Constanţa şi Ovidiu - nisipul din clepsidra mileniilor

Publius Ovidius Naso - "Perdidernut me duo crimina: carmen et error..."

 

"Farmecul dragostei le-a înmuiat aspra fire, se spune:
Omul a fost încântat, când pe femeie văzu"
Ars Amandi

Viaţa - Destinul a născut conjuncturile...

 

Biografia lui Publius Ovidius Naso este cunoscută şi considerată obiectivă atât timp cât despre viaţa poetului sunt suficiente informaţii provenite fie din opera sa, fie din lucrări sau surse cultivate în preajma acestuia.

 

Ovidiu s-a născut la data de 20 martie 43 î.e.n. în Sulmo (Sulmona de azi). Localitatea este situată în munţii Abruzzi şi se află la circa 140 kilometri spre est faţă de Roma. Sulmona este un oraş de talie mijlocie. Localizat în mijlocul peninsulei italice este la distanţă aproximativ egală de coasta Adriaticii şi de cea Tireniană.

Numele oraşului este legat de legenda care povesteşte că Solimo, unul dintre prietenii lui Eneas, ar fi pătruns în teritoriul muntos al peninsulei şi încântat de apele care şiruiau peste tot, garantând fertilitatea solului, ar fi trasat limitele oraşului într-un loc adăpostit de fortificaţiile naturale ale munţilor Abruzzi.

 

Imaginea unui teritoriu bogat în ape a fost descrisă chiar de Ovidiu care vorbind despre Sulmona spunea: "gelidis uberrimus undis", adică "bogată în ape răcoroase". Sulmo împreună cu Superaeguum şi Corfinium formau centrele regiunii Pelino la începutul secolului I d.Hr. Casa în care s-a născut Ovidiu conform unor evocări ce datează încă din secolul XV se afla în locul numit "Fonte d'Amore". Există păreri că locul natal i-ar fi inspirat parte din versurile sale sublime.

Ovidius era descendentul unei vechi familii nobiliare. Averea familiei nu era foarte mare dar a dat posibilitatea ca la vârsta la care începea educaţia în societatea romană, în anul 30 î.Hr., Ovidiu împreună cu fratele său Lucius, cu un an mai vârstnic, să fie trimişi la Roma pentru a studia retorica cu oratori celebrei ai vremii. A frecventat lecţiile de declamaţie ale vestiţilor Aurellius Fuscus şi M. Porcius Latro. Cu aceştia a exersat compunerea. Studiul în sine l-a marcat deoarece mai târziu a influenţat opera sa poetica.

 

Deşi educaţia retorică s-a dovedit temeinică Ovidiu s-a simţit atras de poezie (Trist., 4, 10, v 24-26). Pe timpul instruirii sale, la numai 17 ani, a făcut o călătorie de studii împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Pompeius Macer. Trecând prin Sicilia (Siracuza) au ajuns la Atena spre a se instrui în "cetatea lumina" a Greciei şi în mai multe aşezări din Asia Mica. Cu această ocazie a vizitat şi Troia. Pe durata călătoriei fratele său a murit. Trista întâmplare l-a afectat profund (Trist, 4, 10, v 3) pe Ovidiu. Cu toate acestea nu a fost marcat de frustrări puternice.

 

După întoarcerea la Roma intra în magistratura unde ocupa diferite funcţii minore. Curând îşi va întrerupe cariera judecătorească şi politică, activităţi care-i răpeau - după cum mărturisea poetul - răgazul datorat muzelor. Nu a fost atras de politică şi implicarea în luptele pentru putere. În jurul vârstei de 18 ani citeşte în public primele sale compuneri poetice (fragmente din Tristia).

 

Temperamentul său l-a făcut să devină extravertit, incapabil să se adapteze conformismului moral-politic promovat de normele de conduită sociale ale Împăratului Octavian Augustus (timp de 41 de ani - 27 î.Hr. - 14 d.Hr. - a fost conducătorul absolut al imperiului sub denumirea aleasă de el, Princeps - Ulterior Octavianus a adoptat titulatura de Imperator Caesar Augustus divi filius.). Ovidiu s-a remarcat ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri. Datorită unor calităţi cultivate prin participarea debordantă la viaţa mondenă a devenit un poet la modă. Genul promovat de poet răspundea pe deplin celor ce căutau desfătările şi armonia poeziei erotice şi elegiace. La Roma nu i-a frecventat pe nici pe Vergiliu şi nici pe Horaţiu, dar a participat la viaţa literară a cercului patronat de Valerius Messalla Corvinus. A devenit prieten cu Tibul şi Propertiu ducând o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori se află la acea vreme însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), a devenit cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

 

A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie la vârsta de 16 ani a fost cu o adolescentă despre care mai târziu scria că "nu e demna de atenţie şi nici folositoare". A divorţat după numai doi ani. Căsătorit a doua oară a avut ca unic copil o fată dar a doua soţie se pare că a murit la naştere. Ceva mai târziu a urmat cea de-a treia căsătorie cu Fabia, ruda cu Paulus Fabius Maximus. Acesta era în anturajul împăratului Octavianus Augustus Conjunctura i-a facilitat poetului contactul cu unii membri ai familiei imperiale. (Ovidiu a socotit la momentul plecării în exil că una din cauzele relegării sale ar fi putut fi chiar această apropiere.)

