Constanţa de odinioară „Guvernul român a reamintit autorităţilor ruseşti că în apele teritoriale româneşti veghează asupra ordinii doar armata şi poliţia română“

La începutul anului 1905 este înregistrat în istoria Constanţei şi a Europei cazul „Potemkin“: un echipaj rus de peste 700 de oameni cerea azil politic în România (Dobrogea Jună, 1, nr. 30, 3 iulie 1905, pag 1-2). Presa descrie momentul ca pe un eveniment major, cu multe  implicaţii politice:
 
„O afacere senzaţională care a pus şi mai mult în vedere primejdia rusească a fost aceea a răzvrătiţilor de pe vaporul rus «Potemkin». România a făcut atunci Rusiei un serviciu enorm, tratând cu răzvrătiţii şi obţinând de la ei să dezarmeze şi în schimbul ospitalităţii ce li se asigura aici să predea guvernului român vasul «Potemkin». La rândul lui, guvernul l-a restituit apoi Rusiei.
 
În această împrejurare, Rusia, miluită de noi, a fost de o aroganţă fără seamăn, având aerul că poate să ne ordone şi pretinzând chiar să-şi extrădeze oamenii faţă de care România se angajase pe onoare. Sub presiunea opiniei publice, deşteptată la timp de ziarul  «Adevărul» - al cărui director se transportase de la început la Constanţa spre a ancheta în persoană - guvernul român a fost silit să ia o atitudine mai vrednică şi ministrul de externe general Lahovary a dat la Petersburg răspunsul cuvenit.
 
A urmat însă de aici o altă luptă pe care ziarul a trebuit s-o ducă zi cu zi, şi sub guvernul acela şi sub cel care i-a urmat, pentru a asigura de fapt refugiaţilor ospitalitatea ce li se garantase în teorie, pentru a-i feri de samavolniciile autorităţilor române şi de ademenirile spionilor ruşi în frunte cu Mellas. Să nu uităm că «Potemkin» ar fi putut distruge portul Constanţa în câteva ceasuri“ (Almanahul Adevărul 1888-1913, p. 188).
 
Odiseea echipajului de pe „Potemkin“ a atras atenţia întregii lumi. Planul alcătuit de Uniunea democratică socialistă din Crimeea arăta că la un anumit semnal dat de pe un cuirasat, mateloţii trebuiau să aresteze ofiţerii şi să pună mâna pe vasele de război. Flota răzvrătiţilor urma să se îndrepte apoi spre porturile ruseşti din Marea Neagră şi, odată Rusia de sud în mâinile revoluţionarilor, aceştia, stăpâni pe arsenale şi artilerie, revoluţia ar fi fost câştigată.
 
Lenin era hotărât ca, după ce şi restul flotei va adera la acţiunea lui „Potemkin“, să vină în România pentru a conduce de aici revoluţia. Acest  plan al lui Lenin nu a putut fi  pus însă în aplicare, deoarece, înainte de sosirea la Odessa a delegatului trimis de Lenin, crucişătorul „Potemkin“ a părăsit portul rusesc cu destinaţia Constanţa.
 
La Constanţa, în ziua de 19 iunie 1905, ora 4, au apărut, din direcţia Odessei, vasul „Potemkin“ şi torpilorul cu numărul 267. La ora 6, ajuns în dreptul Cazinoului, a ancorat în afara portului, la circa 2 kilometri de coastă. A salutat cu 19 focuri de tun oraşul şi a ridicat la catargul de la proră unele semnale, între care şi un drapel roşu. La uscat a venit o delegaţie compusă din doi membri, Matuscenko şi Tănase Petrov, ultimul fiind român din Basarabia, cu misiunea de a trata cu autorităţile româneşti acordarea de permise în vederea aprovizionării cu alimente şi combustibil.

 
Guvernul român a decis ca marinarii ruşi să predea autorităţilor române cuirasatul şi torpilorul ce-l însoţea, iar ei să debarce neînarmaţi pe teritoriul României, rămânând liberi şi putând să meargă unde vor dori.
 
