Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Constanța de odinioară Averea Movileștilor (lll). „Tremur de frig în bucătăria cât un culoar, încercând să scriu cât mai scurt, cât mai eficient, unui personaj pe care nu-l cunosc”
Constanța de odinioară: Averea Movileștilor (lll). „Tremur de frig în bucătăria cât un culoar, încercând
6305
Marime text
Parte din povestea Ivonei Movilă a mai fost scrisă și cu alte ocazii. Reporterul a reușit să o determine să se confeseze, să își istorisească dureroasa existență, umilințele și suferințele de a purta acest nume aristocrat. Mărturiile Ivonei au rămas înregistrate pe bandă magnetică, în articole de ziar, în manuscrise. La solicitarea unor organe de cercetare au fost oferite, cu proces-verbal, toate actele încredințate nouă. O amplă emisiune a fost realizată și difuzată pe postul național de televiziune, păstrată și în arhiva publicației ZIUA de Constanța. Pare tardivă intervenția noastră de astăzi. Dar Ivona are nevoie acum de o reabilitare morală. De respectul autorităților, de neuitarea opiniei publice. De rectificarea numelui scris greșit pe crucea mortuară.
S-a spus mereu, manipulându-i pe creduli, că Movileștii au avut și Ivona a pretins retrocedarea unui sfert din orașul Constanța. Total inexact. Ivona repeta cu orice prilej:
„Păstrez de la bunica testamentul scris şi un buletin oficial din care rezultă că a lăsat Ministerului Afacerilor Interne terenuri şi case. E greu de înţeles de ce! Cum este posibil ca cineva aflat la limita existenţei să lase totul unui minister? Presupun că s-au făcut mari presiuni asupra ei.”
Dar fiecare dintre copiii lui Movilă a avut de suferit. Caton Movilă, fiul cel mare, îşi deschisese un birou de copiat acte. A murit la Spitalul Fundeni. Ivona își amintește că la groapă au apărut o serie de indivizi care îi spuneau: „Îmi datorează atât, uitaţi, şi mie atât.” Le-a dat ultimele mici şi neînsemnate obiecte pe care le mai avea de la bunica, ca să scape de ei.
Sever Movilă, fondatorul ziarului Pressa din Constanța, a fost singurul care a murit în apartamentul său din strada Dionisie Lupu 38, Bucureşti. Felicia şi arhitect Arta Cerchez au locuit în casa lor din bulevardul Elisabeta 69, casă care a fost naţionalizată. Chiriaşii i-au alungat într-un garaj, mai târziu au fost internați într-un azil al Institutului de Geriatrie, unde au şi murit. Ecaterina era farmacistă.
Elena, mama Ivonei, fusese căsătorită cu un militar, colonelul Candiani, mort în urma unei răni primite în Primul Război Mondial. Elena a fost o foarte bună pianistă. Făcea voluntariar ca infirmieră la Crucea Roşie. Pe front a îngrijit soldați, a stat fără frică sub tirul gloanțelor. Își făcea datoria față de țară și față de ai săi. Apoi s-a recăsătorit cu George Thoma, locuind la Constanţa, într-un apartament din bulevardul Ferdinand nr. 35. Toma era un reputat avocat în Baroul din Constanţa.
Ivona își amintea dureros că, „în 1953, regimul comunist ne-a considerat «duşmani ai poporului» şi a hotărât să ne distrugă. S-a procedat la evacuarea din casa noastră în care eram chiriaşi, drept care am fost scoşi în stradă, ni s-au confiscat toate lucrurile, am plecat, pur şi simplu, cu ce aveam pe noi. Refugiaţi într-o colibă de turci, la marginea oraşului, la Anadalchioi, am fost urmăriţi şi acolo.
Întâmplarea a făcut să vină la comanda miliţiei Constanţei un nepot al mamei mele din prima căsătorie: Mircea Candiani. Pe masa lui a apărut o listă cu persoanele ce trebuiau executate, printre care şi ai mei. I-a şters, pe ei şi pe alţii. Mai târziu a plătit cu viaţa această îndrăzneală.
Tata a fost aşteptat noaptea - acolo era câmp- şi lovit cu bâtele, apoi târât în faţa casei, inconştient. După patru zile a murit. La 15 ani am rămas fără tată, fără casă. Fusese o personalitate a Constanţei, a suferit pentru oraş. După asasinarea tatălui meu am dispărut și din registrul de stare civilă prin dispariția foilor respective. Desigur, au dispărut și alte nume de persoane. S-a făcut o reconstituire, cu greșeli, cu numele tatălui meu schimbat, cu data nașterii greșită.”
