98 de ani de la Unirea Basarabiei cu ţara Ziaristul constănţean Alexandru Gherghel, prezent la Chişinău, la Sfatul Ţării. Mărturii de la faţa locului (document)

După cum se ştie, la  27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu mama sa, România. Cu 86 voturi pentru, trei contra şi 31 de abţineri, Basarabia s-a unit cu Regatul României. Eveniment aşteptat şi pregătit cu speranţe de întreaga naţie română. Congresul militarilor moldoveni fusese convocat la 20 octombrie 1917, când fusese declarată prima dată autonomia Basarabiei şi decisă înfiinţarea Sfatului Ţării. Acesta se formase  la sfârşitul lui noiembrie 1917 şi cuprindea 138 deputaţi din mai toate organizaţiile politice, ultimul inclus pe liste fiind Constantin Stere. Terenul era pregătit, oamenii, în aşteptare. La Chişinău se adunau fruntaşii din toate regiunile.
 
De la Constanţa, plecase spre Chişinău Alexandru Gherghel, poet şi jurnalist. Publica, mai apoi, în ziarul Farul, un amplu reportaj despre momentul  istoric la care asistase:


 
„Cu două zile înainte de 27 martie, sosisem la Chişinău în tovărăşia profesorului universitar Murgoci şi vorbisem cu mulţi dintre fruntaşii «Blocului Moldovenesc» între care cu Crihan, Buzdugan şi alţii. Nu era unul dintre toţi fruntaşii mişcării naţionaliste care să nu fi aşteptat cu îngrijorare ziua aceea mare care fusese hotărâtă pentru dezbaterea în «Sfatul Ţărei» a chestiunii unirii Basarabiei cu ţara-mamă. Mulţi cu îndoială în suflet, foarte mulţi pentru independenţa deplină a provinciei, şi nu erau puţini aceia care tocmeau unirea în schimbul unor condiţii ce însemnau, în fapt, mai mult decât o largă autonomie provincială.
Chestiunea exproprierii, a votului universal, a drepturilor femeii şi atâtea altele veneau să pună piedici serioase peste care cu greu se prevedea că se va trece. Aşa numitul «Bloc Ţărănesc» şi celelalte grupări ale naţionalităţilor veneau să creeze în fiecare clipă noi dificultăţi Unirii. Dar în dimineaţa zilei de 27 martie, cu iuţeala fulgerului se răspândeşte în marele oraş vestea că a sosit Constantin Stere. Mii de oameni se îndreptau spre locuinţa sa, frunţile acoperite parcă de o grijă mare se descopereau cu veneraţie în faţa aceluia care, după un întreg şir de ani, venea din nou, de astă dată liber, în ţara lui liberă, să puie piciorul pe pământul pentru care, în anii tineri, a îndurat umilinţa şi exilul.
 
Îndoiala începu să dispară ca prin farmec. Condiţiunile ce trebuiau formulate în faţa reprezentantului regelui fură uitate. Partidele de opoziţie se frământau văzând cu ochii. Şi când în amurgul zilei aceleia nepieritoare, cuvântul lui Constantin Stere răsună în sala mare a Sfatului nu a fost o inimă să nu vibreze, nu a fost un suflet  să nu se înalţe până la culmile sacrificiului, nu au fost ochi care să nu plângă.
 
Era cuvântul martirului cauzei româneşti, a cărei torţă el o purtase mândru în întunericul în care Rusia ţaristă aruncase cu gestul ei brutal o ţară furată şi batjocorită. Era cuvântul fiului de răzeş-român din Basarabia, care, lovit, insultat şi exilat în Siberia pentru că îndrăznise să respingă cu scârbă onorurile ce i se tindeau cu frenezie celor renegaţi, venea bătrân, albit de vremuri, cu fruntea sus, cu suflet mândru, cu lacrimi în glas să ceară nu Unirea, dar revenirea la sânul mamei a copilei regăsite.
 

Nu a fost nimenea care să nu plângă în sală. Martirul era stăpânul sufletelor. Un gest al său putea să-nsemne moartea; un cuvânt al său putea să reînvieze. Constantin Stere era marele român în faţa căruia patria întreagă putea să aducă prinosul ei de admiraţie şi recunoştinţă. În Basarabia nu era român mai mare decât el.“

Stere, „preotul credinţei noastre“

Ziarul Farul, continuator al primului oficios al Constanţei, purtând acelaşi nume, reapăruse după război abia la 1 mai 1919. Ceea ce îl determină pe autorul însemnărilor detaliat relatate din memorie, Alexandru Gherghel, să adauge un comentariu legat de soarta lui Constantin Stere, de după triumful Unirii:
 