 

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba (Ilva Tireniana - insula primului exil al lui Napoleon), în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Octavian Augustus porunceşte exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe îndepărtatul țărm al Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era aceea de „relegatio" și nu cuprindea clauza "aquae et ignis interdictio" (în sensul de „proscris în afara legii"). Această formă de pedeapsă îi permitea celui ostracizat să-şi păstreze averea dar era exclus bineînţeles din viaţa socială a Cetăţii Eterne spre a fi uitat de tot şi toate.

Poetul însuşi arăta că surghiunul a avut două motive.
"Perdidernut me duo crimina: carmen et error..."
Referirile sunt evidenţiate în mai multe pasaje ale operei ovidiene (Trist, 2, v. 207-208; şi 1, 2, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v 45-52, Pont, 3, 3, v. 71-72 etc).
Există părerea că aluzia la poezie (carmen) ca motiv al exilului nu privea o anumită operă sau un anumit poem, ci întreaga creaţie a lui Ovidiu.
Poezia încriminată era cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte.
Edictul l-a socotit pe poet vinovat de adulter din punct de vedere moral şi nu material. Se invoca asa-zisa lex Iulia de adulteriis coercendis. Legea fusese promulgată chiar de Augustus îngrijorat de decăderea familiei romane tot mai dezmembrată. Moralizator, acesta aducea vină artei lirice pentru că prin glorificarea amorului liber în poeme licenţioase făcea apologia libertinajului în moravuri*.

 

*"Mai întâi, pedeapsa nu se susţine din punct de vedere juridic, fiindcă lex Iulia vorbeşte de adultere comise sau de complicităţi la adultere. Interpretarea după care poetul este socotit autor moral pare trasă de păr şi, în orice caz, iese din litera legii. Dar chiar dacă am admite că temeiul juridic era perfect, şi încă ciudăţenia pedepsei nu dispare. În adevăr, Ars amatoria, opera încriminată, apăruse cu zece ani înainte de momentul pedepsei si e cel puţin curios ca August a aşteptat zece ani ca să pedepsească o crima pentru care avea o specială aversiune. Apare deci până la evidenţă că motivul invocat de edictul relegării lui Ovidiu nu era decât un pretext. Altceva forma motivul real, pe care contemporanii lui Ovidiu îl cunoşteau, pe care îl ştia poetul însuşi, dar asupra căruia noi nu avem decât numai bănuieli..."
N. I. Herescu, Istoria literaturii latine, vol.3, Epoca lui August (Fundaţia naţionala pentru ştiinţă şi artă, Institutul de istorie si teorie literara "G. Călinescu", Bucureşti, 2007, p.218)

 

Nonconformismul acesteia se făcuse simţit în toate poemele ovidiene şi merge mult mai departe decât îşi permiseseră în operele lor Tibul şi Propertiu. De altfel, în anul 8 e.n. Tibul şi Propertiu erau morţi iar coincidenţa exilului nu este incidentală deoarece în acelaşi an a fost exilat şi oratorul Cassius Severus (adversar şi denigrator al poetului)

 

Îi aflăm disperarea şi tristeţea din prima carte a Tristiei (Tristele) alcătuită din cele zece elegii scrise pe drum exilului .

Nevinovat, nu se plânge însă de pedeapsa exilul ci de depărtarea lui. Pentru învinuiri mai grave, mulţi fuseseră exilaţi mai aproape de Roma. Ocupat cu treburile statului, împăratul n-a avut ocazia să-i citească Ars amandi, scrie în elegii Ovidiu. Ar fi constatat că nu e o scriere imorală căci nu-i învaţă pe bărbaţi căile şi mijloacele de seducţie a femeilor virtuoase. Imploră, zeii să-l protejeze, căci nu făptuise o crimă ci doar o greşeală.

 

Cartea a doua din Triste a fost scrisă după sosirea la Tomis. Ea cuprinde o singură scrisoare, adresata lui August. Poetul nu-i cere acestuia să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi satisfăcut de îndelungata lui meritată pedeapsă. Imploră însă să-l trimită din Pontul duşmănos într-un loc mai omenos. Ovidiu considera că faptelor sale nu erau atât de grave. Dintre cele două învinuiri şi-o asuma doar pe cea dintâi, ca sa se poată apăra prin argumentul versului. El afirmă că a cântat iubirea, ca atâţia alţi poeţi. De cea de a doua vină nu va vorbi deloc, spre a nu stârni durerea Cezarului. În urma edictului lui Augustus, cărţile lui Ovidiu au fost scoase din Bibliotecile publice ale Romei, iar Arta iubirii chiar si din cele particulare. Draconicele măsuri de cenzura nu i-au afectat popularitatea, nici posteritatea. Tristele si Ponticele trimise din Tomisul exilului, alături de alte lucrări au continuat să fie citite de foştii săi concetăţeni şi de urmaşii lor. Mai târziu, scriitorul eclesiastic Eusebiu, episcop de Cezareea (secolul III-IV d. Hr.), constata că străinii au fost mai binevoitori cu poetul decât compatrioţii săi.

 

Referitor la fapta ce l-a alungat pe Ovidiu în surghiun, acel error de pe care poetul nu vrea să o numească, există de asemenea controverse.
Prin intrigi oculte din intimitatea curţii imperiale s-a ajuns ca poetul să fie învinuit de Ferdinald, comandantul armatei romane , ca ar fi furat bunuri personale. Urmare a acestor acuzaţii poetul a fost comandat la moarte. După ce Ferdinald l-a arestat Ovidius a reuşit să fugă şi ulterior Ferdinald a murit subit. Este posibil ca aceasta să fie acea întâmplarea nefastă dar, nu este suficient de plauzibilă.

