorile.
 
 Inima mea mişcă cerul inimii tale,
 condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute,

 contururi nebănuite simţi
 izvorând din adâncul fiinţei,
 fascicolul de lumină 
 străbate stările ca un foc,
 din hăţişul lor, trăirile lumilor 
 ne străpung universurile,
 redefinindu-le.
 Simţi mâna aşezată peste tine,
 forţa ce susţine totul
 – alchimie divină –,
 cu puterea născută din viaţă
 te-ai legat pentru totdeauna de mine. 
 
 Se poate încheia vreodată ceva? 
 Nici când renunţi, visul se-nalţă şi cade.
 Vrei să te-afunzi
 în lumile oamenilor, să-i înţelegi.
 
 Pedepsită să uit orice limbă,
 am uitat primul tău nume biblic, 
 am uitat cine sunt 
 – nemuritore poveste de iubire,
 vis născut în al tău, 
 o fericire în formă de înger –,
 vuietul este iubirea,
 sărut al primăverii eterne cu visul împlinit.
 
 Prizonieri în bătaia ritmică a timpului 
 – mereu timpul
 împietrit în nuanţe palide –,
 un final ne dorim, 
 nu vezi semnu-ntrebării,
 o energie te frământă
 într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti.
 Nu poţi să stai 
 aproape de tine din mine,
 acel tu din mine.
 
 Priveşte, ascultă, atinge, respiră
 şi gustă totul în jur,
 acolo unde fluxul ne-a unit inimi,
 speranţe, vise,
 gânduri şi trupuri!
 
 Vom mai simţi vreodată 
 clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate?