Constanţa de odinioară Alexandru Ioan Cuza la Kustenge. Uneltitorii domnitorului (galerie foto)

Domnitorul a fost de două ori în Dobrogea, o dată în 1860 şi apoi în 1864, continuându-şi drumul spre Constantinopol. Iar la întoarcere a refăcut traseul.
 
Ultimul voiaj l-a efectuat la 26 mai 1864. Despre el se ştie cu amănunte: „Sosind la Cernavodă, a fost salutat pe bordul vasului «Sofia» de către Sali Paşa, general de brigadă, care a rămas ca ataşat pe lângă prinţ în tot timpul şederii sale în Turcia. În acelaşi timp i se prezintă prinţul N. Bordeianu, care gira agenţia diplomatică a Principatelor române pe lângă sublima Poartă. Domnitorul a petrecut noaptea la bordul navei «Sofia», iar a doua zi s-a suit într-un tren special, trecând în mică ţinută de general printre cerchezii pedeştri şi călări, înşiraţi de-a lungul căii ferate. La ora 12 a ajuns la Kustenge. În toate localităţile prin care a trecut: Medgidia, Murfatlar, Constanţa, i s-au rezervat ceremonii oficiale, la care, alături de autorităţile civile şi militare, a participat o numeroasă populaţie“.
 
Linia ferată construită de englezi şi inaugurată la 4 octombrie 1860 pleca din portul Constanţa, urca printr-un zig-zag malul din spatele Primăriei (actualul Muzeu de Istorie Naţională şi Arheologie), trecea mai departe, prin spatele Tribunalului şi intra în staţia Constanţa, care se desfăşura în lungul actualului bulevard Ferdinand. Din Constanţa (cota 31,52 m), linia urca circa 5 km, atingând cota cea mai mare de pe întreg traseul (56,65 m) pentru a coborî apoi în valea Carasu, după ce mai întâi trecea prin Murfatlar şi Medgidia, ce avea cota 12,50 m.
Linia urmărea riguros malul văii Carasu, trecând chiar prin balta formată în această vale. În continuare, pe la km 50, atingea cota cea mai joasă (7,70 m), iar în portul Cernavodă (cota 11,71 m) ajungea după 63 km. Sub aspect constructiv, linia a fost cea mai interesantă din toată reţeaua căilor ferate române, ea fiind executată conform normelor după care s-au construit primele linii în Anglia.
Contactul cu Kustenge a fost de scurtă durată. Domnitorul a avut însă timp să vadă şi să analizeze starea Dobrogei sub ocupaţie otomană.
 
„Drumul de fier, coborând la gară, taie prin vechiul cimitir romano-grec, după semnele de morminte şi pietre ce se vedeau în mal de o parte şi de alta. Pe partea de apus miazăzi a malului mării se află vii tăiate scurt şi fără haraci. Aerul de mare este simţit şi pământul aici are culoare cenuşie. Puţurile de apă din apropierea malului mării au apă amară şi sărată ca cea de mare şi nu se poate bea […]. Trebuie să vezi mai întâi marea cu ochii, ca să poţi înţelege.(...) La Kiustenge este şi farul pe malul mării, tot în partea de sus a oraşului, şi o moară de vânt (Constantin T. Grigorescu, D. Brătianu, „Jurnalul de călătorie în Dobrogea“, 1861).
 
Devenit domn la 39 de ani, Cuza a reuşit în doar câţiva ani rodnici de conducere a ţării unite să promulge o constituţie, legi de importanţă vitală pentru noua administraţie, să împroprietărească ţăranii, să pună bazele învăţământului obligatoriu şi gratuit în şcolile statului, să strângă într-o singură lege toate rânduielile în care erau prevăzute îndatoririle cetăţeneşti. Sub sceptrul lui au fost alcătuite Codurile civil şi penal, s-a stabilit conducerea judeţelor şi comunelor, s-au introdus unităţile de măsură şi, mai presus de toate, s-au pus bazele unei oştiri naţionale.
 