Exilul lui Ovidiu este pus în legătură cu viaţa particulară a unor membrii ai familiei imperiale. Este veridică ipoteza că Ovidiu ar fi devenit cunoscătorul unor taine de alcov. În Tristia, Ovidiu spune că „a văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă".
"De ce-mi greşiră ochii privind nelegiuirea?
De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut?"

 

sau
" Dar mai rămâne ceva: sunt învinuit de-o crima
Vai! ruşinoasa: c-am fost adulter profesor"
„Tristele" (II. v. 179-218)

 

Poetul devenise probabil martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei Minor, nepoata lui Augustus şi soţie a lui Emilius Pauli.

 

Se crede chiar că Ovidiu ar fi meditat relaţiile interzise de legile augustine dintre Iulia şi un tânăr aristocrat, Iunius Silanus. Roma devenise scandalizată. August i-a exilat în toamna anului 8 e.n. atât pe Iulia pe insula Trimerus, pe Iunius Silanus cât şi pe Ovidiu .

Tot aşa de probabil, exilul lui Ovidiu poate fi pus pe seama unor cauze de natura mistica-religioasa: poetul ar fi profanat misterele divinităţii egiptene Isis. O alta variantă îl socoteşte pe Ovidiu vinovat de a fi luat parte la practicile magice ale unui grup ce prolifera misterele pitagoriciene, interzise prin legi de Octavian Augustus.

Există şi ipoteza ce pune ca substrat al cauzei exilului natura politică a vieţii sociale din Cetatea Eternă. Se afirmă că Ovidiu devenise complice la acţiunile pentru înlăturarea lui Tiberiu, fiul vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron, şi era adeptul pentru ascensiunea lui Agrippa Postumus, nepotul lui August. Conducătorul conspiraţiei în favoarea lui Agrippa Postumus ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus. Faptul că poetul a fost numai relegat ar fi o dovada ca n-a participat direct la conspiraţie, ci numai la vreo întrunire secreta a conjuraţilor.

Epistolele în care poetul şi-a descris peripeţiile călătoriei de la Roma până la ţărmul unde avea să-şi ispăşească exilul fost scrise în înfriguratul decembrie, în zbuciumul avan şi al mugetului furtunilor sălbatice ce bântuiau între insulele Ciclade. Mai mult decât tenebrele mării poetul era speriat de ţărmurile pe care trebuia să le treacă. Teribilele furtuni de iarna s-au dezlantuit în largul marii. Corabia pe care se afla, plecată din portul calabrez Brundisium (Brindisi) a fost hărţuită de stihii vreme de câteva zile. Se părea că exilul se va termina înainte de a fi început căci din dihonia furtunii, Ovdiu îşi luase speranţa de a mai fi salvat. Apa pătrundea de peste tot iar poetul invoca ajutorul zeilor.

Trecând pe lângă insula Cefalonia şi îndepărtata Ithaca, surghiunitul poet a debarcat în portul Lechaeum. A străbătut apoi pe uscat istmul Corintului oprindu-se vreme îndelungată în Cencreae, portul corintic de pe ţărmul Marii Egee. Spre primăvară a sosit o corabie cu emblema Minervei. Aceasta l-a luat la bord şi după un scurt popas în insula Imbros, a pornit spre Samotrace.

 

Ion Theodorescu Sion - Ovidiu în exil - 1915

Pasagerul alungat din Oraşul Etern a fost debarcat la Zerint apoi s-a îndreptat prin Hellespont (Dardanele) spre Tomis cu cea de-a treia corabie. Aceasta l-a purtat pe Ovidiu de la Zerint până la Tempyra, oraş pe ţărmul Traciei, aproape de vărsarea în marea Hebrului (Mariţa). Într-un târziu Sextus Pompeius, guvernatorul Macedoniei, a oferit oropsitului său prieten banii si escorta spre a străbate în siguranţă distanţa dintre Tempyra şi Tomis.

"Suferinţele îndurate de mine sunt prea mari pentru a putea fi crezute", îşi plângea Ovidiu în versuri soarta.

La Tomis relegatul Romei a ajuns la mijlocul luni mai a anului 9 d.Hr. (conf. H. Frankel).
„Te întrebi de unde îţi vine scrisoarea pe care o citeşti? De aci, unde Istrul se uneşte cu apele azurii ale marii."
„Ponticele" (III, 5)

„Cartea asta pe care o citeşti, îţi soseşte din ţara Unde Danubiu cel lat apele-şi varsă în Pont."
„Tristele" (V,7) , „Moravurile tomitanilor"

 

"Aici nu se găsesc cărţi de la care sa am un îndemn şi inspiraţie „....." în loc de cărţi, şuieră săgeţile şi armele"

Colonie a cetăţii greceşti Milet, Tomisul şi împrejurimile sale se dovedeau a fi locuri neprietenoase şi periculoase pentru nobilul trăitor în Roma eternă.
Drumurile, apele şi marea aparţineau localnicilor şi „nimenea nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos în aceasta tara"
„Pontice"(III, 1.)

