Constanţa de odinioară „Ce-ţi trebuie curaj să iubeşti? Viaţa n-are nici un farmec fără dragoste“ (galerie foto)

 De data aceasta, vom întreprinde călătoria noastră prin Constanţa de odinioară prin pana şi inima unei femei care ne-a însoţit multora adolescenţa, îndemnându-ne la iubire, credinţă şi fericire. Cella Serghi.
 
„Eu am vrut să scriu o singură carte ca o singură viaţă şi marea să sune între copertele ei ca în valvele unei scoici. Am vrut să-mi retrăiesc copilăria şi primele iubiri, bucuriile şi tristeţile, aspiraţia spre înălţimile vieţii, reuşitele şi înfrângerile, amăgirile şi suferinţele. Cititorii n-au nevoie numai de viziunea literară a scriitorului, ci şi de viaţa lui. Îmi închipui că-i iau de mână şi le spun: „Veniţi cu mine pe strada Mării. Aici e casa în care am copilărit, mică, modestă, la marginea mării, iar alături parcă iese din mare Palatul Şuţu. Peste drum, curtea aceea este a prietenei mele, prima mea prietenă, Cocuţa. În centru, Ovidiu, cu capul plecat asupra copilăriei mele. La câţiva paşi, Școala nr. 2 de fete, unde am învăţat să scriu şi să citesc. Și peste tot, marea, prima mea dragoste şi prima mea durere. Am căutat-o pe malurile Dunării, la Brăila, unde ne-am refugiat în război, pe malurile Dâmboviţei, unde ne-am stabilit, unde totul era cenuşiu şi trist şi parcă nici cerul nu mai era albastru, peticit între case“ (Călinescu, Constanţa, „Memoria cuvintelor“, Ex Ponto, Constanţa, 2007, p. 133).
 
„Dobrogeancă de baştină, născută la Constanţa, cele mai vechi amintiri sportive sunt, fireşte, legate de înot, de verile petrecute la Mangalia, de fetele Galaction, primele care înotau în stilul craul, făcând senzaţie. Acolo, la mare, mi-a zis actorul George Vraca «Scufiţa albastră». Apoi, la Bucureşti, înotam la ştrandul Kisseleff, unde l-am cunoscut, în 1927, pe Camil Petrescu şi unde mă aruncam curajoasă în piscină, ca să îl impresionez cu oarecare aere de vedetă.“
 
„Marea e cea dintâi iubire. (…) Nu ştiu ce om aş fi fost şi ce fire aş fi avut, dacă n-aş fi copilărit la mare. Prima mea suferinţă de îndrăgostită, primul meu dor, a fost despărţirea de mare. După ani întunecaţi de război, ani în care parcă soarele n-a răsărit, cerul era cenuşiu, peticit între case, copiii ştiau să râdă şi nimeni nu mai avea ochi albaştri, fiindcă tot albastrul lumii rămăsese acolo, în oraşul copilăriei mele, Constanţa.“
 
„Nu uitaţi, eu am plecat din Constanţa un biet copil amărât, cu o bocceluţă, mama cu o bocceluţă şi mai mare, înghesuite într-un tren de marfă. Copilul foarte sărac, peste ani, face o donaţie de 22 de tablouri de mare valoare, adunate din munca lui, după ce la mine în casă, în copilărie, nimeni nu ştia carte. Eram atât de săraci, încât la noi în casă nu se auzea decât despre şomaj, război, criză. Tata lucra ce găsea şi când găsea. Vă daţi seama cum trăiam! La 11 ani, când terminam clasele primare, tata a spus: «Stop! Ştii să scrii. Să citeşti, să socoteşti. Ajunge!» Am avut un aliat puternic, mama, care a făcut toate sacrificiile ca eu să învăţ. De la 15 ani, au intervenit voinţa şi personalitatea mea. Am început să muncesc, dădeam lecţii unor copii mai mici. Văd astăzi cum învaţă tinerii, în ce palate extraordinare şi mă tot întreb dacă îşi dau seama ce minuni se fac pentru ei? N-ar trebui să le spunem mai des cum am trăit foarte mulţi dintre noi, care, cum se vede, n-am fost lipsiţi de calităţi, ci numai de bani şi de un loc privilegiat în societate? Noi împrumutam o carte să o citim, alergam după cele cu jumătate de preţ. Vă daţi seama ce dramă era pentru un om care-şi face din cărţi scopul existenţei să n-aibă în casa sa o bibliotecă, o singură carte? Stăteam într-o casă fără lumină electrică... Tata a intrat într-o noapte, a găsit lampa afumată, camera afumată. Eu citeam o carte împrumutată. A luat-o şi a aruncat-o pe geam.
 
Aşa-şi făcea cultura un copil sărac. Și totuşi, anii aceia mi se par neînchipuit de frumoşi… A fost ceva fantastic când am fost invitată să iau parte la deschiderea «Colecţiei Cella Serghi» din Constanţa. După mica şi impresionanta solemnitate, am regăsit oraşul meu. Cum? O cititoare a venit cu maşina şi m-a întrebat dacă vreau să merg prin oraş. Prin nu ştiu ce miracol, strada Mării, unde am copilărit, era neschimbată. Într-o Constanţă cu blocuri grozave, cu drumuri prin care mă rătăcesc, străduţa mea era acolo. Casa mea e neschimbată, frumos zugrăvită, verde cu albastru. Am început să le spun celor care mă însoţeau că aici stătea cutare, aici, Cocuţa. Deodată, s-a deschis o poartă, a ieşit o bătrânică, cam de vârsta mea, simpatică. «Eu sunt Cocuţa, tu cine eşti?» «Eu sunt Cella!»  Ne-am îmbrăţişat. «Tu ţii minte… Tu ţii minte…»“
 
Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanţa cu prilejul săpăturilor şi mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluţe, figurine şi tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta şi le strângea. Tare aş fi vrut să mă joc şi eu cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră (Serghi, Cella, „Pe firul de păianjen al memoriei“, Editura Porus, Bucureşti, 1991, p. 72).

