Constanţa de odinioară Proprietate a familiei Movilă, insula Ovidiu a putut fi expropriată pentru cauză de utilitate publică

 

Primele reportaje despre insula Ovidiu le-am găsit în Constanţa pitorească, cu împrejurimile ei, de Ioan Adam, lucrare premiată de Academia Română în 1908. Poetul Ioan Adam, funcţionar al Primăriei, descrie o călătorie cu barca pe lac, apoi debarcarea pe insulă, unde găseşte „o vegetaţie îmbelşugată dominată de mirosul cu prisosul de sevă şi abundenţă“.
 
Întâlneşte în mijlocul insulei câţiva grădinari care lucrau la răzoare. „Un bloc de granit rotunjit, abea se mai conturează din mucegaiul îngrămădit pe el de vreme. Pe o latură a pietrei se mai cunosc chiar urmele unor slove latineşti. Se zice“, opina la început de secol trecut Ioan Adam, „că insula aceasta se va transforma în curând sub îngrijirea publică şi se va transforma într-un parc şi loc de excursiune, ca o întregire a frumuseţii de la Mamaia. Nicăeri în lume nu e un colţ aşa de potrivit, unde natura să fi întrunit mai multă podoabă“ (Ioan Adam, „Constanţa pitorească cu împrejurimile ei. Călăuză descriptivă cu ilustraţii”, Bucureşti, Editura Minerva, 1908, p. 161.). Și credea că poetul exilat s-ar fi plimbat deseori în tăcerea insulei pentru a-şi întregi opera literară.
 
Mai târziu, în Ghidul ilustrat al Constanţei şi Techirghiolului, în 1924, insula Ovidiu era prezentată succint, reluând parţial însemnările lui Adam:
 
„Lângă plaja Mamaia se află lacul Siut-Ghiol, care deşi e despărţit de mare numai printr-o mică bucată de uscat, are apa dulce, în mijlocul acestui lac se află insula lui Ovidiu. Se zice că poetul surghiunit aci, în această insulă, găsea un loc de meditaţie şi poezie. Apa lacului e limpede ca cristalul. Bărci stau la dispoziţia publicului, insula are o vegetaţie luxuriantă. Urme de monumente romane se găsesc pe insulă. În timpul sezonului se organizează excursiuni: vânători de păsări aquatice, amatorii de pescuit găsesc multă plăcere în această pitorească insulă“ („Constanţa şi Techirghiol. Ghid ilustrat“, 1924, Institutul grafic Albania, Constanţa, p. 64).
 
În general, în timp, insula Ovidiu din mijlocul lacului Siutghiol nu a fost valorificată după cum merita. Depozitara unor vestigii arheologice încă necercetate suficient, bănuită a păstra mormântul marelui poet exilat la Tomis, Ovidius, a fost şi a rămas doar subiect de incitante legende locale.
 

Parc public de patrimoniu

Nu ştim când a cumpărat familia Ioan Movilă, artizana turismului balnear pe litoral, insula Ovidiu. În vecinătatea acesteia mai deţinea şi alte terenuri: în zona Cişmea, pe malul lacului, la Mamaia şi în peninsulă.
 
Conform procesului-verbal, în şedinţa Consiliului Local Constanţa din decembrie 1935  se propune exproprierea insulei Ovidiu pentru cauză de utilitate publică. Primăria dorea să facă din ea un loc turistic pentru care se proiectează construirea unui debarcader, a unui parc şi a unui stadion (Voinţa Dobrogei, V, nr. 21, 27 decembrie 1935, p. 3).
 

Propunerile consilierilor sunt reluate la 6 septembrie 1936, într-o altă şedinţă de Consiliu, când se precizează că insula, proprietatea moştenitorilor lui Ioan Movilă, a fost destinată pentru construirea unor hangare necesare aviaţiei şi a unui parc al municipiului ca loc de agrement pentru vilegiaturişti.
 
Întrucât proprietarii pretindeau o sumă enormă, nu s-a ajuns la un acord amiabil, ci la tribunal. O comisie a evaluat terenul la 75.000 de lei, dar Consiliul Local a luat o decizie fermă, declarând-o de utilitate publică şi încorporând-o patrimoniului municipiului. Într-o ultimă  decizie, insula este declarată un mare, unic parc al Primăriei Constanţa.
 