Populaţia mixtă formată din greci, geţi şi sarmaţi, nu folosea limba latină. Poetul se referă la un moment dat la faptul că este înconjurat de ,,geţii nedomoliţi" care trăiesc laolaltă, în dispreţul legii, îngrămădiţi cu ,,sciţii întunecaţi" şi chiar cu greci care şi-au uitat parţial limba, iar cuvintele pe care le mai ştiu le pronunţă cu accent grec, auzind în juru-ţi doar graiul scit şi graiul trac,
„Oamenii ăştia abia de-s vrednici de numele de oameni,
Căci mai sălbatici ei sunt chiar decât lupii cei cruzi.
Nici nu le pasa de legi, căci dreptatea se pleacă puterii;

Paloşul lor bătăios biruie orişice drept.
Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie
Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung par.
Doar la puţini mai găseşti vreo urmă de limbă grecească,
Schimonosită şi ea de al barbarului glas.
Printre norodul de aici nu se află niciunul
Să poată spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvânt.
Eu chiar, poetul roman - iertaţi-mă, Muze - silit sunt
De obicei să vorbesc în al sarmaţilor grai.
Din a dezvăţului lungă pricină - deşi mi-e ruşine -
Spun, în memorie-mi vin vorbe latine cu greu.
Nu mă îndoiesc că şi-n cartea aceasta găseşti nu puţine
Vorbe barbare: a fost locul de vina, nu eu. "
„Tristele" (V, 7),

 

"Ovidiu înconjurat de sciţi" - pictură în ulei 1862 (o prima varianta a fost pictată în 1835 dar la acea vreme a fost contestată de criticii de artă), Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 April 1798 - 13 August 1863), Palatul Bourbon

Grecii erau supuşi direcţi ai împăratului Romei pe când "barbarii" se aflau sub ascultarea căpeteniilor lor, vasali şi aceştia ai lumii romane.
„Coasta aceasta, măcar ca-ntre Geţi si-ntre greci e-mpărţită,
Insă de Geţii rebeli pare să ţină mai mult.
Vezi într-un număr mai mare pe Geţi şi sarmaţi, ce, călare,
Vin şi se duc tot foind prin a oraşului străzi.
Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă,
Arc şi săgeţi ce la vârf unse-s cu fiere de şerpi.
Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă;
Barba şi pletele lor n-au fost tăiate nicicând.
Mana deprinsă le e să-nfigă în duşmani cuţitul,
Care la orice barbar stă lângă şold în chimir."

 

"Aici eu sunt barbarul, pentru că nu sunt înţeles de nimeni", scria Ovidiu. La sosirea în cetatea tomisului a comunicat cu tomitanii doar prin gesturi.
"Ei se-nţeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă-ntre dânşii;
Eu doar prin semne le-arat ce vreau sa le spun.
Eu sunt aicea barbar, căci nu-s priceput de niciunul;
Graiul latin, când l-aud Geţii, prosteşte surâd."
„Tristele"(V, 10)

După o vreme a deprins şi a folosit limba sarmaţilor şi a geţilor.
"Nam didici Getice Sarmaticeque loqui".
„Pontice" (III, 2, v.37)

Din căldura şi rodnicia spaţiului mediteranean, Ovidiu s-a trezit, scrie istoricul Ribbeck "într-o stepă pustie fără culturi şi arbori, care nu producea nici struguri, nici poame; în schimb, ogoare slab cultivate, sau lăsate în părăginire, pe care numai pelinul amar creştea". Nedeprins cu vânturile îngheţate, s-a`mbolnăvit de friguri şi de pleurită. Avea insomnii şi nu-i pria hrana.
,,Zăpezile, pe câmpuri, rămân neîncetat;
Nici soarele, nici ploaia nu le topesc vreodat'
În loc să se înmoaie la vreme, val cu val,
Se întăresc mai tare la vântul boreal,
Şi vin zăpezi, şi-adese abia se ia un rând,
Şi se arată altul, văzduhu-ntunecând,
Şi ţine iarna asta adeseori, doi ani,
Şi îngroziţi se uită barbarii tomitani,
Când vine Acvilonul înspăimântat urlând,
Smulgând acoperişuri şi turnuri retezând...".
.....
„Sufăr dureri negrăite aici, părăsit intre duşmani;
Nimeni n-a fost surghiunit în depărtări aşa de mari.
Eu numai fost-am trimis lângă a Istrului guri înşeptite*,
Unde de-a Polului Nord geruri cumplit rebegesc."
„Tristele" (II, v. 179-218), scrisoare catre Augustus, traducere versificata de St. Bezdechi - 1930

 

Exisă controverse asupra numărului gurilor de vărsare ale Dunării (Istru) în Marea Neagră (Pont). După Strabon şi Ptolemeu delta Istrului avea şapte braţe. Pliniu afirmă că erau doar 6 guri iar Herodot face referirela cinci braţe. După cum lasă însă Ovidiu să se înţeleagă, delta Istrului avea şapte braţe.

 

Poetul, ca şi ceilalţi dinăuntrul cetăţii, trebuia să ia parte la apărarea ei când o atacau "barbarii" trecând Dunărea îngheţată.
„cu paza pe ziduri şi zăvor pe la porţi,împiedicând astfel pe duşmănoşii de Geţi sa pătrundă în ea."
(Tristele, III,14,v.27)
„Cat tânăr am fost, am fugit de luptele cele aspre ale oştirii şi cu mâinile mele n-am atins decât armele plăcerii. Iar acum la o vârstă înaintată pieptul mi-l apar cu sabia, coastele cu scutul şi părul meu albit îl vâr sub coif. Când paznicul ne anunţă , din locul de observaţie, prind numaidecât armele cu mana mea timidă. Duşmanul crud, purtând arcul şi săgeţile sale îmbibate în venin, se arată sub ziduri cu calul său gâfâind. Si, precum lupul lacom răpeşte şi duce cu sine prin sămănături şi prin pădure oaia ce nu s-a retras în târla, tot aşa duşmanul barbar târăşte pe cel ce l-a găsit pe câmp neapărat de îngrădeala porţilor. Fiind prins, el sau îl urmează şi primeşte laţul legat de gât sau cade de săgeata lui otrăvită."

