De la anticul Tomis spre Constanţa de azi

Trăim pe locul peste care s-au perindat milenii... De la anticul Tomis spre Constanţa de azi numele cetăţii s-a schimbat precum umbrele şi luminile istoriei trec peste oamenii trecători prin vremuri.

Constantiana a fost darul de nume al primului împărat creştin, Marele Constantin, fiul Elenei... au urmat apoi secole de trecere prin vremuri păgâne... iar vechiul nume s-a acoperit de colb... Regele Carol I, întregitorul de neam a adus înapoi numele de dar al Împăratului creştin

Ca atestare istoria oraşului porneşte dinspre secolul VI înainte de Hristos. Numele dat aşezării de coloniştii greci sosiţi din Milet a fost Tomis.

Aceştia au înfiinţat aici un important emporion (factorie comercială). Întemeierea cetăţii precum şi denumirea sa au fost asociate cu legenda lui Iason şi a Argonauţilor.

În anul 71 înainte de Hristos romanii au preluat controlul asupra cetăţii. Oraşele pontice au intrat pe rând sub autoritatea proconsulului Macedoniei, fără a fi însă integrate provinciei.

Tomisul a devenit o metropolă a Pontului stâng. Din epoca respectivă arheologii au adus la lumină vestigii istorice constând din statui, temple şi monumente de arhitectură.

În anul 306 după Hristos, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 - 22 mai 337) a devenit împărat al Imperiului Roman. El a rămas cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare. Prin politica dusă şi prin luptele ce le-a purtat a fost cel ce a instaurat creştinismul ca religie.

Înainte de a muri, în anul 337 s-a creştinat primind botezul de la Papa Silvestru în ziua Paştelui. Până la moartea sa în ziua de Rusalii a purtat veşmântul alb al creştinilor renunţând la purpura imperială. În fapt aceasta a fost semnul sub care clericii au luat în stăpânire Imperiul Roman de Răsărit.

La 11 mai 330 e.n. Constantinopol a devenit capitala Imperiului Roman de Răsărit. Cetatea Tomis a primit denumirea de Constantiana după numele purtat de sora lui Constantin cel Mare. Flavia Julia Constantia era sora vitrega a Împăratului Constantin cel Mare. Ea se născuse ca fiică a lui Constantin Chlorus (tatăl lui Constantin cel Mare) şi a Flaviei Maxima Theodora (împărăteasa Bizanţului).

Aceasta în 313 din voinţa fratelui ei a devenise soţia lui Licinius (împăratul roman, Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius, cca. 250 - 325 a unificat Imperiul Roman de Răsărit sub comanda sa). După moartea lui Constantin cel Mare într-un interval relativ scurt a urmat pierderea stăpânirii asupra oraşului Constantiana de către Imperiul Roman de Răsărit. Cetatea a decăzut dispărând aproape cu totul.

Vestigiile continuităţii existenţei sale au constat doar în menţionarea în hărţile maritime ale negustorilor italieni.

Pentru a face aşezarea rămasă în vâltoarea istoriei accesibilă comerţului pe mare corăbierii genovezi au ridicat în secolul al XIII-lea un far pe promontoriul capului Constanţa. Odată cu devenirea modernă a oraşului notabilităţile au hotărât ca simbol al Constanţei să fie scutul cu corabia genoveză şi far.

În perioada 1393-1420 odată cu trecerea teritoriului sub stăpânirea otomanilor Constantiana a decăzut total iar numele i-a fost adus în graiul turcilor devenind Küstenge. Acesta a dăinuit vreme îndelungată şi abia după a doua jumătate a secolului al XIX-lea numele de Constantiana a început să fie din nou menţionat. Una din hărţile vremii situează însă această aşezare la nord de cetatea Tomisului în zona lacului Taşaul, făcându-se astfel o posibilă confuzie pe care nu ne propunem să o abordăm în acest context.

După construirea căii ferate Cernavodă-Küstenge (denumirea turcească a localităţii Constanţa), localitatea a cunoscut un uşor reviriment datorită concesionării de către englezi a exploatării portului şi căii ferate.