În octombrie 1937, numeroşii moştenitori ai insulei din familia Movilă ajung din nou în faţa Curţii de Apel în judecată cu Primăria Constanţa. Ei cer anularea întregii proceduri privitoare la exproprierea insulei Ovidiu, proprietatea lor. Motivul invocat este legat de faptul că Primăria municipiului Constanţa nu a consemnat preţul fixat de instanţele judecătoreşti şi a trecut la exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Instanţa decide ca Primăria să ofere o sumă modică, păgubaşii nu acceptă, despăgubirea este apoi fixată la 2.100.000 de lei, pentru ca Primăria Constanţa să poată transforma insula într-un parc public dotat cu construcţii şi mijloace de agrement, debarcadere şi alte utilităţi.
 
Moştenitorii lui Ioan Movilă, chemaţi in corpore în sălile de judecată, erau: Elena Movilă, soţia defunctului, Ecaterina Iarca, dr. Mihai Iarca, Felicia D. Cerchez, Duţă Cerchez, Cornelia M. Ciurea, Ernest Ciurea, Elena Gh. Toma, Jules Movilă, Caton Movilă, Sever Movilă, reprezentaţi de avocatul George I. Thoma, din Constanţa, cel de-al doilea soţ al Elenei Movilă.
 
Cu toate acestea, insula nu a devenit nici parc, nici hangare pentru avioane, acestea fiind plasate pe malul lacului. Nu peste mulţi ani, tot ce a rămas de la Ioan Movilă, întemeietorul staţiunii Techirghiol - Carmen Sylva, a devenit bun al statului, şi niciodată nimeni nu a mai făcut vreun gest recuperator către urmaşii lui. Din contră, după agonia în mare sărăcie şi moartea ultimului moştenitor, Ivona Movilă, s-au retrocedat hălci mari din Constanţa şi Mamaia la interpuşi, fără niciun drept.

 

Mormântul lui Ovidius, confiscat de împărăteasa Ecaterina a Rusiei

Bucata de pământ din mijlocul lacului Siutghiol - Mamaia are istoria ei. La începutul stăpânirii româneşti în Dobrogea, s-a vânturat un zvon că ea ar adăposti mormântul marelui poet latin relegat la Tomis, Publius Ovidius Naso. Pentru a verifica veridicitatea acestor informaţii, a venit în Dobrogea, în 1884, Bruno Amante, un specialist italian care, de altfel, a lăsat impresiile sale într-un prim amplu reportaj descriptiv despre meleagurile noastre. Bruno Amante trebuia să infirme, de la faţa locului, informaţia lansată de unii istorici ruşi şi împrăştiată în Europa că ei ar fi descoperit mormântul lui Ovidius pe malul Nistrului.
 
„În anul 1802, ziare din Paris anunţaseră că săpându-se fundamentele unei fortăreţe la îmbucătura Dunării, nişte ţărani ruşi ar fi descoperit un mormânt ce se crezu că putea fi al lui Ovidiu, pentru că aici ar fi fost odinioară edificată cetatea Tomis, şi pentru că acele locuri erau cunoscute din timpi îndelungaţi sub numele de Laculi-Ovidii (lacurile lui Ovidiu). Tot aceste ziare adăugau că se găsise în acel mormânt un bust care semăna foarte mult cu bustul Iuliei, fiica lui August, ce există încă la Roma, şi că de aceea ruşii dăduseră acelei fortăreţe numele de Ovidopoli. (…) Caterina a doua fusese înştiinţată despre această descoperire. Ea se bucură şi o crezu adevărată. Mormântul lui Ovidius, găsit într-o ţară cucerită prin armele sale, ar fi făcut tot atâta plăcere acelei femei extraordinare cât şi succesul victorios al vreunei bătălii. De aceea, când în 1791 tratatul din Iaşi prelungi fruntariile Rusiei până la Nistru, cea dintâi grijă a împărătesei, care nu pierdea din vedere proiectele sale asupra imperiului bizantin, a fost ca să construiască mai multe fortăreţe pe ţărmul stâng al fluviului, şi să le  dea nume greceşti, precum Tyraspol, Gregoriopol, în onoarea lui Grigorie Potemkin, şi Ovidiopol, în apropierea lacului Ovidouloni. Această ţară este situată în hărţile cele mai noi ale Rusiei la îmbucătura Nistrului“. 
 
Poate chiar în relaţie cu această vizită a lui Bruno Amante la Constanţa şi cu alte zvonuri să fi cumpărat Ioan Movilă insula Ovidiu. Ce ar fi făcut cu acest teren dintre ape, cu o suprafaţă de 20.884 mp, nefructificat din punct de vedere turistic, e greu de bănuit. Român cu dragoste de Dobrogea, Ioan Movilă (1846 -1904) a vrut să dea valoare locurilor de un mare pitoresc, unice, investind şi promovând turismul maritim. La deschiderea succesiunii avocatului Movilă, averea lui a fost estimată la 1,5 milioane de lei aur.