 

" Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi în mijlocul primejdiilor, ca şi când o dată cu patria, mi-ar fi fost răpită şi pacea. Ei (barbarii), spre a îndoi motivele de moarte printr-o moarte grozavă, îşi ung toate săgeţile cu venin de viperă. Pregătit astfel, călăreţul se arată la zidurile îngrozite, ca lupul ce dă târcoale oilor închise. Doar arcul uşor, odată întins de coarda de cal, rămâne mereu gata de lupta."
„Ponticele" (1, 2,v.15)

 

„Îngrozitorul duşman soseşte, când din dreapta, când din stânga şi teama se iveşte în noi."
„Pontice"(I, 3, v.47)

Ovidiu era prins de angoase şi veşnic se temea pentru ca
" Getul cel crud sa nu-i reteze cu a lui sabie, capul".
„Pontice" II

 

Încercase să se ocupe de agricultură şi păstorit, însă "barbarii" nu-l lăsau să ajungă la rod.
,,Trec cete peste Istru în groaznic uragan,
Şi-i jefuit la sânge sărmanul pământean...
Iar când se-ntorc spre Istru năvălitori sarmaţi,
Duc vite şi duc care şi mii de prinşi legaţi".

Femeile tomitane nu cunoşteau torsul, iar grecii din cetate adoptaseră şi ei portul băştinaşilor. Purtau piei cusute, iar din bărbile lor atârnau sloiuri de gheaţă - îşi impresionează Ovidiu cititorii romani.
,,Bărbaţii de pe-aicea, sub gerurile iuţi,
Se-mbracă-n piei păroase şi-n cioarecii cusuţi,
Doar faţa li se vede, când trec spre Pont în jos,
Acoperiţi de pielea vestmântului păros,
Şi trec, cu promoroaca în bărbi, şi trec pe rând,
Cu ţurţurii de gheaţă în plete răsunând,
Şi să tot vezi bărbaţii, la chefuri, câteodat'
Spre bărbi săltând ulcioare cu vinul îngheţat,
Să-i vezi, de pragul casei ulcioarele izbind:
Solidul vin, barbarii îl sfarmă-n dinţi, scrâşnind...".

 

Ajuns la Tomis poetul era pe drept trăitorul cel mai cult al de la ţărmurile Pontului Euxin. Ovidiu era adesea ago­no­tet al festivităţilor cetăţii. La astfel de ocazii purta coroana de laur a celor slăviţi.
În anul 1928, Carol Blum, pe atunci profesor la Liceul Mir­cea cel Bătrân din Constanţa a publicat un studiu competent consacrat lui Ovidiu. Sunt enunţate o serie neobişnuite întâmplări din viaţa poetului exilat.

 

Aşa se face că plân­gându-se atât de mult de viaţa printre barbari în elegiile sale, "relega­tul" Ovidiu i-a nemulţumit pe tomitani.
„Cea mai mare nenorocire este sa trăieşti intre bessi şi intre geţi! Cea mai mare nenorocire este sa-ti aperi viata prin porţi şi prin întărituri de cetate şi de-abia să ai siguranţa în puterile locale"
(Tristele, IV, 1, v. 67-106).

"În lumea întreagă nu se găseşte o naţie de oameni mai fioroşi".
Scrisoarea adresata lui Attice - „tara neîmblânziţilor Geţi"

Cei din cetate au decis şi ei să-l surghiunească din chiar locul exilului. Ca să-i împace, poetul se răscumpără cu versuri de mulţumire.
Cu versurile mele ce ură mi-am stârnit!
În veci o să mă facă să sufăr poezia?
Din pricina ei pururi voi fi pedepsit?
Ah! degetele mele să mi le tai mai bine,
S-arunc din mână arma ce m-a nenorocit!
Eu iar mă duc acuma spre stâncile acele
De care altădată cu nava m-am izbit.
Ce v-am făcut eu, însă, o tomitani? Nimica!
Urăsc a voastre locuri, dar vă iubesc pe voi.
[...]
"Între barbari" 1-18

"Tomitani, la voi ţin, deşi urăsc localitatea voastră."
„Pontice" (IV, 14, v.13)

 

Deoarece se purtaseră bine cu el şi-l scutiseră până şi de biruri a scris chiar poeme în noua limbă ce o deprinsese.
"Mă tem, oare, ca nu o sa le aprobe îndeajuns Getul ? Poate sunt prea îndrăzneţ, dar mă mândresc ca Istrul nu are un talent mai mare decât al meu. E destul dacă în aceasta ţară în care trebuie sa trăiesc, sunt socotit între bărbaţii Geţi , ca poet."
„Pontice" (I, 5, v.59)

Anterior, Ovidiu îi scria unui prieten la Roma că el însuşi a început să uite încetul cu încetul limba strămoşească, grăind ca un sarmat
,,O, crede-mă! Mi-i teamă că-n graiul meu latin
Am şi turnat cuvinte de pe la Euxin".