Adevărata renaştere a localităţii a avut loc însă după reintrarea Dobrogei sub autoritatea noului stat român (1878). Începând cu această data portul Constanta a devenit un important punct de export a produselor Principatelor Române către Turcia şi ţările europene.

KÜSTENGE sub paşii călătorilor prin veacuri. (I - Evul Mediu)

O caracterizare a lui Eugène Pittard (1867 - 1962) din 1920 este exactă şi poetică. „Dobrogea este un extraordinar mozaic de rase... Punct de întâlnire între Asia anterioară şi Europa orientală, Dobrogea poate fi pentru unii o escală şi pentru alţii un adăpost..."

Aşezarea turcilor selgiucizi la Babadag în 1264, sub conducerea lui Sari Saltic Dede, a constituit preludiul aşezării turcilor osmanlâi veniţi din Anatolia şi Balcani în zona Dobrogei.

În 1334 - 1335 călătorul arab Ibn Battutah a străbătut Dobrogea în drum spre Constantinopole, în alaiul unei prinţese bizantine măritată la „Tătari". Descrierea sa avea accente patetice: „oraşul Baba-Saltuc (Babadag) este cel din urmă pe care-l stăpânesc Tătarii. Între el şi începutul împărăţiei greceşti sunt 18 zile de mers într-un pustiu în întregime lipsit de oameni. Din aceste 18 zile, 8 le treci fără să găseşti apă".

Ideea de desertum este afirmată şi la sfârşitul veacului al XV-lea de către Donaldo da Lezze, care a întovărăşit oştile sultanului în drumul către Moldova lui Ştefan cel Mare. Între Varna şi Isaccea, un drum de zece zile s-a desfăşurat prin „locuri sălbatice şi nepopulate", unde apa era extrasă din „nisipurile de pe litoralul Mării, iar agresiunea lăcustelor devenea de nesuportat" .

Paolo Giorgi (1560 - 1600), aventurier din Ragusa, comerciant şi memorialist a sosit în „părţile turceşti" pe la 1580. Nunţiul Visconti ar fi trebuit să-i pună ragusanului la dispoziţie subsidiile pentru tocmirea unor mercenari. Urma ca oastea tocmită să-i învingă pe turci. Raportul lui Giorgi consemna: "oastea care l-ar arunca pe duşman în spaimă şi confuzie", ar putea pârjoli Mangalia, Tusla, Küstendje şi Karakarmanluch.

În anul 1597 Janus Dousa consema o parte din observaţiile sale privind populaţia turco-tătară a acestui ţinut: „O altă descriere a Dobrogei arată că în ea «sunt aşezaţi cu locuinţe în dese, dar mizerabile sate, peste şase mii de Tătari, îndatoraţi de a sta gata la orice poruncă a sultanului turcesc, dar mai cu seamă ies la oaste sau mai bine la pradă cu hanul, principele hoardei tătarice». Unii din aceşti locuitori turci ai Dobrogei se numeau acanzii (akângii) şi erau agricultori, cu anumite îndatoriri militare, iar alţii în număr de 2000, gibeli, (neferi - ostaşi proveniţi dintre civili, în virtutea obligaţiilor excepţionale în caz de război ), adică oameni îmbrăcaţi în zale, locuiau la ruinele zidului care se întinde în regiunea Sogdiana, de la oraşul Silistra şi până la Constanţa, care este Marea Neagră. În Dobrogea se găseau două feluri de tătari, Gebeli Tătar şi Motras Tătar. Cei dintâi încasau de la robii aduşi în această provincie, o dare numită ispenge, care mai târziu a fost trecută în folosul visteriei ţării" (robii erau, după cum precizează istoricul Barbieri Mayrand, la sfârşitul secolului al XIX-lea, prizonierii de război, iar darea amintită se numea corect pendjik şi însemna cincimea colectată în numele sultanului de la învinşi ).

Eyliya Çelebi (1611-1682) după preumblări în Asia Mică, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Siria, Palestina şi Creta, Evlia Celebi a trecut pentru prima oară în septembrie 1651 în partea europeană a Imperiului Otoman alături de oastea lui Melek Ahmed Paşa, numit beylerbey de Oceacov (Silistra). În "Carte de călătorii" (Seyahainame) Constanţa este prezentă ca un oraş modest (fusese pustiit de cazaci), cu „vreo 150 de case, acoperite cu olană şi cu şindrilă. Are o singură mahala, iar lângă schelă (zona portuară) se află o geamie simplă, dar folositoare. Mai sunt: un han, 40 - 50 de hambare, care seamănă cu nişte hanuri aşezate lângă schelă şi câteva prăvălii; alte construcţii nu are. Portul este expus intemperiilor, iar adâncimea prea mică a mării face navigaţia nesigură".

Sirianul Paul de Alep a debarcat la Constanţa în anul 1653. El a remarcat existenţa activităţii portuare, a mijloacelor de transport - între care căruţe şi cămile - şi a relatat despre un naufragiu teribil din acea perioadă. „Această ţară a fost colonizată după supunerea ei cu Tătari mahomedani, adică Turcmani din Asia, în locul creştinilor alungaţi de aici de sultanul Mohamed. În timp, aceşti păstori tradiţionali s-au transformat în agricultori, păstrându-şi rolul precumpănitor, de auxiliari în armată.

Paul de Alep (Paul Zaim 1627-1667) arab creştin din Siria, arhidiacon din Antiohia l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călătoriile sale prin ţările române şi Rusia. În urma acestor călătorii a scris o carte în limba arabă cu date istorice foarte preţioase referitoare la ţările române şi la poporul român. Cartea a fost tradusă în limba română de Emilia Cioran şi a apărut prima dată la Bucureşti în 1900.

Jean Baptiste Tavernier (1606-1689) în tomul său de călătorie "Les six voyages de J. B. Tavernier qu 'il a faits en Turquie, en Perse et aux Indes pendant l'espace de quarante ans et par toutes les routes que von peut tenir" apărut la Paris în perioada 1676 - 1677 spune: „Nu vreau să trec cu vederea nici unul din drumurile prin care se poate merge din Europa în Persia şi în India <din care> au mai rămas încă trei: cel prin Constantinopol, de-a lungul coastelor Mării Negre, cel prin Varşovia, străbătând apoi acea mare de la Caffa la Trapezunt şi cel prin Moldova..., care a fost descris pe larg de Olearius, secretar al ambasadei ducelui de Holstein. În acest capitol şi în cel următor voi vorbi despre cele două drumuri spre Persia prin Marea Neagră, plecând de la Constantinopol şi de la Varşovia, căci nu ştiu să mai fi scris careva despre ele, şi înainte de toate voi face o scurtă descriere a localităţilor principale care se află pe malurile acestei mări, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică, cu distanţele exacte de la una până la alta. Oraşe principale ale Mării Negre în partea Europei. De la Varna la Balcic - mile 200/ De la Balcic la Mangalia - mile 36/ De la Mangalia la Constanta - mile 70/ De la Constanta la Chilia - mile ...".

Numismatul francez Aubry de la Mottraye a poposit în una din călătoriile sale pe meleagurile Constanţei de azi. Sunt descrise o serie de aspecte legate de istoria locurilor pe unde a trecut. Aşezarea de atunci era după cum o descrie călătorul acelei vremi „un port cu case scunde frecventat de multe caiace turceşti,"

Charles Claude de Peyssonel, consulul Franţei de pe lângă hanul tătarilor din Crimeea, nota la anii 1750: „Kustendje a fost un oraş mare. Acum este comandat de un agă, care are sarcina transportului grâului la Constantinopole. Portul este nesigur".

La rândul său W. Czrizanowski, agentul Poloniei la Înalta Poartă, în 1780 trecând prin Küstendje, găseşte aici „unul dintre cele mai însemnate porturi, unde vin corăbii greceşti şi turceşti. la momentul trecerii spre capitala Imperiului în port se aflau două corăbii de negoţ din Stambul, care aparţineau unor greci. Oraşul era pe atunci în ruine, dar are o aşezare foarte frumoasă".

