centrulnatura.ro Puterea obișnuințelor

 

• Să ne tratăm cu iubire și blândețe sau Puterea obișnuințelor.

Am descoperit că sunt o colecție de obișnuințe și activități învățate și perfecționate prin repetiție. Cu cât mă observ mai atent, cu atât mă descopăr vorbind cu aceleași cuvinte ca părinții mei, sau ca profesorii mei, sau făcând gesturi pe care le-am învățat singură prin repetiție.

Dacă merg la o Conferință de 2-3 zile, mă trezesc că după ce mă așez pe un scaun, în prima zi, am tendința să mă așez pe același scaun toate zilele la rând (care devine scaunul ”meu” și pe care îl apăr cu îndârjire de alte persoane – „ăsta este locul MEU”).

Acasă așez lucrurile de fiecare dată în același loc, de ani de zile, astfel încât și pe întuneric pot să identific ceva dintre sutele de obiecte din jurul meu.

Oriunde ajung, în câteva zile explorez și transform orice circumstanțe necunoscute în unele foarte familiare, cu care stabilesc relații definite (când ajung într-un oraș nou – explorez de câteva ori străzile din jurul hotelului, până când mă familiarizez cu locul – care în 1-2 zile devine un nou „acasă” – cu detalii deja cunoscute și utilizabile).
Am descoperit că nu-mi place necunoscutul – că mă sperie tot ce este nou, nefamiliar și că reacția corpului este una de stres – cu fiecare parte de nou pe care o are de ”cucerit”.

Când descopăr o jucărie nouă (un nou model de telefon mobil sau calculator) – stau extrem de încordată până mă familiarizez cu modul de folosire. Spatele se contractă, mișcările devin mai rigide, respirația mai sacadată și familiara stare de agitație interioară îmi spune că iar ”mă confrunt” cu ceva ”provocator”.

Mereu am crezut că necunoscutul din exterior este cel care îmi produce reacția tip stres. Fizică sau emoțională.
Dar am realizat, observându-mă mai atent zilnic, că ceva din interiorul meu reacționează la necunoscutul din exterior, producând toate aceste reacții.


Citeam de curând într-o carte de spiritualitate că în prima parte a vieții, noi ca oameni trăim toate experiențele posibile pe acest pământ. Le trăim iar și iar, astfel încât ne devin extrem de familiare. Apoi, doar evenimentele exterioare sunt cele care se schimbă, experiențele (trăirile interioare) rămân tot aceleași. Trăim experiența fericirii, dar și a tristeții, a iubirii și urii, a fricii și curajului, a plânsului și râsului, a agresivității și a calmului, a compasiunii și a intoleranței și multe multe alte. Le cunoaștem pe toate, ne sunt familiare vibrațiile lor și ceea ce este important – toată viața le trăim LA FEL – indiferent de evenimente. Indiferent că am pierdut un pix, bani, un examen sau pe cineva drag, starea de jale interioară este aceeași – la fel trăită (doar cu „sonorul” dat mai tare sau mai încet, depinde de percepția noastră interioară cu privire la valoarea a ceea ce am pierdut).

Repetăm iar și iar aceleași stări interioare, repetăm iar și iar aceleși acțiuni, repetăm iar și iar cuvinte, emoții, gânduri, percepții – totul în viața omenescă este OBIȘNUINȚĂ.

Am „îmblânzit” o parte din misterul lumii înconjurătoare, încadrând-o într-un „familiar” pe care îl putem controla.
Ce mi s-a părut cel mai interesant este modul în care alegem să ne purtăm cu noi înșine – adesea un mod auto-agresiv (nu ne placem, nu ne iubim, ne neglijăm propriile nevoie sau nici măcar nu le identificăm) ori în cel mai bun caz, indiferent. Ne tratăm ca și cum n-am exista.

Și repetăm acest mod o viață întreagă.


Nu mai putem întrebări cu privire la „cine sunt?” – „de ce trăiesc pe pământ?” – „ce este viața și ce este moartea?”

Nu vorbim niciodată, cu noi înșine sau cu ceilalți, despre problemele esențiale – legate de viață, moarte, sexualitate sau Natură și locul nostru în relație cu ea.

Și atunci, despre ce vorbim, când ne întâlnim cu cei cunoscuți?

DESPRE CEILALȚI!

Despre toată lumea din afară, mai puțin de noi și problemele reale, adevărate cu care ne confruntăm.
Vorbim despre „telenovelele” tuturor celor pe care îi cunoaștem, îi judecăm, criticăm, evaluăm și comentăm pe toți ceilalți, obținând același tip de experiențe, cu evenimente diferite.

Ne neglijăm constant propria nevoie de apreciere, acceptare, siguranță și protecție – și ne proiectăm cu toată forța obișnuințelor în lumea exterioară, fugind în permanență de ce este cu adevărat important.
Ne tratăm prin ignorare strigătul sufletului la deschidere, cunoaștere și evoluție.

Ne tratăm prin ignorare dorința sinelui de libertate.

Nu am habar ce înseamnă să fii liber – să fii pur și simplu ancorat într-un prezent etern, care curge odată cu „valurile” Universului și te poartă către explorarea din ce în ce mai profundă a propriei evoluții.

Nu am habar ce înseamnă să fii sănătos – să ai un corp flexibil, armonios, tânăr și suplu, dinamic și rezistent, necesitând puține resurse fizice, dar fiind complet acordat la energia enormă pe care o degajă planeta noastră iubită.