La moartea lui Augustus i-a dăruit pe geţi cu o poezie compusă în limba lor. În semn de admiraţie, ascultătorii şi-au zăngănit săgeţile de luptă din tolbe.
"Si nu trebuie sa te miri daca versurile mele sunt rele; le-am făcut fiind aproape un poet Get. Ah, mi-e ruşine, dar am compus un poem şi în limba Geţilor şi vorbele lor barbare le-am modelat după ritmul latin........După ce am citit până la sfârşit scrisul meu în versuri străine şi am isprăvit poema mea, toţi şi-au agitat capetele şi tolbele lor cele pline şi un murmur prelung a ieşit din gura Geţilor."
(„Pontice" IV, 13)

 

În cei opt sau nouă ani petrecuţi la Tomis, "misionarul culturii romane, scrie Blum, şi-a căutat mângâiere în muza sa, ferindu-se de vin, de jocul cu zaruri şi de femei".
A cunoscut cu timpul obiceiurile locuitorilor şi preocupările lor. A scris chiar un poem intitulat „Halieutica" (,,Despre peşti şi pescuit" - o disertaţie despre peştii din Marea Neagră), în care prezintă soiurile de peşti ce se puteau pescui în apele Pontului.
Ovidiu prin scrierile sale a lăsat ca izvoare istorice date despre locuri şi evenimente din Dobrogea antică. Astfel, el este singurul care îl consemnează pe regele Rhoemetalces şi bătălia de la Aegissus (Tulcea de azi), din anul 12 e.n., dintre romani şi geţi (Pont, 4, 7).
" Trăiesc în mijlocul unor necontenite războaie, lipsit de linişte, căci Getul porneşte cu tolba sa la lupta crâncenă, continua... Dacă este să-i credem pe Geţi pe cuvânt, Aegypsos(Aegissus), Caspius ar fi fondat-o şi ar fi numit-o după numele său. Fiorosul Get a cucerit-o pe neaşteptate, într-un război..."
„Pontice"(I, 8, v.8)

De asemenea a făcut referiri la regele trac Cotys, admirator şi ocrotitor al său, el însuşi poet, ca şi despre viaţa din Callatis (Mangalia de azi, Pont, 2, 9).

În anul 14, la Roma, se sinucide nobilul Paulus Fabius Maximus, amicul şi "patronul" lui Ovidiu. De asemeni la vârsta de 76 de ani, la 19 august anul 14 d.Ch. (anul 767 al Romei) moare în condiţii enigmatice - Octavian Augustus, la Nola în Campania. Aceste evenimente aveau să-i răpească lui Ovidiu şi ultima speranţă de rechemare din exil. Era ştiut că atât Livia, văduva lui Augustus, cât şi Tiberius, succesorul la tronul imperiului, au fost adversari neînduplecaţi ai poetului.

În ultimi ani pe care i-a mai trăi în cetatea Tomisului, Ovidiu şi-a continuat opera sa poetică. A scris poemul Ibis, îndreptat împotriva unui fost duşman (presupus a fi oratorul Cassius Severus), ce îl defăimase la Roma şi îi înrăutăţise situaţia în cercurile influente din jurul lui Augustus. Acesta făcuse tot posibilul ca rechemarea poetului la Roma să nu poată fi făptuită.

Ovidiu a avut deseori gânduri de moarte şi a încercat de câteva ori să se sinucidă. Se temea însă că viaţa de-apoi va fi după credinţele pitagoreicilor ori a geţilor că sufletul său va hălădui şi după pământescul sfârşit tot printre barbari.

A continuat să scrie însă neistovit. S-au păstrat elegiile ce erau trimise, sub formă de scrisori, familiei şi prietenilor din Roma.
Scrise la graniţa de Est a imperiului, pe ţărmul tomitan, în condiţiile vitrege ale neodihnei şi privaţiunilor exilului, "Tristele" au fost gândite pentru a fi trimise lui Augustus ca o solie menită să-i câştige bunăvoinţa:
,,Porneşte, cărticică, şi du-ţi solia ta!
Se vor găsi şi unii ce te vor judeca,
Se vor găsi şi unii ce m-or bârfi mereu,
Că nu te-am scris mai bine, cu tot talentul meu,
Dar prea puţin să-ţi pese de judecata lor!
De vei găsi la Roma un drept judecător,
În faţa lui te pleacă, răspunde-i la-ntrebări,
Cum te-am creat anume şi-n ce împrejurări (...)
Hai, du-te, şi pătrunde acum, prin clipa grea,
Şi-ncearcă să înlături nefericirea mea,
Şi să nu uiţi în vreme ce unii te-or citi,
Că doar imperatorul mă poate izbăvi!".

Încheind ciclul Tristelor, ce cuprindea în cartea IV-a şi celebra sa autobiografie din perioada romană (Povestea vieţii mele) se pare că fiul Sulmonei a fost printre puţinii ce au putut scrie despre tumultul ce le-a răvăşit existenţa. Erau amintite importante date autobiografice privind viaţa, opera, cariera sa politică şi "judecătorească" precum şi referiri despre prietenii poetului. Sunt descrise de asemenea ruinele templului lui Saturn din Roma.

Tot în această perioadă a terminat şi ciclul "Ponticele", publicată postum.

La 1 ianuarie 17, dată conformă cu Cronica lui Eusebiu, marele poet a murit la Tomis cu gândul şi inima mereu spre Roma. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă însă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Din acest motiv data morţii poetului este incertă.

Tomitanii l-au aşezat în pământ aproape de poarta cetăţii (unele povestiri romanţate afirmă că mormântul s-ar fi aflat pe Insula Ovidiu sau în locul pe care azi se ridică aşezarea ce poartă numele poetului. Există de asemenea o speculaţie prin care se afirmă că mormântul poetului s-ar afla undeva spre locul cunoscut în prezent ca fiind Mamaia. Este relativ greu de acceptat aceste ipoteze deoarece distanţa spre acele locuri era destul de însemnată iar cimitirele din jurul cetăţilor nu ar fi fost niciodată dispuse la asemenea distanţe)

 

"Sciţii la mormântul lui Ovidiu" - pictură în ulei, Johan Heirich Schönfeld (1609-1684) - Muzeul din Budapesta

"Asigura-te că oasele mele vor fi aduse înapoi într-o mica urnă: ca sa nu fiu exilat şi în moarte".
Aceasta este fraza din poemul "Epitaful său" din a III-a carte a Tristelor transpus în forma unei scrisori trimise soției sale .