KÜSTENGE sub paşii călătorilor prin veacuri. (II - Epoca Modernă)

Gravura lui Hector de Bearn din 1828 reprezintă o primă imagine a Constanţei din epoca modernă.

În cartea sa " Quelques souvenirs d'une Campagne en Turquie 1828", volum in folio cu 62 de litografii sunt redate aspecte scrise şi desenate din timpul acestor confruntări. Constanţa, la vremea aceea, „era un port fortificat la Marea Neagră, întărit cu ziduri crenelate, cu un pont-palevis spre uscat, având o inscripţie turcească deasupra şi cu fortificaţii puternice spre mare".

Una dintre litografiile sale, care înfăţişează împrejmuirile efectuate de turci la „Chiustenge, în mijlocul întăriturilor păstrate, pe care le pecetluieşte o inscripţie de mult pierdută" (în descrierea lui Iorga), este însoţită de următorul text: „Acest oraş aşezat pe malul Mării Negre nu are port, ci este doar un punct de debarcare; dinspre uscat el este apărat de un simplu zid cu bastioane, fără drum acoperit şi fără palisade; o baterie era în abrazuri".

Prim planul imaginii lui Bearn înfăţişează diagonalele a două garduri de scândură, parţial prăbuşite, poarta de intrare a cetăţii în formă de arc frânt şi cu semilună în vârf, podul mobil păzit de un călăreţ cazac. Poarta este încastrată într-un zid de piatră cu creneluri şi bază evazată, profilat pe o mare liniştită, pe care plutesc sau staţionează vapoare cu pânzele strânse.

După cucerirea oraşului de către ruşi fortificaţiile sunt dărâmate şi oraşul rămâne din nou o ruină purtând pecetea războiului. în litografia următoare se observă ceea ce a mai rămas din şanţul de apărare şi podul de acces în vechea fortificaţie.

Într-o vedere a oraşului Chiustenge Hector de Béarn dinspre mare aşează valurile şi vapoarele în zona de proximitate; pe ţărm, cel mai înalt punct este minaretul geamiei „Sultan Mahmud", construită în 1823.

Helmut von Moltke, viitorul mareşal prusac, a fost chemat în Dobrogea în 1828 pentru instrucţia armatei turceşti. Printre ruinele Constanţei, ofiţerul constata pragmatic: „Portul, deşi puţin sigur, ca toate de pe coasta vestică a Mării Negre, are totuşi destulă importanţă pentru armată, care ar putea opera contra Varnei. Acest port n'are decât 7 picioare de apă şi este în întregime expus vânturilor de Sud. N'are decât un număr de bastimente, mai puţine ca cele ce ar putea să manevreze în el; iar vasele de război nu se pot apropia fără pericol, până în bătaia tunurilor.. "

Oraşul era fortificat de jur împrejur „cu ziduri crenelate". Intrarea se făcea pe o singură poartă, pe care era o inscripţie turcească. Peste şanţul înconjurător un pod mobil (pont-levis) permitea sau întrerupea intrarea în cetate. Este drept că la colţul de S. E. (clădirea căpitanului de port) Genovezii construiseră un dig cam de vre-o 150 metri, dar fiind părăsit, se năruise încât nu mai putea adăposti vasele, mai ales iarna.

Despre uscat, Constanţa era întărită cu un şanţ larg căptuşit cu zid, care preceda meterezele crenelate. Întăririle aveau trei bastioane, legate între ele prin curtine".

