#DobrogeaDigitală Remus Opreanu devenea prefect al Constanţei, în urmă cu 143 de ani

 
 

• În urmă cu 143 de ani, o dată cu revenirea Dobrogei sub administraţia românească, Remus Opreanu a fost numit prefect al urbei de la malul Mării Negre. 

Născut la 22 septembrie 1844, în Bucureşti, Remus Opreanu avea să fie un politician erudit și om de cultură cu studii de drept finalizate la Paris și un doctorat în litere luat în Italia.

A fost judecător şi procuror în mai multe oraşe ale ţării, inclusiv procuror general la Curtea de Apel din Bucureşti. Remus Opreanu este numit în 1878 prefect al Constanţei, post în care rămâne – cu scurte întreruperi – până în mai 1883. Continuă apoi să reprezinte interesele Dobrogei şi în Parlament, ca deputat sau senator.

Remus Opreanu a rămas în amintea colectivă ca fiind un model de parlamentar, rar întânit în zilele noastre, preocupat de binele public, care a deschis drumul marilor reforme în Dobrogea şi i-a susţinut interesele cu entuziasm şi devotament.

Din mintea și dorința politicianului au luat naștere redactarea şi punerea în aplicare a legii pentru organizarea Dobrogei, o serie întreagă de iniţiative legate de dezvoltarea culturală a Constanţei, ideea de a ridica la Constanţa statuia lui Publius Ovidius Naso, poetul latin exilat în cetatea antică Tomis, precum şi crearea în 1880 a primului muzeu de arheologie, pe lângă prefectura Constanţa.
 
Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu, în volumul „Istoria Dobrogei“, ce poate fi parcurs integral accesând Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, conturează portretul lui Remus Opreanu


 
„Primul prefect al judeţului Constanţa, Remus Opreanu, intelectual erudit, cu studii clasice la Pisa-Italia şi doctoratul în drept la Paris, s-a impus prin ştiinţa sa administrativă şi prin spiritul gospodăresc. El a vădit o largă înţelegere a nevoilor româneşti şi, în egală măsură, a minorităţilor. Remus Opreanu a făcut parte din generaţia de cârmuitori locali capabili să umble zile întregi, pe drumuri desfundate şi prin sate sărmane, împreună cu medicul ce ducea cu el farmacia portativă, respingând astfel activitatea din cabinet sau concediile prelungite în străinătate“.
 
 
D. Stoicescu relatează în volumul tipărit cu prilejul semicentenarului reanexării provinciei, „Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească“, disponibil, de asemenea, în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa aspectul fizic al marelui om politic îmbinat cu principiile sale de viață.


„Populaţia Constanţei n’a uitat niciodată că a avut în fruntea administraţiei la începutul regimului românesc un om al justiţiei. Remus N. Opreanu avea un trecut strălucit în magistratură, ca judecător în tribunalele Ploeşti, Brăila, Târgovişte, apoi procurer sau consilier in Curţile de apel din Focşani, Craiova şi Bucureşti... Chiar după ce a eşit din demnitatea de prefect, a avut loc in Curtea de Casaţie până la înaintată bătrâneţe.

L-am cunoscut şi l-am privit cu respectoasă admiraţie: un bătrân de statură mijlocie, brun şi vibrant de vioiciune, cu vorba fermă, expresia unui suflet puternic şi unui caracter de bronz. In societatea în care l-am cunoscut el era cel mai înalt magistrat - la Casaţie, eu cel mai mic - supleant la tribunal. M’am apropiat de el cu tot avântul meu tineresc pentru cariera ce îmbrăţişasem şi el m’a aprobat şi încurajat povestindu-mi faptele mari la care luase parte. Prefectura Constanţei şi activitatea sa din acel timp era ceva cu care se mândrea.
 
„Marea albastră, lumea cea mai bună decât noi...”
 
- «Ce-am văzut, ce-am simţit şi ce-am învăţat atunci, povestea el, mi-a deschis un orizont imens pentru viitorul României. Mi se părea că sbor când am pus piciorul pe ţărmul Mării Negre cu administraţia mea, cu Justiţia noastră. Constanţa era un târg mic şi nespălat, ruinat; judeţul - câmp de hoţi de cai... Și totuşi, pe deasupra acestor elemente, pe care le găseam susceptibile de îndreptare, am întrezărit viitorul si l-am arătat tuturor... Oraşul avea o poziţie minunată pentru un mare port, iar judeţul avea pământ bun pentru vrednicia românească. Dincolo de brigandajul hoţilor de vite şi de murdăria târgului oriental era marea albastră, lumea cea mai bună decât noi...
 
Atunci am întrevăzut puterea noastră maritimă, care se va ridica valorificând munca naţională şi am spus ce-am întrevăzut. Am avut ocazia s’o spun şi ca senator în Iunie 1886. Mi se datoreşte, aşa cum este, o carte din Codul Comercial, cea despre comerciul maritim. Am fost pentru cea mai largă şi modernă legiuire si nu streina nouă, - codul Italian reprezintă foarte multe uzuri din Mediterana şi Marea Neagră, uzuri pe care străbunii noştri le-au practicat în legăturile lor cu Genovezii şi Veneţienii. Am ţinut să revenim la ale noastre»“.
 
 
Sursa foto: Ilustraţie din volumul „Istoria Dobrogei“, de Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu
 
Citește și:
 
 #Dobrogea143. 14 noiembrie 1878: Unirea Dobrogei cu România - „Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc!“