Centrulnatura.ro Vindecarea înseamnă dezvățare

• Toată viața învățăm.

De când venim pe lume, la fiecare pas, învățăm despre noi și despre realitatea pe care o percepem prin simțurile noastre. Propria experiență și ciclurile nesfărșite de încercare/evaluare și continuare sau oprire a experiențelor – reprezintă cele mai importante etape în propria EVOLUȚIE.

Pentru că acesta este SCOPUL final al jocului numit viață – EVOLUȚIA – CREȘTEREA.

VINDECAREA unei suferințe, a unei probleme fizice, emoționale sau mentale – este o experiență asemănătoare tuturor celor prin care trecem în viață.

VINDECAREA este un proces – care seamănă cu orice piesă de teatru – are un început – o desfășurare (partea de dramă, de conflicte) și un final.
Iar finalul este reprezentat exact de momentul în care persoana modifică alegerilepe care le făcuse anterior, exact acele alegeri care au dus la apariția suferinței și realizează că are purerea să o facă. EU pot să o fac, EU sunt în stare.
Prima parte a vindecării – este ACCEPTAREA suferinței – identificare și definirea clară a acesteia și conturarea nevoii de a lua măsuri și a căuta ajutor pentru a o putea depăși/rezolva.
Această introducere poate fi mai lungă, sau mai scurtă.
Funcție de tipul suferinței și de toleranța la durere a persoanei.
Există oameni care pot duce suferințe îngrozitoare o viață întreagă, fără a lua măcar în considerare ideea că există VINDECARE pentru orice fel de suferință pe acest pământ.
Și alți oameni care la cea mai mică durere, la cel mai mic conflict, la cea mai neînsemnată contrarietate ”urlă” cât îi țin puterile, speriindu-i pe toți cei din jur.


A doua parte – PROCESUL VINDECĂRI propriu-zis – începe la majoritatea oamenilor cu căutarea ajutorului în exterior. Întâi la membrii propriei familii, la prieteni și colegi de muncă. Apoi la specialiști – la medici, la psihologi, nutriționiști sau preoți. Urmează inevitabil drumurile la vrac, tămăduitori populari, ghicitoare și toți cei care fac legătura cu partea invizibilă a lumii în care trăim. Vine și momentul dezamăgirii uriașe, în care apare constatarea că NIMENI nu are soluția pentru suferința celui în cauză.
ÎN SUFERINȚĂ, ÎN BOALĂ și ÎN MOARTE – suntem totdeauna SINGURI.
Și nu întâmplător.
Nu suntem lăsați singuri pentru că suntem păcătoși, sau am greșit cu ceva atât de tare încât avem nevoie să plătim cu viața pentru asta.
NU EXISTĂ GREȘELI.
DIVINUL A CREAT O LUME PERFECTĂ, CU OAMENI MINUNAȚI ȘI PERFECȚI.
Doar că mulți oameni au uitat CINE SUNT, ce puteri au și că sunt dotați cu tot ce au nevoie pentru a rezolva orice, pentru a VINDECA ORICE.
De aceea suntem lăsați singuri, în cele mai negre momente ale vieții noastre.
Pentru că doar atunci, când suntem singuri, când ȘTIM că NIMENI și NIMIC nu ne poate ajuta, încetăm să mai căutăm sprijin în afară și ne întoarcem către comoara noastră interioară.


Suntem milionari cu comori la purtător – pe care le ducem în mod inconștient.