Itinerarul călătoriei orientale întreprinse în 1841 de Hans Cristian Andersen cuprinde, de la Constantinopol spre Viena, tronsonul Küstenge-Cernavodă, străbătut pe drumul de diligente al unei temerare companii austriece;

„... La 1809 Constanţa fiind complet distrusă de Ruşi, toate aveau aici aparenţa ca şi când aceasta s'ar fi întâmplat acum câteva săptămâni. Case sărăcuţe, jumătate dărăpănate, formau strada principală, care era destul de lată; ici colea zăceau coloane de marmură şi de piatră cenuşie, cari după înfăţişare aparţineau unei epoce mai vechi. La mai multe case acoperişul sau un balcon, atârnat deasupra străzii, erau sprijinite prin vreo bârnă de lemn, aşezată pe un capitel antic de marmoră. Minaretul la unica geamie căzută în ruine era făcut din scânduri văruite (menită să evidenţieze şi exagerările evidente). O cafenea fireşte n'a lipsit, însă aspectul era ca şi musafirii, foarte sărăcuţ. Aci, pe balcon, erau întinşi câţiva Turci, ei îşi fumau ciubucile, îşi sorbeau cafeaua şi ne ignorau pe noi străinii, după cum se părea... O ceaţă umedă şi impenetrabilă se întinse iarăşi dinspre mare peste toată regiunea... Hangiul ne povesti despre acest schimb puternic de vânturi, de uragane straşnice şi de frigul ultimei ierni, marea ar fi fost îngheţată câteva mile de la mal, puteai să porneşti pe ea de la Constanţa la Varna... El ne povesti despre viscolul care-i goneşte pe păstori cu turmele lor prin stepe... De-a lungul pereţilor sub ferestre împrejurul camerei se întindeau canapele late cu rogojine, aci era pregătit culcuşul nostru. Nu puteam dormi, valurile mugiau ca tunetul, priveam prin fereastră pe marea întinsă, luminată de luna mică şi rotundă. Plecarea era hotărâtă pentru a doua zi dis de dimineaţă. Ţăranii veniră cu caii lor vioi munteneşti, cari jucară înaintea porţii... Hangiul nostru, în uniforma sa veche austriacă, călărea înainte şi noi ceilalţi îl urmam în pas repede prin oraş, afară în stepa deschisă, fără margini...".

Hans Cristian Andersen - scriitorul călător şi bagajele sale

Cercetătorul german dr. Karl Heinrich Emil Koch (1809-1879), a descris în volumul "Wanderungen im Oriente, wahrend der Jahre 1843 und 1844. Reise langs der Donau nach Konstantinopel und Trebisond" (Călătorii în Orient în perioada anilor 1843 şi 1844. Excursie de-alungul Dunării spre Constantinopol şi Trebisond), editat la Weimar în 1846, găseşte în drum spre Constantinopol, la Chiustengea bombardată de ruşi, „un restaurant german, un important negoţ de tranzit, cu Rifaat Paşa cărându-şi marfa spre Constantinopol, cu negustori din Tiflis, desţeraţi de doisprezece ani. Armeni din înaltul neam al Mamigonienilor, cari duc spre Persia optzeci de baloturi din Leipzig...

În 1846 Ignace-Xavier-Morand Hommaire de Hell, învăţat şi geolog francez (1812- 1848), a trecut prin Küstenge într'o călătorie de studii în Bulgaria, Dobrogea şi Moldova, însoţit de pictorul francez Laurens. Cu această ocazie a scris "Voyage en Turquie et en Perse, execute par ordre de gouvernement francais, pendant les annees 1846, 1847 - 48".

"... Iată acum unul din punctele cele mai interesante ale călătoriei: Kustendjeh, vechiul Tomis, locul de exil al lui Ovidius, care ar fi scris aici Tristele. Dar pe lângă această amintire, „Kustendje se mai recomandă prin însemnătatea istoriei sale, temeinicită prin marea cantitate de sfărâmături antice, bogate şi diferite; aşa că Kustendje este un adevărat muzeu în plin aer. Vreo cincizeci de cocioabe răvăşite împrejurul a două mori de vânt (turceşti ), iată oraşul de astăzi...

Vapoarele austriece au vrut, la început, să facă din acest punct, principala lor staţiune dela Dunăre la Marea Neagră şi, desigur, ideea nu e rea, căci portul ar putea căpăta o mare importanţă".