Elena, mama Ivonei, a murit cu minţile rătăcite, în brațele fiicei sale,minore. Singure, fără niciun sprijin,speriate, înfometate.
„Eu am făcut de toate, mărturisea, mai târziu, Ivona. Mi-a fost respins de șase ori dosarul la Conservator, facultatea de Drept am făcut-o după ce am falsificat autobiografia, negându-mi originea socială. Dar am reușit să termin dreptul și am ajuns - atât se putea pentru cei ca mine - jurisconsult de întreprindere. Într-o zi, mi s-a spus: «Ai avut tot litoralul, burghezo!» Ceea ce era total fals. Am ripostat. Aşa am ajuns într-un lagăr de reeducare în care ridicam peste două tone de pământ pe zi. Patru ani am stat acolo. După aceea m-am înscris la Conservator, în 1964. Muzica a fost viața mea. În ea îmi găseam alinarea. Dar nu am avut acces la viața de concert, nu am putut publica, nu am avut dreptul la gradațiile de vechime. Deși am fost profesor de canto, de vioară, iar din 1980, colaborator la Filarmonică, acceptată de echipa Brediceanu-Codreanu. Douăzeci de ani am cântat la Biserica «Sf. losif» din Bucureşti, pentru că am avut un mare prieten, pe organistul losif Gesterlitz.
Am fost, deci, reeducată, fără încetare, supravegheată, interogată, percheziţionată, marginalizată. Am supravieţuit prin muzică, prin scris şi cânt, până la un punct, unde o cortină invizibilă mă oprea.”
În 1990 a dorit, plină de speranţă, să i se acorde șansele profesionale, luate pe motive strict politice, și să i se permită o viață decentă din punct de vedere material. Mai întâi a pornit acţiunea de reconsiderare morală a bunicului, Ioan Movilă. Şi a început cu Primăria Eforie Sud.
„M-am dus să cer, conform Legii nr. 18, cele două terenuri ale mamei, căci bunicul îşi înzestrase fiecare copil cu câte două loturi pentru casă. Când am ieşit din primărie, vreo 300 de oameni mă aşteptau cu scrisori în mână să le duc jalbele la Bucureşti. Fiecare fusese nedreptăţit într-un fel sau altul. Îmi era greu să le spun că nu pot nimic mai mult decât ei. Eu voiam cele două loturi, conform legii. Nu neapărat cele pe care se aflau acum construcţii, ci altceva, în compensaţie, la margine. Corespondenţa mea, chiar pe un ton mai aspru, a continuat cu primarul lon Becherescu, care a găsit ceva să-mi dea să tac. Mi-a decernat, prin poştă, titlul de cetăţean de onoare al staţiunii Eforie Sud.
Am continuat cu cererile, renunţând la cele două loturi ocupate cu construcţii şi solicitând toate terenurile libere de la loan Movilă, cele care nu sunt în patrimoniul public sau nu sunt înstrăinate. Acum mă judec. Mereu mă judec. Viaţa mea a fost şi a rămas un lung proces de restitutio“.
În data de 15 mai 1991, Ivona Buzescu Movilă se adresa ministrului Culturii şi directorului general al Direcţiei Generale Memoria culturală cu următorul memoriu:
„Subsemnata Ivona Buzescu Movilă, cu regret vă informez că demersurile mele pe lângă «organele locale» Constanţa pentru recunoaşterea oficială a realizărilor lui Ioan Movilă pentru România s-au izbit de indiferenţă şi chiar ostilitate. Având în vedere că :1) Sunt în cauză probleme de interes naţional, care dovedesc continuitatea prezenţei României în cultura europeană; 2) Ioan Movilă a fost unul din ctitorii României moderne, vă rog ca român, ca ultim urmaş al Movileştilor, pe dv., în calitate de for răspunzător tocmai de Memoria Culturii, să înaintaţi o propunere, pe baza celor semnalate de mine în memoriul cu nr. 7056/14.02.1991 către Parlamentul României”.
S-ar cuveni să știm măcar astăzi ce rezoluție a pus pe acest memoriu ministrul Culturii de la acea dată, Andrei Pleșu.