UITÂND CĂ STĂM PE COMORI – NE PLÂNGEM CONTINUU DE SĂRĂCIE!
Când ne întoarcem către interiorul nostru – în momentele de disperare ale vieții noastre – Sinele nostru Înalt (sau Divinul din noi, sau Lumina noastră interioară – numiți-o cum doriți!) ne ajută să găsim drumul către propriile puteri.
Aflăm, în aceste circumstanțe – că avem nevoie să ne asumăm RESPONSABILITEA 100% pentru propriul proces de vindecare.
Aflăm că este nevoie să identificăm toate comportamentele/convingerile și tot ce am învățat de la alții – care, aplicate în practică – ne-au dus către suferință.
Aflăm că avem nevoie să ne dezvățăm de toate mecanismele de compensare ale conflictelor interioare – cu care ne-am învățat să supraviețum, de mici, pe pământ.
Ce face un copil mic atunci când se simte singur, speriat sau înfricoșat?
Plânge. Mult și timp îndelungat. Plânge inconsolabil – de neoprit – cât are energie.
Dacă la un moment dat constată că nu vine nimeni să-l consoleze și să-i rezolve starea emoțională dificilă – își caută auto-consolări.
Vedem acest lucru la copii abandonați din orfelinate.
Încep și sug degetul (un reflex primar de consolare – ca și cum își astupă singuri gura care ar dori să țipe despre disconfort!). Sau capătă diferite ticuri – își freacă urechile (”nu-mi prea place ce aud, tare mi-aș dori să închid urechile) sau își frământă continuu șuvițe de păr (mi-aș smulge părul dacă m-ar cuprinde frica/groaza pe care o simt). Sau își leagănă capul lateral (se leagănă) sau își leagănă întregul corp în față și spate (într-o mișcare de pendul – aș pleca, aș rămâne, nu știu ce să fac!). Sau capătă multe alte ticuri (nimic altceva decât comportamente de consolare – prin care își atenuează o suferință emoțională/mentală uriașă).
Alți copii se refugiază în mâncare – așteaptă cu nerăbdare ora mesei – și introduc în gură și în corp tot ce li se oferă – într-o nevoie de a umple un gol emoțional uriaș pe care îl resimt. Desigur, există și acei copii care nu se ating de mâncare deloc, trăind aproape cu apă și cu te miri ce. Care își ”semnalează” cât de puțin se agață ei de viața materială.
Dacă investigăm atent, găsim aceste comportamente de consolare și multe altele – la toți copii pe care îi primim la cabinet.
Indiferent de cât de iubitori sau atenți consideră părinții lor că au fost.
Întotdeauna au existat momente de abandon în viața majorității copiilor – inclusiv la naștere – datorită medicalizării procesului de naștere (devenit din normalul nașterii acasă, în familie – super-anormalul cezarienei la cerere, în spitale luxoase, pe bani mulți).
Pentru că majoritatea părinților sunt, la rândul lor, copii înfricoșați și abandonați în grădinițe și creșe comuniste – o parte din experiențele lor se transmit în procesul de creștere al copiilor – și apar aceleași traume.
Toate mecanismele de compensare de la copii le regăsim la adulți, dar sub forme mascate, îmbrăcate în haine acceptabile social.
De fapt – sunt întregi structuri sociale care acoperă slăbiciunile oamenilor și-i mențin în stare perpetuă de copii înfricoșați, căutând cu disperare confortul compensărilor.
Toate dependențele bucale – de la fumat, consumul de băuturi alcoolice sau de dulciuri, mâncatul excesiv sau poftele de diferite alimente – și până la dependențele de activitate (persoanele workahoolice – care simt mereu nevoia să facă ceva, să fie ocupate cu ceva) – inclusiv la persoanele care dăruiesc și se dăruiesc/se sacrifică excesiv pentru cineva (un părinte, un copil, un partener sau un prieten) – indică mecanisme de compensare ale suferințelor interioare.
Lanțurile de cafenele și restaurante – lanțurile de mall-uri și supermarketuri, industria farmaceutică și cea medicală – sunt doar câteva exemple de componente sociale care întrețin slăbiciunile oamenilor.
Cu cât sunt mai inaparente  și mai ascunse– cu cât mai multă lume face la fel (toți fumează!, toți beau cafea – micul dejun cu cafeaua cu lapte a devenit normalul!!) cu atât sunt mai tare împinse în profunzime.
Și niciodată explorate – puse la îndoială sau evaluate.

DE CE FAC ASTA?
DE CE SIMT NEVOIA ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ SĂ-MI FAC CEAȘCA DE CAFEA, ALTFEL NU SUNT OM? CE MI SE ÎNTÂMPLĂ?
Când cineva cu o suferință fizică ajunge la medic, la psiholog sau nutriționist – și mărturisește despre viciile pe care le are (chiar și termenii folosiți social OSÂNDESC, te trimit direct cu gândul la VINOVĂȚIE și VINOVAT!) – este sfătuit să renunțe imediat la aceste obiceiuri negative.
Considerate profund greșite de toți specialiștii (”Lasă-te de fumat, că altfel vei muri!” spune medicul, scoțând țigara din gură!).
Bolnavii, suferinzi – se străduie o perioadă să schimbe răul cu ceva mai bun (și uite așa apare o industrie întreagă a produșilor de substituție – nimic altceva decât altă zonă de întreținere a slăbiciunilor omenești).
Dar la primul stres mai mare – la prima problemă care retrezește în corp/în subconștient – amintirea conflictului primar – a fricii fundamentale (de singurătate, de boală, de abandon) – persoana reîncepe consumul viciului (țigară, alcool, alimente).
Pentru că nici ea – și nici specialistul – nu au avut răbdare să identifice ADEVĂRATA PROBLEMĂ și ADEVĂRATUL CONFLICT.
CAUZA viciului.
DE CE?
Iar această ”identificare” este de multe ori un proces personal, intim și făcut ÎN LINIȘTE și ÎN SINGURĂTATE.
De aceea, persoana are nevoie, la un moment dat de-a lungul întregii drame– să rămână COMPLET SINGURĂ.
Fără nici un ajutor din jur.
Fără nici o cârjă exterioară de care să se agațe.
Doar cu sine și cu toate problemele pe care le percepe.
ȘI în acele momente – fiecare om învață CÂT ESTE DE PUTERNIC – CE INSTINCTE DE SUPRAVIEȚUIRE URIAȘE a primit de la Creator.
Învață că trebuie să dezvețe toate comportamentele de compensare care au creat suferința cu care se confruntă.
Învață că posedă CREATIVITATE nelimitată și IMAGINAȚIE eternă, care să-i permită să găsească atât instrumente de vindecare, cât și căi de vindecare.