Legendele insulei Ovidiu

În vremuri îndepărtate, Ovidiu ar fi locuit într-un sat mare, unde el era căpetenia sătenilor, pe care îi conducea cu sfaturi înţelepte. Într-o noapte, mâniindu-se Dumnezeu din cauza răutăţii oamenilor, ar fi scufundat satul în care trăia şi Ovidiu, acoperindu-l cu apă. Dimineaţa, când s-a uitat Ovidiu prin fereastra casei lui, n-a mai văzut în jurul curţii nimic decât apă, iar ograda, rămasă ca o insulă. Ovidiu s-a înspăimântat atât de tare, încât a rămas pe loc stană de piatră, aidoma unei statui;  apoi a fost luat din insulă şi dus de alţi oameni la Constanţa de mai târziu, unde se vede şi astăzi.
 
Varianta l.  Pe vremea când umbla Dumnezeu pe pământ, pe unde sunt astăzi lacul Mamaia şi insula Ovidiu, era un sat mare, care se învecina la răsărit cu marea. Oamenii din acel sat nu erau deloc credincioşi în Dumnezeu şi nici nu aveau iubire de aproapele lor. Într-una din zile poposesc în acest sat doi călugări, care căutau gazdă la săteni; dar nimeni nu voia să-i primească.
 
Într-un târziu, călătorii, dintre care cel mai în vârstă  era însuşi Dumnezeu, găsesc găzduire la o văduvă săracă, ce-şi avea casa pe un loc mai ridicat. Femeia ar fi avut şi un fiu, pe nume Ovidiu. Seara, unul dintre oaspeţi îi spuse văduvei să nu se uite dimineaţa pe fereastră, că va fi rău de ochii săi; ea nu ascultă sfatul, şi, cum se făcu ziuă, uitându-se pe geam, îi şi crăpă un ochi. Femeia mai aşteptă puţin şi văzu cu spaimă că în jurul curţii sale satul pierise sub apă şi doar o mică fâşie de pământ lega insula de uscat, ca să poată ieşi ea la mal cu ajutorul singurului ochi ce-i mai rămăsese. Cât priveşte călătorii, ei dispăruseră în timpul nopţii.
 
Varianta ll. Demult de tot, pe locul unde este   lacul Mamaia (Siutghiol), se afla un sat cu oameni foarte răi, ce nu ar fi primit pe nimeni spre găzduire. Într-o zi de sărbătoare, când toţi oamenii erau pe acasă, un om străin a intrat în satul lor, cerându-le găzduire pentru o noapte.
Văzând călătorul că într-un sat atât de mare nu se găseşte niciun om primitor, s-a îndreptat şi el spre marginea satului, urcându-se pe un tăpşan de loc, unde era o casă mică de piatră a unei femei sărmane, care s-a îndurat şi l-a primit pe călător. Dar femeia, fiind foarte săracă, se văita mereu că nu are cu ce-şi ospăta musafirul neaşteptat. Atunci, călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vită în cuptorul sobei, în cenuşă. Nu mică îi fu mirarea femeii când, după puţin timp, răscolind în vatră, găsi o pâine mare şi gustoasă, cu care îşi sătură călătorul, pâine fermecată, căci, de câte ori rupea din ea, creştea la loc. A doua zi după plecarea oaspetelui, satul cu oameni răi se scufundă în apă, prefăcându-se într-un lac mare şi adânc, rămânând numai un mic ostrov pentru casa femeii bune (Analele Dobrogei, vol. 1-12, 1929, p. 303-305.).
 
O altă legendă istoriseşte că trăia odată în Dobrogea un paşă ros de dragostea pentru o frumoasă femeie creştină. Porunci eunucilor săi să o fure şi să o ducă doar pentru el într-un loc cuprins de ape, unde să i se ridice un palat pe măsura frumuseţii ei. Paşa o copleşi cu pasiunea dragostei lui, şi astfel cei doi petrecură mult timp împreună, departe de lumea dezlănţuită. Dar se găsi într-o zi cineva să trădeze şi să-i spună sultanului despre fapta nedemnă a supusului său. Acesta, plin de mânie, porunci să-i fie adusă femeia în harem. Eunucii omorâră gărzile, furară femeia, doar pe mal, un copil rămas singur scâncea: Mamaia, Mamaia…
 
Multe se vor mai fi spus despre insula Ovidiu, despre misterioasa ei aşezare pe apele lacului cu apă dulce, despărţit de marea cea sărată printr-o dună de nisip, transformată apoi prin voia oamenilor într-un pământ acoperit cu zidiri pentru vacanţe însorite la Mamaia. Dar cu siguranţă multe altele au mai rămas a fi cunoscute…