La început, marinarii nu au acceptat să debarce dezarmaţi şi să se predea, considerând că „România este foarte slabă pentru a refuza restituirea imediată a crucişătorului Rusiei“. În consecinţă, au hotărât să părăsească Constanţa, au ieşit în larg, dar au reapărut la Constanţa pe 25 iunie, de data aceasta hotărâţi să respecte condiţiile impuse de guvernul român.
 
Prim-ministrul G. Cantacuzino, aflat la Constanţa, a condus personal tratativele, el fiind însoţit de prefectul judeţului Constanţa, de generalii Grozea şi Angelescu şi de comandorul Koslinski.
 
„Echipajul, relata un martor ocular, a acoperit cu urale nesfârşite declaraţia generalilor români, comandantul marinei, venit pe navă, a spus răsculaţilor că n-au de ce să se teamă, că vor trăi în România ca la ei acasă şi nu vor fi predaţi Rusiei“.
 

Delegatul insurgenţilor l-a rugat pe comandorul Negru, căpitanul portului Constanţa, să ducă la destinaţie toate apelurile şi proclamaţiile lor. Comandorul Negru le-a sigilat şi le-a expediat imediat ministrului de Externe. Aceste apeluri şi proclamaţii au fost publicate în aceeaşi zi în cotidienele româneşti de mare tiraj „Dimineaţa“ şi „Adevărul“.
 
Urmărind atent situaţia mateloţilor debarcaţi în România, Lenin declara în ziarul „Times“: „Guvernul român a procedat corect, ignorând cererea ţarului de a considera pe matrozii răsculaţi drept delincvenţi de drept comun. Ceea ce, de altfel, era şi de aşteptat de la guvernul unei ţări care se respectă“.


 
În acelaşi articol, Lenin amintea de faptul că, atunci când torpilorul „Stremitelnîi“, însoţit de alte câteva nave de război, a sosit la Constanţa în căutarea crucişătorului „Potemkin“, guvernul român a reamintit autorităţilor ruseşti că în apele teritoriale româneşti veghează asupra ordinii doar armata română şi poliţia română.
 
În ediţia  ziarului „Times“ din 4 iulie 1905 se arăta: „ Neputinţa guvernului rus pe mare şi-a găsit o confirmare surprinzătoare în nota pe care, după cum se comunică, a adresat-o Porţii (adică guvernului turc) şi guvernului român. În această notă, guvernul rus cere statelor menţionate să considere pe matrozii răsculaţi ai flotei ruse drept delincvenţi de drept comun şi le avertizează că în caz contrar se vor ivi complicaţii internaţionale“.
 
Felul în care guvernul român a rezolvat problemele crucişătorului, comenta ziarul „Dimineaţa“, a fost aprobat fără rezerve de întreaga opinie publică atât din ţară, cât şi din străinătate. De altfel, toate ziarele mari din Europa au aprobat măsura guvernului român, care a consimţit ca marinarii ruşi „să rămână în ţară spre a munci, pe unde vor găsi de lucru, şi nu i-a silit să părăsească imediat România“ (Deac, Augustin, 19 iunie 1905).
 
Vestea răscoalei marinarilor din flota rusă din Odessa se răspândise ca fulgerul. Un crucişător greu însoţit de un torpilor, cu echipajul lor de peste 700 de oameni, răsculaţi, veneau doar pentru a aproviziona navele şi echipajul. Deşi consulul rus cerea arestarea marinarilor, căpitanul de port, comandorul Negru, refuză, fapt ce îi va grăbi pensionarea. „Potemkiniştii“ sunt înconjuraţi cu simpatie de muncitorii din port care încearcă să le găsească un loc de muncă. Căpitan de port la Călăraşi, Eugeniu Botez, alias Jean Bart, îi ajută pe mulţi dintre aceştia şi le facilitează angajarea în muncă. El chiar primeşte din partea fostului şef de echipaj de pe „Potemkin“ un dar deosebit - „pecetea“ crucişătorului - atunci când acesta doreşte să se întoarcă clandestin în Rusia.
 