KÜSTENGE sub paşii călătorilor prin veacuri. (III - perioada post paşoptistă)

Ion Ionescu de la Brad (24 iunie 1818-17/31 decembrie 1891) , paşoptistul exilat opt ani în Imperiul Otoman, a descris în lucrarea sa "Excursion agricole dans la pleine de la Dobroudja", publicată în anul 1850 la Constantinopole regiunea dintre Dunăre şi Mare.

„Înaintea ultimului război (1828 ) Custendje era o cetate construită pe ţărmul Mării Negre. Posiţia portului Custendje lasă fără adăpost corăbiile aflate în el mai ales în timpul iernii, vânturile sunt foarte periculoase... Portul Custendje a trebuit să fie forte înfloritor altă dată judecat după imensele coloane de granit, de marmură şi după ornamentele care formează grămezi de pietre în ruină. Custendje se află pe ţărmul Mării Negre la depărtarea cea mai scurtă de Dunăre - numai 10 ore - deci acest oraş e chemat să joace un mare rol în comerţul dintre Orient şi Occident".

În anul 1855 înalta Poartă consimte la instalarea a două misiuni franceze în Dobrogea: una tehnică, avându-l drept conducător pe inginerul Léon Louis Lalanne (Chrétien-Lalanne 03.07.1811 - 12.03.1892) şi cealaltă militară, condusă de Eugene Blondeau, adjunct la Intendenţa Armatei Orientului. Scopul declarat era de a studia terenul şi traseul în vederea construirii unei şosele strategice Rasova - Constanţa.

Lalanne îi avea în echipă pe inginerii Michel Louvel, Bienfait şi pe medicul Camille Allard, autorul a trei volume de memorii scrise cu siguranţă, culoare locală şi exactitate documentară.

Iată un fragment:

„în radă se balansa în mişcări uşoare şi ritmice o mică galeră franceză... După schimbul regulamentar de saluturi, Army-and-Navy ancoră în radă. O barcă în care iau loc membrii misiunei se detaşează de la bord şi debarcă pe ţărm lângă o coloană de granit ruptă şi culcată ce servea de cheiu intendenţei franceze... Era o zi călduroasă. Un soare arzător încingea pietrele răvăşite ale ruinelor. Spectacol trist şi dezolant..."

În Kazanul (plasa) Kustendje - arată Allard , „sunt 33 sate locuite: 19 turceşti, 9 tătăreşti, 5 româneşti. Cele mai multe sunt în ruine. Vechiul oraş Karasîi nu mai fiinţează, Rasova şi Kustendje sunt ca şi pustii...

În anul 1856 printr-un raport întocmit la ordinul Marelui Vizir, de către fostul beilerbei al Silistrei Mĭrza-Said-Paşa se consemna: "... întreagă Dobrogea are caracteristici de stepă, apa nu se găseşte decât la 60 - 80 metri adâncime, vegetaţia este săracă, lipsită de arbori, iar fauna specifică; în timpul verii, vântul din sud este atât de puternic, încât poate dărâma minaretele."

După încheierea războiului Crimeei, în 1856 Anglia a trimis o misiune de documentare şi studiu coordonată de R. Berclay.

Studiul a creat baza pentru actul de concesiune semnat la 1 septembrie 1857 între guvernul otoman şi consorţiul englez Danube and Black Sea Railway and Kustendge Harbour Company pentru construirea liniei de cale ferată şi construirea portului Constanţa.

