Constanţa de odinioară Poveştile Cazinoului, la indigo (galerie foto)

O iniţiativă privată a dus, recent, la redeschiderea Cazinoului pentru câteva ore. Constănţenii au primit vestea fie cu o strângere de inimă - ce mai poate fi păstrat din strălucirea de altădată? -, fie cu o mare curiozitate - să vedem şi noi ce mai este cu adevărat! Şi unii, şi alţii au rămas dezamăgiţi la contactul cu edificiul părăsit de mulţi ani. A-i găsi astăzi diverse întrebuinţări ocazionale rămâne doar o problemă de marketing: oameni buni, faceţi ceva şi cu clădirea asta, nu o lăsaţi să cadă de tot!
 
Inspirată de acest eveniment monden consumat recent, am căutat în presă diverse relatări despre Cazino, ţesând din ele o poveste care, paradoxal, se repetă ciclic. Doar morala se schimbă odată cu vremurile.
 
„Deschiderea Cazinoului”. „Duminică 3 aprilie, a avut loc deschiderea cazinoului comunal, la orele 5 după amiaza. Lume multă şi aleasă. O impresie deosebită a făcut vizitatorilor felul cum se înfăţişează localul. În urma măsurilor luate de noua direcţiune, totul se prezintă în sezonul acesta în condiţiuni mult mai bune ca în trecut. Curăţenia şi gustul şi-au dat mâna ca să facă din cazin un splendid local de distracţie. Fiindcă deocamdată jocul de bulă nu funcţionează, sala rezervată de obiceiu acestui joc a fost prefăcută într’o imensă sală de consumaţie, amenajată cu multe sacrificii. Această măsură excelentă remediază neajunsul faptului că din pricina timpului cam răcoros, numeroşi vizitatori ai cazinoului nu se pot folosi de terasă. Barul american de asemenea şi-a schimbat radical înfăţişarea, introducându-se numeroase inovaţiuni, care te fac să crezi, când intri într’însul, că te afli într’un local de lux al cine ştie cărui mare oraş european.
 
În marea sală de consumaţiune cântă orchestra artistului Emilian Gheorghiu, care de la primele bucăţi executate a atras în chip deosebit atenţiunea publicului. S’au cântat bucăţi din repertoriul clasic şi din cel modern, cu o artă desăvârşită. Elementele din care e alcătuită această orchestră, în special violoncelul, sunt excelente. Acela care a făcut senzaţie însă este însuşi conducătorul, al cărui arcuş minunat vrăjeşte pe ascultători. Deşi încă tânăr, de curând eşit din conservator, el nu este un necunoscut. Cu ocaziunea audiţiilor muzicale ale conservatorului, toate gazetele bucureştene au vorbit de dânsul cu mari laude. Seară, după seară, în sala de spectacole au fost proecţiuni cinematografice, la care a asistat un public numeros” (Sirena, anul 1, nr. 2, 4 aprilie 1916. pg. 3).
 
Câteva zile mai târziu, în aceeaşi publicaţie:

„Numărul vizitatorilor Constanţei în zilele din urmă a crescut considerabil. Pricina a fost faptul că dânşii au putut să se folosească de cele trei zile de sărbătoare care au căzut una după alta. Direcţiunea cazinoului a făcut toate sacrificiile, ca partea distractivă să mulţumească pe deplin publicul. De aceea pe lângă obişnuitele şedinţe de cinematograf şi pe lângă numerele de varieteu, a mai făcut pentru serile acestea trei achiziţiuni preţioase. Una dintre ele este artistul Niculescu-Buzău, cu repertoriul său de cuplete. Spectatorii au petrecut de minune cu verva şi cu umorul acestui artist. Cupletele sale pline de spirit şi de actualitate i-au format un fel de specialitate în care este de neîntrecut. Nenumăratele aplauze şi chemările repetate, cu care publicul a ţinut să arate cât de gustat este talentul lui Niculescu-Buzău dovedesc că alegerea direcţiunii a fost cum nu se poate mai nimerită.
 
A doua achiziţie este aceea a micii trupe de comedie, condusă de d-nii Mărculescu şi I. Niculescu şi din care face parte şi d-ra Valeria Salater, o artistă de mare merit. Piesele într’un act jucate de aceşti artişti sunt alese cu mult gust şi mai ales interpretate, aşa cum era de aşteptat de la nişte talente ca acelea pe care le-am numit mai sus. «Să ne pupăm» şi «Expresul Bucureşti - Constanţa» au plăcut mult. Cu deosebire cea de-a doua comedie, a cărei acţiune se petrece chiar la Constanţa a avut pe lângă farmecul unui umor reuşit, şi pe acela al culorii locale. (…) De altfel producţiunile artistice din ultimele zile au avut şi un alt merit. Cum vremea a fost cam posomorâtă, vizitatorii care n’au putut admira în plin aer splendorile naturii au găsit în schimb în cazinou desfătările artei” (Sirena, anul 1, nr. 29, 24 aprilie 1916).
 