Rezumând, din cele relatate până acum, se vede cum speranțele Ivonei Movilă după 1990 s-au îndreptat doar spre recâștigarea unui loc de muncă în Filarmonică, cele două loturi de teren aparținând mamei sale, Elena, și recuperarea sediului Primăriei Eforie pentru a primi destinația inițială: azil de bătrâni purtând numele fondatorilor lui, Ioan și Elena Movilă. Ivona știa că din multele proprietăți ale familiei cele mai multe fuseseră donate cu mult înainte de naționalizare. Din intuiție? Din obligație? Greu de presupus. Dar să urmărim firul poveștii de la început.
O avere donată din necesitate publică
În 1920 se înființase Societatea anonimă Movilă. Care gestiona toate proprietățile familiei. Câțiva ani mai târziu, Primăria Carmen Sylva soma pe acționarii Societății anonime Movilă să predea imediat, gratuit şi în plină proprietate comunei nou înfiinţate toate terenurile destinate străzilor şi drumurilor de acces dintre loturi, indiferent dacă terenurile prevăzute în planul de sistematizare au fost vândute la particulari sau se află încă în proprietatea societăţii.Moştenitorii lui Ioan Movilă, constituiţi în Societatea anonimă Movilă, acordă gratuit, pentru început, un teren în Carmen Sylva pentru a se construi o piaţă. La 30 iulie 1929, un lung memoriu-ofertă semnat de acţionarii Societăţii anonime Movilă este adresat primarului Magda:
„Societatea balneară «Movilă Techirghiol», care a fost creată în 1898 de către defunctul Ioan Movilă, pe proprietatea sa particulară, moşia Tusla, în conformitatea unui plan de parcelare aprobat de Prefectura Constanţa prin deciziunea sa nr. 7007 din 1898, a fost trecută în deplina proprietate a Societăţii anonime pe acţiuni «Movilă Techirghiol». Societatea proprietară a sistematizat planul de parcelare al staţiunii, obţinând în acest scop autorizarea Consiliului tehnic superior prin jurnalul său nr. 70 din 5 mai 1922 şi a aplicat noua sistematizare. Atât întemeietorul staţiunii, cât şi societatea noastră au creat drumurile, şoselele şi bulevardele croite pe terenurile proprietăţii lor şi au făcut plantaţiuni. La 1 ianuarie 1928, înfiinţându-se comuna Carmen Sylva, de care depinde astăzi staţiunea balneară «Movilă Techirghiol», societatea noastră găseşte cu cale ca, în vederea măririi patrimoniului noii comune şi pentru a asigura pe viitor o bună şi reală administraţie, să cedeze în mod gratuit comunei Carmen Sylva toate străzile şi bulevardele marcate cu condiţia de a-şi rezerva dreptul exclusiv şi imprescriptibil de a menţine, a extinde şi a dezvolta instalaţiile electrice şi a furniza curentul produs de uzinele sale în staţiune şi locuitorilor, ca şi conductele de apă, gaz etc.
Societatea îşi rezervă în plin proprietatea parcului în interiorul căruia este clădit hotelul «Movilă», care se mărgineşte cu şoseaua Constanţa-Mangalia, de-o parte şi cu marea, pe altă parte. Mai dăruieşte comunei Carmen Sylva 5.000 mp pentru un cimitir comunal, 1.000 mp pentru a construi grajdurile, 1.000 mp pentru piaţa agroalimentară, alte trei loturi pentru o şcoală şi un ateneu popular. Condiţia: primăria Carmen Sylva nu va putea închide, declasa sau schimba destinaţia acestor obiective.
Ateneul popular se va numi «Ioan Movilă», după cum este stipulat în actul de donaţie. Consecutiv, vor mai fi donate: terenul pe care se află început edificiul destinat bisericii, pentru a se putea ridica o casă parohială, 2.400 mp pentru diverse localuri şi servicii necesare comunei“.
Dar ce frumos scria Elena Movilă către Primărie:
„În semn de deosebită afecţiune pentru staţiunea balneară Carmen Sylva, înfiinţată cu zeci de ani în urmă prin străduinţa şi sacrificiul de tot felul ale defunctului Ioan Movilă, a cărui devotată soţie şi colaboratoare am fost, donez imobilul, proprietatea mea, din Carmen Sylva, compus din 644 mp teren, vila Centrală, parter, etaj şi mansardă, cu 32 camere, şi mobilierul aferent. Donaţia se face către Primărie pentru a înfiinţa un azil de bătrâni pentru bărbaţi şi femei care să funcţioneze tot timpul anului prin întreţinerea Primăriei. Azilul să poarte numele «Elena şi Ioan Movilă» şi să fie condus de un comitet din cinci persoane din care să facă parte un membru al familiei Movilă, primarul şi alţi trei onorifici.”
Va urma
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
