CentrulNatura Durian, unul dintre fructele cele mai căutate și râvnite de localnicii din Asia, dar și de turiști

Durienii sunt fructe din mai multe specii aparținând genului Durio – din care cel puțin nouă produc fructe comestibile.
 
Durio zibethinus este singura specie disponibila pe piața internațională; pe piețele locale în multe dintre țările Asiatice există și alte specii disponibile.
 
Oamenii din Asia de sud-est consideră durianul ”regele fructelor” – fiind un fruct distinctiv prin dimensiunile sale mari, prin coaja sa formidabilă, dură, groasă și acoperită de țepi – și prin miezul său interior moale, delicat, cu un miros și un gust specific (unii consideră mirosul durianului extrem de neplăcut – fiind o combinație de miros usturoiat cu miros sulfurat – ca la varza murată).
durian
 
Se cunosc fructe de durieni care pot ajunge la dimensiuni impresionante – media fiind de 30 cm și greutatea de 3 kg, dar noi am întâlnit durieni și de 10-11 kg și dimensiuni realmente uriașe.
 
Forma este variabilă – de la rotundă, la ovală sau lobată – iar culoarea cojii este variabilă, verde, bej, maro, gălbuie sau roșiatică, funcție de specia cătreia îi aparțin.
 
Miezul durienilor este fructul cel mai căutat – de animale și de oameni deopotrivă. Deși mirosul de sulf și usturoiat este intens și se simte chiar și când fructul are coaja intactă, gustul acestuia este copleșitor. Dulce, catifelat, vanilat, ciocolatiu, ca o cremă de ecler sau de cremșnit care se topește în gură.
 
Dacă mirosul a determinat ca acest fruct să fie interzis din hoteluri și din mijloacele de transport, în cele mai multe dintre țările din Asia, gustul său îl face să fie, în schimb, unul dintre fructele cele mai căutate și râvnite de localnici dar și de turiștii care au avut curiozitatea să-l încerce odată.
 

Pentru români, mirosul durienilor nu reprezintă o barieră atât de importantă. Suntem atât de familiarizați cu varza murată, cu sarmalele și mujdeiul de usturoi, încât cu siguranță mirosul nu va fi chiar atât de dezagreabil pentru noi. Neobișnuit este să găsești acest miros la un fruct – și neobișnuită este senzația gustativă după prima gură de miez și descoperirea faptului că, în ciuda mirosului ”tip legumă” – are gustul și consistența celei mai dulci, aromate și parfumate crème de vanilie pe care ați mâncat-o vreodată.
 
Durianul este nativ din Asia de Sud-Est și este cunoscut de lumea vestică de peste 600 de ani. Naturalistul britanic din secolul 19, Alfred Russel Wallace îi descrie miezul ca având gust de ”cremă de vanilie aromată cu migdale” (el a fost un iubitor și împătimit consumator de durian, evident!).
 
Miezul poate fi consumat în diferite stadii de coacere a fructului – fiind cel mai sățios la fructul copt și care a căzut singur din copac (nu la fructele culese necoapte din copac și lăsate zile întregi la copt).
 
Un fruct care a căzut singur din copac și este copt are codița zemuind de sevă, semn că fructul este încă viu și enzimele sale (cele care dau aroma interioară) sunt încă prezente. În câteva ore, codița se usucă, enzimele dispar și tot ceea ce se mai poate percepe este gustul dulce, tenta ușor amăruie a unor fructe, uneori aroma alcoolizată și foarte rar, aroma distinctă vanilată.
 
Există foarte multe specii de durieni, fiecare țară având propriile sale specii preferate și considerându-le ”cele mai bune din lume”.

 
Foarte mulți vestici au devenit ”obsedați” de acest fruct ”rege al fructelor” și pornesc în aventuri de explorare în țările Asiei de Sud-Est doar pentru a găsi cei mai buni și mai proaspeți durieni, în sezonul potrivit (care este variabil, funcție de sezonul musonilor).
 
 
Articol și foto preluate de pe Centrulnatura.ro