Orice om învață, la un moment dat – CÂT DE PUTERNICĂ ESTE MINTEA – și ce instrument magic este ea. Dar dincolo de asta – învață că EL NU ESTE MINTEA LUI. NU ESTE NICI CORPUL LUI. ȘI NU ESTE NICI EMOȚIILE SALE.
Și dezvățând pas cu pas tot ceea ce nu-i mai este de folos (fără a judeca nici un comportament ca fiind bun sau rău – pur și simplu toate sunt cârje care i-au fost de folos pentru a supraviețui până în acel moment!) – învață să pună la loc alte mecanisme – cu care să se simtă PUTERNIC, ÎNCREZĂTOR și RESPONSABIL de propria soartă.
Da, există un element de destin în viața noastră. Există constribuția divină la povestea fiecăruia dintre noi. Dar dincolo de acest element – există mii de alte componente care stau în puterea noastră, în responsabilitatea noastră.
NU EXISTĂ OM PE LUMEA ACEASTA CARE SĂ NU POATĂ SĂ FACE ORICE. ORICÂND.
Dacă descoperă regulile de funcționare ale acestei realități – precum și instrucțiunile de folosire ale corpului omenesc – ÎMPUTERNICIREA ființei umane o transformă în exact ceea ce poate fi – UN OM!

Nu un animal înfricoșat – pentru care mâncarea și sexul rămân singurele repere interesante!
CI UN OM CREATOR – care știe că este o parte din Natura acestei realități – și interacționează la egalitate cu toate entitățile existente în acestă realitate – văzute și nevăzute.

O boală fizică, o suferință emoțională sau mentală – reprezintă elemente catalizatoare și declanșatoare ale acestui proces de VINDECARE.
Care are drept final fericit – descoperirea PROPRIEI UMANITĂȚI și a PROPRIEI PUTERI.
Dacă omul se dezvață de toate comportamentele și convingerile care îl țin în stare de slăbiciune și boală, Creatorul găsește oportunitatea de a-l re-învăța drumul către propria sa umanitate.
Multe persoane se blochează în timpul drame procesului de vindecare în etichetele și judecățile de greșit și vinovat. Ce am făcut greșit? sunt adesea întrebată de persoanele în suferință.
Unde am greșit?
Nu există nimic corect sau greșit în existența omenească.
Există doar experiențe.
Și posibilitatea de evaluare a lor și de raportare la propria stare de confort/disconfort.
Mi-a fost bine sau mi-a fost rău cu acest lucru.
SINGURĂTATEA este un maestru important pentru fiecare om.
Un maestru care deschide porțile către vindecare – și către evoluție.
Un om care poate sta singur – cu calm, liniște interioară și lumină, știind că este o parte din Natură și participând la jocul tuturor elementelor – participând când este cazul la jocul celorlalți sau lăsându-i la nevoie, în propriul joc – când simte că acesta le este util – este un om care a deschis porțile către propriile resurse.
Personal – această imagine reprezintă un ideal. Și un punct de reper în propria dramă.
Dar chiar dacă mai am mult în propriul proces de vindecare/dezânvățare/evoluție – am primit câteva lecții importante și utile, până în prezent.

SUNTEM PUTERNICI.
NE VINDECĂM SINGURI. NU NE VINDECĂ NIMENI DIN EXTERIOR.
CORPUL OMENESC ESTE O MINUNE DE  MAȘINĂ BIOLOGICĂ AUTO-REPARABILĂ ȘI AUTO-REGENERABILĂ.
ATUNCI CÂND ESTE LĂSAT SĂ O FACĂ.
PUTEM FACE ORICE.
ENERGIA CREATOARE ESTE IMPERSONALĂ ȘI IUBITOARE – ca un părinte discret, dar neintruziv, dispus să aștepte oricât pentru ca ai săi copii să crească.

NE OFERĂ TOT CE AVEM NEVOIE SĂ NE VINDECĂM. SĂ CREȘTEM. SĂ EVOLUĂM.
TRĂIM ÎNTR-O LUME MINUNATĂ ȘI MISTERIOASĂ.
VINDECAREA este una dintre cheile către înțelegerea ei.

Sursă text: Centrulnatura.ro