Tot lui Cuza i se datorează prima organizare a porturilor româneşti. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial a însemnat modernizarea sistemului judiciar. S-au înfiinţat primele două universităţi româneşti, mai întâi la Iaşi şi apoi la Bucureşti.

Alexandru Ioan Cuza şi-a întins influenţa şi ocrotirea şi asupra Dobrogei. În martie 1861, înfiinţa la Tulcea şi Sulina un post de agent pentru „înlesnirea circulaţiei românilor şi înflorirea comerţului“. Doi ani mai târziu, acest funcţionar plătit de ţară scria şefilor săi la Bucureşti: „Românii dobrogeni sunt ca nişte fraţi şi patrioţi fierbinţi ai patriei noastre şi care au speranţe a se uni cu noi pe viitor“ (Tudor Mateescu, op. cit. pag. 70).

 
Alexandru Ioan Cuza a intervenit decisiv în domeniul transporturilor navale şi al activităţii căpităniilor de port existente în cele două principate, solicitând elaborarea unor regulamente care să slujească interesele ţării şi să fie în acelaşi timp racordate la standardele celorlalte state europene. Ca urmare, în legiuirile Principatelor Unite din august 1862 este emis un „Regulament de navigaţie pentru Marina Comercială a Principatelor Române“. Acest document stabilea pentru prima dată atribuţiile căpităniilor de port, dependente de Ministerul Treburilor Străine, dar şi numeroase elemente de practică marinărească. Spre exemplu, fiecare corabie românească şi străină care naviga spre sau dinspre porturile româneşti trebuia să deţină un act emis de Ministerul Afacerilor Străine sau Agenţia diplomatică de la Istanbul. Regulamentul de navigaţie pentru marina comercială avea „ca ţintă, mai cu seamă, a pune marina noastră în această privinţă pe un asemenea picior ca ale celorlalte ţări civilizate ale Europei“. El a fost conceput în 16 articole în care se stipula în ce condiţii poate o navă să dobândească naţionalitatea română şi actul de „rumânisaţie“, când se ridica bandiera naţională la catargul corăbiilor construite pe teritoriul românesc sau în şantierele altor state, condiţiile în care navele puteau pleca în voiaj, ce documente trebuiau să aibă asupra lor.
 
Regulamentul mai prevedea condiţiile de control la bord efectuate la serviciile de vamă, căpitănii portuare, medicul responsabil cu starea sanitară a portului, pedepsele pe care avea voie să le aplice comandantul membrilor de echipaj (Monitorul (Jurnalul Oficial) al Principatelor Unite, nr. 175, joi, 9 august 1862, din sursa Muzeului Marinei Române).
 
I se atribuie lui Alexandru Ioan Cuza începuturile căpităniilor de port ca instituţii de stat puse să supravegheze navigaţia, dar şi începuturile dreptului maritim naţional. Este adevărat că unele căpitănii funcţionau înaintea momentului 1848, destinate în principal a reglementa conflictele de navigaţie şi garantarea desfăşurării operaţiilor portuare în condiţii de siguranţă.
 
Regulamentul de navigaţie pentru Marina Comercială a Principatelor Române a fost urmat în 1863 de primele măsuri reale privind organizarea porturilor româneşti, subordonate în acest timp Ministerului Afacerilor Străine. El a înlocuit primul Regulament de poliţie a porturilor dunărene din 1845.
 

Prin legea din 1863, domnitorul român face prima organizare a porturilor, care prevedea, printre altele, ca oraşele de-a lungul Dunării să poată încasa, în afară de taxa de cheiaj şi veniturile diverse, o taxă de 0,5% din valoarea mărfurilor tranzitate, venit destinat exclusiv lucrărilor de amenajare şi extindere a porturilor. Această lege, care a rămas în vigoare, cu unele modificări, şi în perioada interbelică, a marcat începutul participării ţării noastre la lucrările pentru îmbunătăţirea navigaţiei dunărene (Carmen Atanasiu, „Problema suveranităţii României la Dunăre şi «Navigaţia Fluvială Român㻓 (1919-1945), Bucureşti, 2003, p. 34).
 