Primul apel public avea următorul conţinut:
„Către întreaga lume civilizată. Cetăţeni din toate ţările, fii ai tuturor popoarelor! În faţa ochilor voştri se înfăţişează priveliştea măreaţă a unei mari lupte eliberatoare! Poporul rus, asuprit şi înrobit, n-a mai putut răbda jugul secular şi despotismul autocraţiei. Jaful, sărăcia şi lipsa de drepturi în care guvernul rus a adus Rusia martiră au făcut ca masele de muncitori să-şi piardă răbdarea. În toate oraşele şi satele s-a aprins deja flacăra revoltei şi mâniei. Guvernul ţarist însă a socotit că e mai bine să înece ţara în sângele poporului său decât să-i dea libertatea şi un trai mai bun.
 
Dar guvernul, înnebunit, a uitat un lucru, şi anume că armata, ţinută în întuneric şi asuprită, arma sa puternică pentru planurile sale sângeroase, nu este decât acelaşi popor, aceiaşi fii ai maselor populare care au hotărât să-şi cucerească libertatea. Şi armata, mai devreme sau mai târziu, va înţelege acest lucru. Astfel, noi, echipajul crucişătorului de escadră «Potemkin de Taurida», facem cu hotărâre şi în deplin acord cu toţii acest pas măreţ.
 
Cerem imediata încetare a vărsării de sânge fără rost de pe câmpiile Manciuriei îndepărtate. Cerem convocarea imediată a unei Adunări Constituante, aleasă de întregul popor pe baza votului universal, direct, egal şi secret.
 
Suntem ferm convinşi că oamenii cinstiţi şi muncitorii din toate ţările, ca şi popoarele, vor răspunde cu înflăcărare la apelul pentru măreaţa noastră luptă pentru libertate. Jos autocraţia! Trăiască Adunarea Constituantă!
Echipajul crucişătorului de escadră «Kneaz Potemkin de Taurida» şi al torpilorului «267»“ (Em. I. Grant, „Prima republică rusă de 11 zile, Cneaz Potemkin de Taurida“, Tipografia Viitorul, Bucureşti, 1905, p. 47-48).
 
Al doilea apel avea următorul conţinut:
„Către legaţiile străine din România. Echipajul vaporului «Potemkin» declară solemn război tuturor vaselor ruseşti care nu se vor alinia nouă. Vom respecta atât teritoriul neutru cât şi vasele străine, fie de război, fie comerciale. Mergem să bombardăm porturile ruseşti. Întâmple-se orice. Rugăm decizia noastră să fie adusă la cunoştinţa întregii Europe“ („Dimineaţa“, anul II, nr. 497, din 22 iunie 1905).
 
După cum scria „Adevărul“, revoluţionarii au venit cu ideea să fie încredinţat vasul României, cu însărcinarea de a-l da înapoi Rusiei când aceasta va deveni un stat constituţional. Tot aşa aflăm că aceia care au stăruit mai ales ca echipajul de pe „Potemkin“ să se predea în România au fost marinarii basarabeni, în număr de 200. „Acest fapt“, scria ziarul „Dimineaţa”, „dovedeşte atât încrederea pe care românii din Basarabia o au în statul român, cât şi simpatia lor pentru ţara românească. Mateloţii basarabeni citeau şi traduceau camarazilor ruşi articolele ziarelor din România, articole ce le erau favorabile“.
 
În iulie 1905, căpitanul portului Constanţa înaintase ministrului Lahovary propunerea de a-i decora pe funcţionarii săi pentru felul cum gestionaseră problemele specifice. Ministrul răspunde, moralizator:
 
„Domnule căpitan, la raportul domniei voastre nr. 878 din 8 iulie cr. am onoarea a răspunde că veţi cunoaşte că atunci când sunt toţi funcţionari de merit egal spre a fi decoraţi aceasta dovedeşte că nu s-a distins nici unul spre a merita de a fi recompensat cu un semn onorific şi prin urmare nu este loc a se distinge nimeni. Cred că veţi înţelege pentru viitor această respingere“ (Mohanu  Constantin, „Jean Bart:  Viaţa şi opera“, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001, pag. 78).
 
Povestea petrecută la bordul navei şi în legătură cu ea a inspirat, douăzeci de ani mai târziu, un film de mare succes la public semnat de cineastul Eisenstein, purtând numele navei, „Potemkin“.