Constanţa de odinioară Noiembrie, luna recunoştinţei (galerie foto)

„În toamna anului 1878, când a venit stăpânirea românească, ţin minte foarte bine, nu erau decât trei străzi (n.r. la Kustenge), care au şi primit botezul cuvenit împrejurărilor politice schimbate: cea dintâiu, stradă principală, s-a numit Carol I; cea de-a doua s-a numit Elisabeta; iar cea de-a treia, Victoria - numiri care se păstrează şi astăzi. /.../ Şi bucuria noastră n-a fost deşartă. Ea s-a dovedit deplin întemeiată. Noua stăpânire românească s-a apucat îndată de lucru.”
 
Amintirile îi aparţin lui Francisc Doja, unul dintre primii descălecători pe pământ dobrogean, atunci, în noiembrie 1878, publicate mai târziu în Analele Dobrogei.
 
Au trecut 138 de ani de atunci. Din anul 2015, data de 14 noiembrie a devenit oficial Ziua Dobrogei, la propunerea a 27 de deputaţi şi senatori constănţeni, votată de Parlament. O meritată recunoaştere a importanţei provinciei de la mare în viaţa ţării, o necesară revenire la ceea ce demnitarii începutului de viaţă românească numiseră „luna”, mai apoi ziua recunoştinţei dobrogenilor. Prilej de a recupera din memoria acelor ani de apostolat, încărcaţi cu înflăcărate pilde patriotice.
 
Multe consideraţii s-au făcut asupra Dobrogei în toate lunile în care se pregătea reanexarea! Presa consemna aproape zilnic opinii, proiecte. În „Steaua României” scria Grigore Cobălcescu, în „Timpul”, publicistul Mihai Eminescu. „Românul”, „Pressa”, „Gazeta de Transilvania”. Aceasta din urmă, în numărul din 26/14 septembrie 1878, propunea înfiinţarea în noua provincie a unei facultăţi. Printre priorităţile propuse în procesul de modernizare a provinciei revenite acasă se afla o facultate. Era, cu siguranţă, reluarea propunerii făcute  cu aproape trei decenii în urmă de paşoptiştii români.
 
Primii funcţionari care au trecut Dunărea au fost cei poştali. S-au înfiinţat oficii telegrafo-poştale la Tulcea, Sulina, Chilia, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Constanţa, Hârşova, Cernavoda, Ostrov, Medgidia, Caraomer.
 
Inginerul englez John Trevor Barkley, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai Marii Britanii, într-o scrisoare adresată redactorului-şef al ziarului „Românul”, îşi arăta admiraţia faţă de Dobrogea: „Încorporarea Dobrogei la România e destinată din două puncte de vedere a exercita o influenţă foarte însemnată asupra viitorului României, adică atât din punctul de vedere politic, cât şi din cel comercial, pe de-o parte dezvoltând repede resursele sale materiale, iar pe de altă parte punând-o în legătură directă printr-un port naţional cu marile naţiuni maritime ale lumii. (…) Ţinutul de prin prejurul Constanţei constă din un şes fără arbori, este roditor, dar nu are apă. Din fericire, spre miazănoapte de Constanţa şi foarte aproape de oraş e un lac cu apă dulce, având o lungime şi o lăţime de mai mulţi kilometri, de unde pe timpul romanilor se aducea printr-un apeduct apa trebuincioasă pentru alimentarea însemnatei cetăţi Tomis, care la acea epocă ocupa  tărâmul pe care se află astăzi Constanţa.
 
Ştiinţa modernă n-ar afla nici o greutate pentru a reînnoi un procedeu analog cu puţine cheltuieli şi cu rezultate cu mult superioare. Nivelul înălţimii de unde ar trebui să pornească apa nu numai pentru a alimenta Constanţa, dar şi pentru irigaţiunea împrejurimilor, are o înălţime de vreo 60 metri. Cu astfel de abundenţă de apă schimbarea ce s-ar face în aspectul districtului de prin prejurimi ar putea fi înţeleasă de cei care au fost martorii unor asemenea efecte, produse prin operaţiuni analoage în alte locuri, cum de exemplu în Indii şi în Italia (…)”.
 