Nu știu cum este să trăiești armonios în fiecare clipă a unei zile, iubind totul și acceptând viața așa cum este ea.
Aceste trăiri nu fac parte dintre ”obișnuințele” pe care le-am educat vreodată.

Sunt doar frânturi dintr-un vis pe care încep să-l visez pe măsură ce ceața mentală a acidozei induse de un stil de viață complet greșit începe să să mai împrăștie.

Vechile obișnuințe sunt în schimb ancore grele, pe care le trag în fiecare zi, în fiecare oră după mine, încetinind înaintarea pe drumul sănătății, armoniei și libertății.

Obișnuințele mentale (toate „evaluările” făcute de părinții mei, profesorii mei, colegii mei, prietenii mei), obișnuințele verbale (mă trezesc vorbind „în tipare”, folosind cuvinte care nu mai au sens pentru mine, dar sunt deja automatisme), obișnuințele de acțiune (mă relaxeaza acele acțiuni care îmi sunt foarte familiare – cum este pentru mine, scrisul), obișnuințele alimentare (da, după 8 luni de dietă preponderent fructariană, cu zile de legume și consum ocazional de fructe de mare – încă apar pofte, gusturi, vise, idei – ciudate și pentru mine) și toate obișnuințele legate de activitatea zilnică și interacțiunea cu ceilalți – sunt tot atâtea frâne și ancore în procesul schimbării interioare.

În majoritatea acestor obișnuințe mă tratez rău pe mine (trinitatea care sunt, corp, emoții și minte). Mă critic, mă depreciez, mă devalorizez și mai ales, nu mă iubesc.

Dacă m-aș iubi și m-aș trata cu blândețe, nu m-aș îmbrăca în haine ciudate sau n-aș purta pantofi cu toc, care îmi rănesc picioarele, doar pentru că societatea spune că ”sunt la modă”. Nu aș mânca hrană gătită sau alimente după care mă simt rău ore și zile întregi (este un fel de masochism social moștenit din generații – așa făceau toți cei din familia mea – mâncau și beau până le era rău, sufereau zile întregi după și apoi își promiteau să nu o mai facă vreodată…..până săptămâna următoare….și am descoperit că este un model familial foarte des întâlnit).

Dacă m-aș iubi, n-aș accepta activități și ocupații care mă fac să mă simt rău (n-aș sta într-un restaurant 2-3 ore la masă, cu fundul pe scaun, în fum de țigară, doar pentru a face pe plac unei rude care te invită la o petrecere).
Dacă m-aș iubi, n-aș pierde zile din viața mea cu activități care „trebuie” – pentru că cel care sunt (corpul, mintea, emoțiile) are nevoile sale concrete și majoritatea activităților tip „trebuie” se opun acestor nevoi.

Nu m-aș lăsa copleșită de dorințe induse de publicitatea socială și nu aș sacrifica resursele obținute cu propria energie pentru activități, obiecte sau scopuri impuse de alții.

Am observat zilnic la cei din jurul meu și la pacienții mei (tot despre CEILALȚI vorbesc cel mai ușor – este o obișnuință atât de înrădăcinată!!) același auto-tratament „rău” al propriei persoane și centrare pe „ceilalți”.
Puterea obișnuințelor de generații este uriașă.

Schimbarea indusă în mine de dieta tip detoxifiere fructarian/vegană cu alimente „vii” a constat într-o clarificare mentală fără precedent și o auto-observare/observare exterioară mai atentă și alertă.

Încerc în fiecare zi să mă tratez cu iubire și blândețe, constatând la finalul fiecărei zile că cea mai mare parte din timp am petrecut-o în „vechile obiceiuri” și rutine – mentale, emoționale, fizice.

O iau de la capăt a doua zi, și a treia zi, și apoi zi după zi.
Asumarea responsabilității pentru propria sănătate, pentru propria stare de bine, pentru propriul drum pe pământ, în armonie cu „valurile” de energie ale Universului și re-devenind o parte din Natura planetei care ne găzduiește este un proces de trezire și amintire.

Am venit pe Pământ fiind iubire. Asta văd în ochii tuturor copiilor mici, de 1-3 ani, pe care îi consult la cabinet. Iubire fără sfârșit, lumină și energie. Odată eu ei, îmi re-amintesc de unde vin și câtă infinită Iubire era „acasă”.
La un moment dat, „vechile obiceiuri” omenești preiau conducerea și cu toții ”adormim” – într-un vis povestit de cei din jur: ”trebuie sa mergi la școală, trebuie să muncești, trebuie să-ți faci familie, trebuie să faci copiii, trebuie, trebuie, trebuie…”.

Poate că a sosit timpul să ne trezim din acest vis al ”vechilor obișnuințe” chiar în timpul acestei vieți. Să nu așteptăm finalul ei, cu regretele și învățăturile „prea târzii” pentru a mai schimba ceva. Mai ales că toate aceste schimbări necesită timp și multe alte repetiții.

Așa știm să învățăm în această existență. Prin repetiție. Prin transformarea necunoscutului în familiar.
Mi-ar place să reînvăț un vis nou, plin de iubire, de armonie și de lumina pe care o văd în ochii nou-născuților, care-mi amintește de Sursa de unde venim cu toții.

Și să-l trăiesc conștient, alături de toată experiența și cunoașterea unei vieți într-un corp fizic.

Și mi-ar place să am cât mai mulți „tovarăși” de călătorie, cu care să împărtășesc trăiri și experiențe, discutând despre subiecte cu adevărat importante pentru noi – și evoluând împreună către un vis nou: al sănătății, al iubirii de sine și al blândeții interioare.
 
Sursă text: centrulnatura.ro