 
„Mi s-a părut interesant să mă cheme Cella Serghi. Cella, numele meu de-acasă, şi Serghi, după prenumele bunicului...“


 
„Am ajuns acasă şi am spus: iată subiectul romanului meu. Am scris toată noaptea, am lăsat să mă răcoresc câteva ore după. Şi când am citit, mi s-a părut o catastrofă. Nu mi-am putut închipui că poţi să ai în cap un lucru aşa de frumos şi să iasă mizerabil. Ce-i lipsea? Pentru că despre ce vă vorbesc va fi după aceea «Pânza de păianjen». Lipsea Mangalia, lipsea aerul, lipsea soarele, lipsea plaja, lipsea tinereţea“ (Cella Serghi, „Interviuri“, ediţie de Ilie Rad şi Maria Judele, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 48).
 
„Am scris ca să mă salvez, împreună cu cei pe care-i iubeam, din naufragiul care este inevitabil“
 

Am avut privilegiul să o cunosc în timpul vizitei pe care a făcut-o în 1987 la Constanţa, cu prilejul constituirii colecţiei de tablouri donate Muzeului de Artă, însoţind-o în plimbarea pe străzile Peninsulei şi asistând emoţionată la întâlnirea cu trecutul reprezentat de Cocuţa, prietena ei. Mai apoi, în 1990, cu doi ani înainte de a pleca spre Ceruri, i-am luat un interviu la domiciliul său din vecinătatea Cişmigiului.
 
A fost emoţionată când a auzit că am venit, de la Constanţa, pentru a sta de vorbă. Mărturiile ei s-au lăsat prinse pe foile blocnotesului în firescul evocării: „În tinereţea mea s-a întâmplat să fiu îndrăgostită. Acum, la bătrâneţe, statul m-a scos la pensie ca să am timp să mă gândesc la dulcea povară care e tinereţea. Mă tot întreb, cum e posibil să împlinesc 83 de ani? Puteam să fiu senator, decan de vârstă. Nu-mi pasă de greutăţi, sentimentul singurătăţii l-am simţit la cutremur, când mi-au căzut tablourile de pe pereţi. În timpul Revoluţiei, am avut terorişti pe balcon. Dar n-au intrat peste mine, în casă. Mi-a fost tare frică...
 
Am o carte aproape terminată. Se va numi «Post-scriptum» şi porneşte de la ideea că într-o scrisoare redactată de o femeie, oricât de lungă ar fi scrisoarea, esenţialul este în post-scriptum. Am scris mult la ea, doi-trei ani. Am strâns materiale. Nu mai scrisesem de mult şi credeam că nu mai sunt în stare să pun mâna pe toc. M-am tot întrebat, de-a lungul vieţii, de ce am scris şi, iată, am aflat răspunsul. Am scris ca să mă desolidarizez de lumea în care trăim. Am scris ca să mă salvez, împreună cu cei pe care-i iubeam, din naufragiul care este inevitabil: bătrâneţea şi moartea. Am scris ca să-mi plătesc o datorie faţă de părinţii mei, cărora le datorez totul. Am scris, după cum spunea şi Gasset, pentru ca cei care nu m-au înţeles, fiindcă nu m-au iubit şi nu m-au iubit pentru că nu m-au înţeles, să ştie ce au pierdut. Şi am scris pentru că am înţeles că numai de pe trambulina unei cărţi poţi face saltul pentru a fi ceea ce nu ţi se iartă - tu însăţi.
 
Când am fost, atunci, la Constanţa, am avut o surpriză. În oraşul cu blocuri care seamănă unul cu altul, am descoperit, ca o oază de trecut, strada Mării, pe care am copilărit şi care a rămas aşa cum am lăsat-o. Aici stătea Cocuţa, prima mea prietenă. În momentul în care povesteam celor din jur despre ea, din curte a ieşit o persoană care a spus simplu: «Eu sunt Cocuţa». Ne revedeam după 70 de ani. Avea trei câini, care semănau perfect între ei, nu lătrau şi ascultau, ca la teatru, ce vorbeam. Toată întâlnirea a fost cu lacrimi în ochi. Mi-a spus că mai vin încă oameni care se interesează de casa Cellei Serghi. Am aflat acum câteva zile că biata Cocuţa a murit. La întâlnirile mele cu cititorii mi s-a spus, deseori, că ceea ce place în cartea mea mai mult e sinceritatea. De unde am avut atâta curaj? Iar eu răspundeam: ce-ţi trebuie curaj să iubeşti? Viaţa n-are nici un farmec fără dragoste“ (Cuget liber, serie nouă, anul ll, nr. 219, 5 octombrie 1990).
 
Fotografiile fac parte din arhiva personală a conf. univ. dr. Aurelia Lăpuşan.