Despre Constanţa anului 1878 ne-a lăsat mărturie lt. col. Murgescu, însărcinat să viziteze - la 2 august - porturile Dobrogei. Raportul militarului e sec: „Portul Kustenge este format de o digă solidă despre nord, lungă de 250 metri, şi despre sud cu o mică digă de 50 m, care împiedică clapotajul apelor în port; pe mal, adică pe cheiul lung de 400 m despre oraş şi pe diga cea mare se află drumul de fer pe care vin vagoanele de încarcă bastimentele.

 
În acest port nu pot intra mai mult de douăzeci bastimente mari şi acestea trebuie să fie legate lângă diga cea mare şi lângă chei căci numai aici se găseşte o adâncime de 20 picioare de apă, pe când în mijlocul şi în partea digei celei mici portul nu are decât 6 la 8 picioare adâncime. Astfel dar, portul Kustenge nu este decât un mic port pentru o încărcare limitată şi trebuie ca bastimentele  să vină la epoce fixe ca să poată avea loc în port şi să încarce. Cu toată micşorimea portului, exportul se face iarna pe o scară întinsă, fiind facilitat de instalaţii foarte practice ale Companiei drumului de fer şi neputând intra la bastimente în Dunăre (…). Clădiri ale statului sunt: conacul şi şase ochiuri magazii de piatră, care s-ar putea transforma în cazarmă. La Kustenge trebuie să avem un staţionar şi un căpitan de port militar, cu un ajutor şi un scriitor”.
 
Chiar şi aşa neînsemnat, oraşul Constanţa păstra aerul cosmopolit al mozaicului etnic pe care-l adăpostea. Poate de aceea şi erau în funcţiune în acel moment şase consulate: austro-ungar, italian, rus, francez, englez şi german.
 
Mărturii zguduitoare se păstrează şi de la primul prefect al Dobrogei, Remus Opreanu: „Sate bogate şi prospere altădată dispăruseră, sau nu mai rămâneau dintr’însele decât ziduri dărâmate. Ce erau Agar-Memet, Sarai, Muslui, Siriu, etc, spre nordul liniei ferate; Ilanlâc, Hoscadin, Daulkioi, spre frontieră; Tusla, Mahmut-Cuius, Idriscuius, etc., mai în centrul judeţului, ca să nu numesc decât satele mai importante. Grămezi de ruine. Câmpurile asemenea, în cea mai mare parte pustii. Ce erau Mangalia, Megidia, Hârşova, Constanţa chiar, în cartierele ocupate altădată de populaţia mahometană? Ştiţi toţi, căci urmele unui timp plin de nenorociri nu s’au şters încă cu desăvârşire. Teatrul ultimului resbel nu fusese în Dobrogea. Lupte mari nu s’au dat în aceste locuri. Dar urile şi pasiunile de tot felul se deslănţuiseră. Autoritate care să pună frâu răului nu era. Dar mai este autoritate legală când urii este dat cuvântul? Setea de răzbunare, aviditatea fieroasă a câştigului cu orice preţ, fanatismul superstiţios produseseră acea stare de lucruri, care, încă de la primii paşi ne impunea o imensă grijă şi o excesivă responsabilitate”.
 
Un alt funcţionar român sosit în Dobrogea, printre primii, a fost George Auneanu. El scria mai târziu în „Amintiri asupra trecutului Kustenge-Constanţa, 19 noiembrie - 23 noiembrie 1878”: „În calitatea mea de controlor fiscal pe lângă Caseria Generală de Kustenge, până la constituirea autorităţilor, am făcut cunoştinţă în primul rând cu George Contorgiorgi, fostul socru al defunctului Petre Grigorescu, un bătrân venerat şi savant, fost profesor şi bun cunoscător al limbilor greacă (elină), latină, engleză şi turcă, declamându-mi chiar la prima cunoştinţă în latineşte pe Dante Alighieri. De asemenea şi pe fiul său Dionisie Contogiorgi, tot un intelectual, profesor de greacă, latină, franceză şi engleză, care a devenit funcţionar public (…) În locuinţa mea am avut un chiriaş cu camera mobilată, pe Ion Bănescu, încă neînsurat, şi apoi succesiv de sezon pe mitropolitul primat Iosif Nanian, apoi familia lui Emil Costinescu (…)”.