Constanţa de odinioară Viaţa de noapte în oraşul de la malul mării. Distracţiile erau la… pachet ! (galerie foto)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Constanţa - cu statut de comună urbană - avea 62 de străzi, o piaţă şi un bulevard. Străzile zonei peninsulare erau pavate şi bine întreţinute; iluminatul se făcea cu 359 de lămpi cu gaz lichid.
 
În 1897, primarul Mihail Coiciu cerea aprobare consiliului comunal pentru ca o parte din lămpile cu petrol să fie înlocuite cu lămpi cu reflectoare, sistem Vittorio Croizat, moderne, care consumau ulei mineral dens, dând şi o lumină mai puternică decât celelalte. Administraţia decide, în şedinţa din 2 mai 1897, să fie iluminate electric două artere ale oraşului, care deveniseră loc de promenadă pentru turişti: bulevardul Elisabeta şi Piaţa Independenţei, dar numai pe timpul verii. Sunt instalate 12 lămpi cu arc voltaic de nouă amperi fiecare. Din păcate, generatorul de curent continuu antrenat de o maşină cu aburi ia foc chiar în seara inaugurării.
 
În sezonul următor, se acceptă oferta Casei „Union“ din Berlin, care se obligă să asigure alimentarea pe timpul sezonului a celor 20 de lămpi cu arc voltaic, garantând astfel iluminatul bulevardului şi al Cazinei.
 
Data de 3 august 1898 este considerată ca început al electrificării Dobrogei. Peste trei ani, apar primii consumatori particulari. Prima centrală electrică a oraşului a fost realizată în 1908, operă a inginerului Vasilescu Karpen.
 
În 1895, Piaţa Ovidiu cuprindea o grădină de vară, două prăvălii, aparţinând comerciantului Aristide Karatzali, o brutărie cu vatră de copt pâinea, o casă cu o mică curte, unde va funcţiona prima grădiniţă de copii din oraş, o magazie din piatră colţuroasă pentru depozitarea cerealelor. Zona fusese pavată în 1899. Circulau, înregistrate la Primărie, 53 de trăsuri de piaţă şi 178 de căruţe. Dar funcţionau şi 50 de restaurante, cârciumi, berării, cafenele şi birturi!
 
Ce dacă populaţia nu depăşea ca număr cifra de 12.000 de locuitori, potrivit unui recensământ din 1906, turiştii erau cei care făceau toţi banii! Iar pachetul de distracţii nu cuprindea doar băile de mare, de soare, chefurile, balurile şi chermezele, pentru bărbaţi mai funcţionau şi şapte case de toleranţă înregistrate oficial la primărie şi poliţie, unde lucrau, în total, 40 de fete, prostituţia fiind la acea dată legalizată. Adresele nu mai sunt valabile astăzi, dar merită localizate casele de toleranţă de pe străzile Militari, Justiţiei şi Lumini. Evident că stabilimentele erau conduse numai de femei, numite „mediatoare“. De altfel, bărbaţii nu puteau deţine case de toleranţă şi nici femeile măritate, decât cu acordul soţului. Şi care soţ şi-ar fi dat consimţământul, ştiind că poate cădea şi el însuşi în vreun păcat de acest fel?
 
Matroanele erau obligate să respecte un „Regulament“ riguros, cu şase capitole şi 50 de articole fiecare. Una dintre regulile de bază ale regulamentului era angajarea femeilor majore care practicau prostituţia de către o comisie formată din primarul oraşului sau un delegat al acestuia, şeful poliţiei şi medicul oraşului. La înscriere, primarul avea obligaţia - înainte de a consfinţi statutul legal de prostituată, să le sfătuiască pe fete să-şi caute „o meserie mai onorabilă, spre binele lor“. Şi doar dacă nu reuşea să le convingă de frumuseţea vieţii de familist era de acord ca pretendentele să practice una dintre cele mai vechi meserii din lume!
 
Un alt articol al „Regulamentului“ preciza că „se vor şterge din registrul prostituatelor cele ce se vor mărita cu formalităţi legale, cele reclamate de părinţi şi chemate să stea cu aceştia, cele care declară că părăsesc această ocupaţie şi dovedesc că au cu ce trai, femeile cu „infirmităţi sexuale“. În momentul în care se înscriau la casa de toleranţă, femeile prostituate primeau o „condicuţă de sănătate“. Fetele erau obligate să meargă la spitalul comunal de două ori pe săptămână.

 
Din câştigurile rezultate, patroana casei de toleranţă putea deţine două părţi din trei. Conform regulamentului, „cel puţin o treime rămâne proprietate absolută a femeii prostituate, dacă nu există o învoială mai avantajoasă“. Reprezentanţii primăriei şi ai poliţiei, însărcinaţi cu supravegherea prostituţiei, le puteau vizita pe fete „în orice oră din zi şi din noapte“, dar numai doi odată.
 
Existenţa caselor de toleranţă producea însă adesea agitaţie în cartierele unde funcţionau, iar pe adresa primăriei soseau aproape săptămânal reclamaţii de la cetăţenii nemulţumiţi. La 2 februarie 1895, locuitorii de pe strada Justiţiei îl reclamau la primărie pe Hagi Gavril, proprietarul unui imobil în care funcţiona o casă de toleranţă. Reclamaţia era semnată de 22 de constănţeni. „Procedura d-lui Hagi Gavril este destul de blamabilă care nu voieşte a ţine seama că acea casă devenită casă de prostituţie va fi peste putinţă ca femeile şi copiii noştri să poată ieşi la uşa locuinţelor noastre fiind expuse a fi privite de vizitatorii localurilor publice tot ca prostituate, ceea ce poate da născare la certuri regretabile“.
 
Un an mai târziu, la 5 aprilie 1896, aceiaşi cetăţeni revin cu plângerea, iar o săptămână mai târziu, poliţia anunţa primăria că mediatoarea a fost silită să se mute.
 
La 20 iunie 1896, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar din Ministerul de Interne atrăgea atenţia primăriei asupra pericolului extinderii bolilor venerice prin proliferarea prostituţiei şi făcea o serie de recomandări. „Este necesar a se supune o supraveghere sanitară severă prostituatelor înregistrate şi să se limiteze prin măsuri înţelepte prostituţia clandestină (…) Dorim să limităm după putinţă, contagiunea morală ce produc casele de prostituţie, să le facem mai dificilă recrutarea personalului“. Într-un raport al poliţiei către primărie, care datează din 18 iulie 1901, se arată că „prostituţia clandestină se practică pe o scară întinsă prin hoteluri unde sunt chelneriţe tinere şi unele femei care petrec sub cuvânt de voiajare“. 
 

Ce vremuri, ce morală!