Pentru propria piatră funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text:
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii,
Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent".
(Tristia, III, 73-76)

 

În traducerea lui Theodor Naum epitaful se află dăltuit pe o placă de marmură la baza soclului:
„Sub astă piatră zace Ovidiu,
cântărețul Iubirilor gingașe,
răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice,
dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin".

Au mai existat, cum era şi firesc traduceri ale celor scrise de poetul ce se îndrepta spre nefiinţa timpurilor. O vreme pe soclu s-a aflat ceva pe care bunul simţ îl asociază cu sintagma "Ca nuca în perete....". Ulterior placa respectivă a fost înlocuită cu cea care există în prezent.

 

Nu acelaşi lucru se poate afirma despre cei care, cu propria fiinţă au cuprins poetul şi i-au trăit drama ...

Eu care aici odihnesc, Nasone, al ducilor dragoste
Bard neferice, pierii jertfa talentului meu
Tu, trecator, daca si tu iubit-ai vreodata, nu-ti cada
Greu a spune: tihnit osul sa-ti fie. Ovid!
Krikor H. Zambaccian, în "Insemnările unui amator de artă" a găsit o traducere mai puţin cunoscută a epitafului scris de însuşi Ovidiu pe timpul cît a trăit la Pont.

Aici se află trupul meu, ce s-a jucat cu dragostea fragedă,
Ovid poetul, tradat de propriul său geniu:
Nu fi indiferent, iubitorule, când eşti în trecere,
Spune "Să-i fie ţărâna uşoară lui Ovid"
În blogul "Constanta City, Istoric, ştiri şi imagini din Constanţa" am găsit această traducere inserată de unul dintre cei pe care îl consider un narator modern al unor vechi istorii. Mi-am permis libertatea de a mă folosi de rândurile sale şi îi mulţumesc pe această cale.

Poetul a murit la timpul hărăzit de zei. A rămas speranţa postumă neîmplinită ca rămăşiţele trupului incinerat să-i fie duse la Roma spre a nu-i rămâne sufletul captiv în Sciţia minor.
Spre veşnica sa evocare i s-a împlinit, însă, deplin crezul din poemele sale:
"Sunt trecătoare toate - răspund - îmi doresc faima
Să fiu slăvit în lume, cât ea va dăinui!
Homer trăi-va-n lume cât vor trăi şi munţii,
Cât cursul apei curge mereu spre mări grăbit (...)
Cântarea - ea nu ştie ce-i moartea (...)
Eu mândru sunt: cântarea-mi nesocoti-va rugul
Căci mi-este hărăzit
Ca faima mea să crească în timpul nesfârşit."
Şi n-a greşit:
... de 2.000 de ani, rug nepieritor e cântarea exilatului ce-a nemurit şi Pontul Euxin.

Ovidiu este întâiul mare romantic european (George Călinescu)

Ovidiu s-a bucurat de o notorietate deosebită în timpul Imperiului lui Octavian Augustus. Versurile ovidiene deveniseră atât de cunoscute, încât erau gravate pe zidurile caselor din Pompei. El căpătase recunoaşterea largă ca fiind cel mai popular poet al epocii augusteice. Atât cei doi Seneca, cât şi Quintilian au făcut elogiul lui Ovidiu. Seneca filosoful îl cita frecvent, deoarece înţelegea că Ovidiu reprezenta un precursor al stilului nou.

 

Tacit, îl admira pe Ovidiu, iar Claudian, Rutilius Namatianus şi Prudentius (supranumit un "Ovidiu creştin") au apelat la precedentul ovidian. în Evul Mediu, popularitatea lui Ovidiu a atins apogeul. Poemele ovidiene erau intens copiate în mânăstiri iar elevii vremii alcătuiau rezumate ale "Metamorfozelor".

 

Ovidiu a lăsat numeroase ecouri în literatura Renaşterii. Viziunea hedonista şi idilica despre mitul clasic ca un cult al frumuseţii pe care o conţineau intrinsec pictura şi poezia Renaşterii a avut în bună parte inspiraţie ovidiană. Cervantes, Lope de Vega şi Shakespeare l-au admirat pe Ovidiu şi l-au transpus ca motiv în opera lor. De asemenea Chenier, Goethe, romanticii şi postromanticii, precum şi Baudelaire au îndrăgit poezia ovidiană.

 

Şi totuşi, Ovidiu nu a fost un poet de foarte mare valoare care să îl aşeze în panteonul poeţilor universali. El nu atestă forţa expresivă, densitatea emoţională a lui Vergiliu sau Propertiu şi nici luciditatea vibrantă a lui Horaţiu. Poezia sa erotica, dar şi cea a Metamorfozelor şi Fastelor sunt dominate de baletul jocului nonşalant şi artificios, de detaşare ironica şi autoironica a poetului faţă de propria tematică. Elegiile erotice şi Ars amatoria traduceau un nonconformism moral şi politic absolutizat şi sfidau nu numai regimul augusteic, ci şi lirismul consistent, relativ sincer, al poeziei latine anterioare. Poezia exilului denotă însă şi conotează trăirea vibrantă a unei experienţe de viaţă profund amare.