Preotul francez E. Bore i-a scris în septembrie 1863 lui Camille Allard: „Printr-o agreabilă coincidenţă, am trecut prin Küstendje în mână cu mica Dvs. lucrare despre Dobrogea... Lucrurile s-au schimbat de atunci şi s-au schimbat în bine. Ştiţi că o companie engleză a început şi terminat un drum de fier de la Küstendje la Tchernavoda. Acest prim oraş mărindu-se mult, pare a avea viitor. Se lucrează activ la formarea unui port protejat de un mol avansat în mare. Numărul clădirilor care vor depozita cerealele din Bulgaria şi Valahia creşte continuu. Circuitul mai lung prin Sulina este astfel evitat. Când cheurile vor fi terminate, va fi şi mai uşor de încărcat şi de comunicat cu oraşul care încearcă să se europenizeze. Calea ferată care transportă materialele de construcţie pentru port, transportă şi cerealele, care sunt principalul articol de comerţ. Englezii şi-au construit pe ţărm uzinele şi magazinele într-o ordine care le face cinste. Distanţa de la Küstendje la Tchernavoda se face în mai puţin de două ore şi se trece prin mai multe sate care au încă, într-adevăr, un aspect foarte mizerabil, dar care în timp vor avea mari beneficii graţie acestei excelente căi de comunicaţie".

De la KÜSTENGE la CONSTANŢA - Regele Carol I - domnul românilor şi ridicătorul de ţară.

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen - (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. În perioada domniei sale au fost construite primele universități, la Iași, respectiv București. După războiul ruso-turc, România a luat din nou Dobrogea sub autoritatea sa, iar la scurtă vreme Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care lega noua provincie de restul țării.

Titu Maiorescu, remarca " ...pe acest domnitor românul din popor îl simte pentru întîiaşi dată ca domnitorul său, la El se uită, de El este mîndru, în El a prins încredere. Şi cînd se întorc de la război soldaţii şi ofiţerii, cu fala biruinţei smulse după atîtea jertfe, statul român are o armată şi un popor care a început să-şi simtă misiunea, să se perceapă ca un întreg şi să-şi împămîntenească pe domnitorul pînă atunci străin, iar acum înainte întrupat cu aspiraţia naţională ca o nădejde şi o chezăşie a viitorului."

În urma Congresului de pace de la Berlin (13 iunie - 13 iulie 1878) în mod condiţionat a fost recunoscută independenţa României. Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, însă, în schimbul lor, Rusia a luat statului român cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail.

Pregătirile pentru alipirea Dobrogei cu România au început la mijlocul lunii octombrie 1878 (după calendarul vechi). În legislativul ţării a fost promulgată o lege pentru reintegrarea Dobrogei. Pe 10 noiembrie Carol I a prezidat întrunirea Consiliului de Miniştri, în care au fost stabilite normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări.

La data de 13 noiembrie, Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei române în Dobrogea. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, Domnitorul a elaborat o proclamaţie către locuitorii Dobrogei. A fost emis şi un ordin de zi către armată. Documentele conţineu principiile şi modul de reintegrare a Dobrogei în componenţa statului modern român. În calitate de prefecţi au fost numiţi R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea. N. Catargiu a fost desemnat responsabil cu trecerea Dobrogei în stăpânire românească.

Procesul verbal al Consiliului Comunal Brăila pentru pregătirea evenimentului. Măsurile erau cuprinzătoare şi se aveau în vedere diverse aspecte

S-au alocat şi fonduri suplimentare din bugetul local pentru desfăşurarea ceremoniilor.

În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1878 Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu - comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, prefectul judeţului, primarul Brăilei şi consilieri locali şi de un mare număr de cetăţeni ai oraşului.

Au fost organizate mai multe festivităţi. S-au ţinut discursuri iar episcopul Dunării de Jos a oficiat un Te-deum. Cu acest prilej s-a dat citire celor două documente: Proclamaţia către dobrogeni şi Înalt ordin de zi către armată.

Ziua de 14 noiembrie reprezintă ziua Unirii Dobrogei cu România. Este ziua în care, la Brăila, în anul 1878, s-au desfăşurat festivităţile prilejuite de punerea în aplicare a art. 46 al Tratatului de la Berlin, prin care teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră revenea la patria-mamă. La final, Carol I a străbătut oraşul Brăila în fruntea trupelor militare şi în aplauzele cetăţenilor.

La încheierea festivităţilor oficialităţile, împreună cu Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ştefan cel Mare şi au debarcat în Dobrogea, la Ghecet. Aici au fost întâmpinaţi de numeroşi dobrogeni: români, turci, tătari şi bulgari.