Este de subliniat faptul că, deşi Dobrogea se afla sub stăpânire străină, reprezentantul României a monitorizat constant lucrările Comisiei Europene a Dunării, tânărul stat fiind direct şi legitim interesat de problemele privitoare la Dunăre. Mai mult, au existat legături telegrafice şi poştale între oraşele aflate de o parte şi de alta a Dunării, ceea ce întreţinea o comunicare directă şi permanentă între autorităţi, dar şi între localnici.
 
În mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor Legiuitoare din 6/18 decembrie 1864, domnitorul Unirii aprecia, în deplină cunoştinţă, că „necesităţi comerciale şi politice reclamă înfiinţarea unui port la Marea Neagră“ (Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu. „Flota maritimă comercială română. Un secol de istorie modernă. 1895-1995“, Constanţa, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, 1995, p. 39).

Uneltitorii domnului erau tot români 

În suplimentul extraordinar al Monitorului Principatelor Unite Române emis la Bucureşti, la 10 mai 1864, sub egida Ministerului de Interne, este publicat un act demn de a fi cunoscut:
 
„Guvernul de câtva timp era încunoştiinţat despre mai multe vinovate uneltiri în contra Unirii şi a Domnitorului, şi în capul cărora se află ambiţioşii capi, de cinci ani ţineau România în nelinişte şi în dezorganizare. Aceste uneltiri aveau de scop de a aduce luptele dinăuntrul, căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi ruperea unirii şi numirea de-a-dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul în Iaşi. Agentul principal al unora din aceşti răi cetăţeni, era doctorul Dimitrie Lamberti, medicul casei Sfintei Mitropolii şi a Spitalului Brâncoveanu din Bucureşti. Acest agent, de mai mult de un an era în necontenite călătorii în străinătate; în cea de pe urmă dată el se afla la Constantinopol şi ţinea o deasă corespondenţă în ţară prin mijlocirea soţiei sale, rămasă aici.
 
Înştiinţat despre curânda întoarcere a domnului Lamberti în Bucureşti, domnul Ministru de Interne a fost dat de cu timp ordine la prefecturile dunărene, ca la debarcarea sa, să i se cerceteze hârtiile. Domnul Vasile Bucşenescu, prefectul de Vlaşca şi-a îndeplinit misiunea cu inteligenţă şi succes.

Ajuns ieri, sâmbătă, la Giurgiu, doctorul Lamberti a fost chemat în camera vămii şi acolo în fiinţă de martori, prefectul şi căpitanul de port i-au cerut hârtiile ce avea cu sine. El a tăgăduit că avea hârtii; pe urmă scoţând un pachet din haina sa a voit a-l rupe şi a înghiţi unele scrisori. Prefectul l-a oprit de la aceasta şi luându-i hârtiile s-a mărginit de a le închide într-un pachet sub sigiliul său şi al domnului Lamberti. Iar acesta fu lăsat în libertate spre a-şi urma drumul spre Bucureşti.
 
Plicul, adresându-se domnului Ministru de Interne, acesta l-a deschis în fiinţa mai multor martori şi a secretarului Consulatului Grecesc, de a cărui protecţiune ar atârna doctorul Lamberti. Rezultatul cercetării ce deocamdată se poate comunica publicului, este că scopul vinovatei uneltiri era de a ajunge la detronarea lui Alexandru Ioan I, la ruperea Unirii şi la numirea de-a-dreptul din străinătate a câte un principe caimacam pentru fiecare principat“.
 
Detronarea lui Cuza s-a făcut doi ani mai târziu, dar ruperea Unirii nu s-a mai putut face, oricâţi uneltitori a avut în toată istoria sa tânăra naţiune română.