 

Totodată Ovidiu documentează şi informează asupra legendelor greco-romane şi sărbătorilor italice, ca şi - mai ales - asupra vieţii cotidiene şi problemelor socio-politice ale Dobrogei antice. Pentru istoria românilor Ovidiu constituie însă un izvor de prima importanţă. Nu este o exagerare gratuită dacă se afirmă că Ovidiu este "primul poet român".

 

Pe de alta parte, eleganta sprinţară sau îndurerată a lui Ovidiu poate interesa, poate destinde orice cititor modern. Ea poate chiar emoţiona atunci când sensibilităţile se regăsesc în desuetul farmec surprins de un cititor romantic.

 

Ovidiu a fost poetul latin cel mai intens studiat şi tradus în România.
Cea dintâi tălmăcire românească a unui text latin, publicată în 1679, la Sibiu, de sasul Valentin Franck (versiune în română, maghiară şi germană) cuprinzând în şapte versuri "sentinţe" alese din opera marelui poet .
Miron Costin a tradus şi el câteva stihuri din Ovidiu. Cronicarul a utilizat motive ovidiene şi s-a referit, în "De neamul moldovenilor" la soarta exilatului de la ţărmul Pontului.
Dimitrie Cantemir a cunoscut temeinic opera lui Ovidiu. A folosit-o ca izvor istoric în scrierile sale. Ca şi cronicarul moldovean, învăţatul Cantemir s-a referit şi el la viaţa, surghiunul şi moartea poetului.
Primele traduceri mai importante din operele ovidiene din secolul al XIX-lea au fost realizate de Vasile Aaron*, în 1803, care a tălmăcit legende din Metamorfoze.

*Vasile Aaron (n. 1770, Glogoveţ, Alba - d. 1822) a fost un poet iluminist român. A realizat prelucrări literare, mai ales după legende antice: „Piram şi Tisbe" (1808), „Leonat şi Dorofata" (1815), „Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase" (1821). A publicat prelucrări din „Metamorfozele" lui Ovidiu. În manuscris a lăsat o traducere parţială a „Eneidei" şi a „Bucolicelor" lui Virgiliu.
Gheorghe Asachi a evocat exilul lui Ovidiu şi unele versuri ale poetului.
De asemenea, în secolul al XIX-lea, au tradus din lirica lui Ovidiu Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ştefan Vârgolici, Raoul de Pontbriant şi alţii. Chiar şi Mihai Eminescu a voit să traducă din poezia relegatului din cetatea tomitană. Intenţia a fost doar pasageră nefiind finalizată, Eminescu a tradus doar doua versuri deşi intenţiona sa traducă mai mult.
"Până vei fi fericit număra-vei amici o mulţime,
Cum se vor întuneca vremile, singur rămâi".
Triste (I, 9).

În perioada contemporană poeţi precum Adrian Maniu, Minai Beniuc şi altii i-au închinat la rândul lor harul poetic. Maria Valeria Petrescu, Stefan Bezdechi (în anul 1930 a tradus integral ,,Triste"), Nicolae Lascu, Petre Stati, G. Popa-Lisseanu, Eusebiu Camilar, Ion Florescu şi Traian Costa, Alexandru Andriţoiu, Theodor Naum au fost doar câţiva din cei ce s-au dedat răstălmăcirii poemelor marelui latin.
În dramaturgie Vasile Alecsandri (în 1885 a fost prezentată la Bucureşti drama "Ovidiu"), Nicolae Iorga ("Ovidiu", poem dramatic în cinci acte scris la Vălenii de Munte în 1931) şi Grigore Sălceanu (Ovidius, 1958) au scris pentru a fi puse în scenă librete de teatru închinate poetului ce a zămislit în vers "Arta iubirii". 

Sigismund Toduţă i-a consacrat o simfonie, iar sculptorii Nicolae Vermont şi Corneliu Medrea (bustul din Bucureşti, la "Şosea" precum şi copii ale lucrării din Mamaia şi oraşul Ovidiu) au întruchipat reprezentări plastice.

 

De asemenea au apărut numeroase lucrări ştiinţifice, articole şi cărţi dedicate lui Ovidiu.
În 1957, s-au sărbătorit în România, dar şi în întreaga lume 2.000 de ani de la naşterea poetului.
În anul 1970 a fost fondată societatea ştiinţifică internaţională pentru promovarea studiilor ovidiene "Ovidianum" prezidată la acea dată de Nicolae Barbu. Societatea a organizat mai multe congrese desfăşurate la Constanta şi la Sulmona.

 

Ovidiu a fost un poet delicat, care a iubit plăcerile vieţii şi sentimentele gingaşe, însă suferinţa a dat versurilor sale un fior care a străbătut cursul timpului. George Călinescu cu ocazia comemorării a 2000 de ani de la naşterea poetului, într-o alocuţiune susţinută în aula din Palatul de pe dealul Mitropoliei afirma că "De fapt, Ovidiu în Tristia este întâiul mare romantic european. Geţii de altădată, românii de azi, intraţi în orbita culturii romane, sunt mândri de a evoca pe marele poet, născut acum 2000 de ani la Sulmona si mort în ţara lor. Azi Ovidiu este al Italiei, precum este al lumii întregi..."
Publius Ovidius Naso XLIII i.e.n.- MCMLVII, Comunicarea lui G. Calinescu: Ovidiu poetul, Biblioteca antica, Studii II, Editura Academiei, 1957, p.7-35.

Sursa foto: http://constanta-imagini-vechi.blogspot.com