În octombrie 1933, presa susţinea ideea ca imobilul să fie deschis şi în extrasezon: „Este de netăgăduit că funcţionarea cazinoului a avut ca prim efect o afluenţă extraordinar de mare vara aceasta, Cazinoul a dat viaţă animată Constanţei. Concesionarii Cazinoului dnii Gheorghiu Iancu, Albert Manuah şi Iacob Navon şi-au îndeplinit cu corectitudine obligaţiile faţă de stat şi de comună. Asistenţa publică şi-a asigurat un venit destul de mare din funcţionarea Cazinoului. Ar fi de dorit ca activitatea Cazinoului să continue şi iarna.
 
Multe motive militează pentru aceasta. Cazinoul ar atrage vizitatori şi în timpul iernii şi mai ales de sărbători, dând oraşului o înviorare economică: Constanţa este foarte mult cercetată în timpul iernii de multe vapoare care încarcă şi descărcă mărfurile aici, Dunărea fiind îngheţată. Comuna şi statul şi-ar asigura noi venituri pentru asistenţa publică şi spitale. Iată atâtea avantaje care ar justifica pe deplin măsura de a se îngădui Cazinoului să funcţioneze şi iarna. Funcţionarea cazinoului ar face să dispară puzderia de tripouri clandestine sau pe faţă care nu se poate exercita un control sever şi permanent. În definitiv funcţionarea Cazinoului este în funcţie de interesele mari ale municipiului Constanţa” (Farul, seria lll, anul l, nr. 19, 1 octombrie 1933, p. 4).

 
Abia terminat războiul care a adus în ţară cizma sovietică, ziariştii tratează problema cazinoului comunal. „Această perlă era centrul de recreaţie a celor mai mulţi vizitatori ai Constanţei în timpul verii, veniţi de mai multe ori şi din statele vecine României, ca să petreacă ore plăcute, la cazinou. Pe lângă aceasta, era şi o sursă bună de venituri pentru primărie şi cetăţeni, căci concesionarii cazinoului plăteau primăriei o cotă parte din câştig, iar vizitatorii, în cea mai mare parte, oameni bogaţi, lăsau câştiguri însemnate întreprinderilor comerciale şi cetăţenilor urbei noastre. A început al doilea război mondial. La venirea armatelor hitleriste în Constanţa, cazinoul a fost rechiziţionat de comandamentul german, pentru a fi transformat în dormitoare şi bucătării, după ce, mai întâi acest comandament avusese grijă să «ascundă» picturile şi celelalte obiecte de preţ de teama bombardamentelor.
 
În timpul războiului, cazinoul a avut prea puţin de suferit din cauzele inerente ale războiului.(...) Acum, această frumoasă podoabă a Constanţei se află într-o complectă stare de părăginire. Nu s-a făcut în exterior nici cea mai mică reparaţie, măcar aceea de a astupa găurile de pe pereţi provenite de schije. În interior, nici o curăţenie. S-au furat în ultimul timp parchetul de pe jos, cele câteva fotolii cari mai rămăseseră, o bună parte din instalaţia electrică şi ornamentele din scenă de la sala de spectacol. De asemeni pluşul care împodobea lojile. Aceasta din două motive: în primul rând pentru că nu s-a avut grijă ca în locul geamurilor de la uşi şi ferestre să bată scânduri, iar în al doilea, nici până în ziua de azi, cazinoul nu e păzit de nimeni, nici ziua şi nici noaptea… E incontestabil, că reparaţiuni radicale nu se pot face azi, din cauza lipsei şi a scumpetii unora din materiale. Dar, se impune, ca cel puţin Primăria să ia măsurile necesare pentru conservarea Cazinoului, în starea în care se găseşte azi” (Cuget Liber, 26 martie 1947, pag 2).

 
A mai trecut un deceniu, şi abia în 1958 Cazinoul a fost redat circuitului turistic, având la parter restaurant şi bar, iar la etaj, sala de spectacole.
 
În 1976 s-a încheiat restaurarea Cazinoului, operaţie efectuată de Antrepriza de construcţii ONT Litoral. Lucrările au durat doi ani. Au fost consolidate structurile de rezistenţă, au fost renovate faţadele vizibile dinspre mare sau de pe uscat, ca şi terasele, iar refacerea spaţiilor interioare s-a încheiat cu dotarea întregului Cazino cu mobilier nou, cu covoare noi, cu candelabre noi - 27 la număr, cel mai mare având înălţimea de şapte metri şi diametrul de trei metri şi jumătate. Frescele şi vitraliile au fost executate de artişti plastici din Constanţa şi Bucureşti (Almanah Flacăra, 1989, pag. 33).
 
Mă întreb, ca oricare constănţean care tânjeşte după farmecul oraşului de odinioară, cum vor mai consemna cronicarii viitorului povestea cea nouă a Cazinoului? Și, mai ales, când?