Remus Oprean - Primul prefect al Constanţei. Autorităţile civile şi militare ale statului român au ajuns în oraşul Constanţa în ziua de 23 noiembrie 1878. Potrivit mărturiilor de epocă, în această zi, prefectul Remus N. Opreanu avea să îi transmită ministrului de Interne următoarea telegramă:

,,Astăzi la orele 10, cu ocaziunea luării în posesiune a districtului Constanţa, a avut loc în biserica grecească un Te-Deum, la care au asistat toate autorităţile locale ruse, domnii reprezentanţi ai puterilor străine, notabilii oraşului şi un însemnat număr de cetăţeni din toate clasele; în acelaşi timp, în templele diferitelor naţionalităţi, s-au înălţat rugi către cel A-Tot - Puternic, pentru prosperitatea Românie şi pentru îndelungata, paşnica şi glorioasa domnie a Alteţei Sale Regale Domnului Carol I şi a ilustrei Regală Doamnă Elisabeta.

Procesul verbal datat 23 noiembrie 1878 prin care, ca urmare a Războiului de Independenţă din 1877-1878, este luată în primire arhiva oraşului Constanţa, şi o dată cu ea şi oraşul întreg (pe vremea aceea comuna-oraş Kiustengea, după numele său turcesc, Küstence, citit Chiusténge), de la armata rusească de ocupaţie de către Remus Opreanu, în numele statului român.

Astadi anul una mie opt sute septedeci şi opt, luna Noembre doă deci şi treĭ Noĭ, Remus N. Oprénu, Prefectul Judetului Kiustengea şi Colonel din garda Imperială de Brandemburg, în urma telegramei primită şi autorisaţiunei date atât de guvernul Român cât şi Rus, a se lua posesiunea de stat a Dobrogei de catre autoritatea Română, întrunindu-ne în localul Prefecturei din Kiustengea, am procedat la predarea dosarelor şi actelor aflate în archiva Comunei orasului Kiustengea şi drept resultat am format doă asemenea procese verbale şi doă Inventare în care se vor trece dosarele şi actele comuneĭ, afară de acelea care nu privesc direct la interesele directe ale localitatei, şi carĭ se socotesc necesare la încheerea socotelilor de catre Curtea de Compturi rusă. - Cate un esemplar de proces verbal şi Inventar subscrise, s'a luat de fie care parte.

Facut în Kiustengea astadi 23 Noembre stil vechiŭ, anul 1878

(semnătura reprezentantului rus, indescifrabil)

Prefect judeţulŭ Kiustenge Remus N. Opreanu

Entuziasmul era foarte mare şi bucuria se vedea pe toate feţele.

Tot oraşul era în picioare; stindarde tricolore, ghirlande de flori şi diferite ornamente împodobeau casele. După terminarea serviciului divin, am fost însoţit de popor, în strigăte de urări entuziaste, până la localul conacului unde trebuia să procedăm la primirea autorităţilor. Aci, comisiuni din partea diferitelor naţionalităţi m-au însărcinat să depun, la picioarele tronului augustului nostru Domnitor, încredinţarea spre devotamentul şi fidelitatea noilor săi supuşi, pe când, chiar în salonul de recepţiune, preoţii mahomedani, după ritualul lor, au înălţat rugi către cel A-Tot-Puternic, cerând înalta lui protecţiune pentru România şi guvernul ei.

În fine, ziua de astăzi va rămâne înscrisă pentru viitor, în cartea istoriei, ca o zi de fericire, pentru această nouă Românie; atât de mare era entuziasmul".

Să trăim şi noi cu speranţa că oamenii vor păstra curate locurile şi lucrurile primite de la înaintaşi... Ovidiu priveşte parcă a mustrare de pe soclul lui cum uneori, la timpuri tulburi buruienile iau în stăpânire din darurile istoriei şi le transformă în ruină spre a da cale buruienilor să crească...

Sursa foto: http://constanta-imagini-vechi.blogspot.com/