„Şi astăzi marele român, al cărui patriotism a contribuit atâta, în văzul tuturor, la mărirea neamului şi al ţării, astăzi preotul credinţei noastre,  a tuturor românilor de pretutindeni, e arestat la Bucureşti pentru trădare!!! Sunt ironii ale soartei care te pun pe gânduri. În viaţa oamenilor mediocri se văd diversităţi, schimbări în orientările de cugetare şi simţire, ce par fireşti până la un punct. Dar la cei ce au suferit pentru o idee, atât cât a suferit basarabeanul Stere pentru românism, să vezi într-un moment schimbarea din temelie a unui crez, a unei întregi construcţii sufleteşti formată din chinuri, din lacrimi, din lanţuri şi exil, aceasta nu se poate, nu!! Credinţa aceasta negativă trebuie să fie o mândrie a noastră naţională. Să credem în justiţia chemată să se pronunţe mâine, cu toate că cei pe fruntea cărora a stat odată cununa de martir au dreptul să se îndoiască.“
 
Mulţi au fost ziariştii condamnaţi după încheierea războiului. În 1919 a avut loc procesul redactorilor ziarului comandaturii germane, Gazeta Bucureştilor: Ion Slavici, Tudor Arghezi, Dem. Teodorescu, D. Karnabat, M. Sărăţeanu, I. Grossman, Duţu Popescu, condamnaţi între zece şi 15 ani la închisoare. Procesul lui Stere, scrie Pamfil Șeicaru în Istoria presei româneşti, nu s-a judecat, dosarul a dispărut, deşi cu insistenţă, ca deputat de Soroca, fostul director al ziarului Lumina l-a cerut în nenumărate rânduri. Lui Ionel Brătianu îi convenea să înconjoare numele lui Stere de o acuzaţie infamantă, dar nu i-ar fi convenit dezbaterea publică a unui proces care l-ar fi silit pe C. Stere să vorbească (Şeicaru, Pamfil, „Istoria presei“, Paralela 45, 2007, p. 287).
 
Cu siguranţă era un proces politic împotriva căruia s-au ridicat glasurile unei bresle a cărei asociere se năştea chiar în acele zile de sfârşit de an 1918. Dar Stere se dezicea de condiţia politică: „Eu nu sunt om politic. Eu sunt un publicist, un om care gândesc asupra lucrurilor importante, de interes obştesc şi care simt chemarea să îndrumez lumea“, spunea el.
 
Timp de 40 ani, a desfăşurat o activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul şi conducătorul revistei Viaţa românească, apărută la 1 martie 1906, dar şi al Basarabiei, prima publicaţie românească din spaţiul moldovenesc de peste Prut. Constantin Stere a fost ales la 4 aprilie 1918 preşedinte al primului Parlament al Basa­rabiei. Jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România, el spunea: „Noi, românii, nu am intrat aici prin uşa din spate, noi ne-am născut aici. Pe acest pămînt s-au dospit diverse elemente din care s-a născut noţiunea română. Noi nu avem nici un loc unde să plecăm, şi nimeni nu are dreptul să ne gonească din propria noastră ţară.“

Un avocat publicist al Constanţei - Alexandru Gherghel                                                             

Alexandru Gherghel, autorul acestor zguduitoare mărturii, a devenit mai târziu un prolific  poet şi publicist local. Născut la Câmpulung-Muscel, în data de 27 aprilie 1879, într-o familie de intelectuali. Urmează şcoala primară în oraşul natal, iar liceul, în Bucureşti şi Piteşti. Studiilor universitare de Literatură şi Drept din Bucureşti le succede specializarea în Drept la Viena şi Berlin.

 
Activează, mai întâi, ca administrator de plasă în Moldova, apoi se stabileşte definitiv la Constanţa, în 1910, unde practică avocatura timp de câteva decenii, devenind decanul baroului avocaţilor. Vremelnic, a fost profesor şi prefect de Caliacra. Moare la Constanţa, în 21 decembrie 1951.
 
A fost directorul publicaţiei România de la mare în perioada 1935 - 1936, apoi a revenit ca director în alte două etape. În 1936, scria: „Noi suntem un popor de pace. Ca imparţial cronicar şi mai ales ca un mare iubitor al acestui colţ de ţară, am dreptul să mă îngrijorez de  viitor.“
 
A colaborat la Analele Dobrogei, Astra dobrogeană, Calendar, Calendarul Dobrogea Română, Conservatorul Constanţei, Cronica literară, Cuget liber, Dobrogea Jună, făcuse parte din colegiul de redacţie al publicaţiilor Dobrogea literară, Dunărea şi marea, Gloria Dobrogei, Graiul Dobrogei, iar în perioada 1926 - 1927 s-a aflat la conducerea politică a cotidianului Marea Neagră. La 1 octombrie 1933, publicaţia Pagini dobrogene îi dedică un număr special. Conduce revista Pontice (Puiu Enache, „Scriitori şi reviste la Pontul Euxin“, Constanţa, Ex Ponto, 1997, p. 34).
 
La începutul anului 1937, din iniţiativa lui Alex Gherghel, se constituie Societatea Scriitorilor Dobrogeni, având ca scop declarat „legătura între scriitor şi cititori, prin şezători literare, de cunoaştere între scriitori, de înfiinţare a unei edituri, care ar însemna o ridicare morală a scriitorului dobrogean“. Tot Alexandru Gherghel iniţiase la Constanţa, în 1931, un salon literar, iar în 1935, un cenaclu literar, care funcţiona pe lângă redacţia revistei România de la Mare.