Ovidiu - nisipul din clepsidra mileniilor - partea a II

Ovidiu - emblematica nemuririi

 

Constanţa - Statuia lui Ovidiu

După revenirea Dobrogei la patria mamă, pornit pe urmele ilustrului poet latin, Bruto Amante, un strălucit jurnalist italian interesat de vechiul Tomis a poposit la Constanţa. Căutând mormântul poetului latin Ovidius, în anul 1884 el a sosit în Dobrogea si a străbătut locurile pe care se spunea că a trăit poetul. A ajuns la "lacul lui Ovidiu" a traversat acest lac si chiar a străbătut insula Ovidiu.. Ulterior a avut iniţiativa ridicării monumentului pentru a marca durabil verigile comune ale identităţii latine a italienilor şi românilor. Amante era fondator al publicaţiei Confederazione latina (1871-1873,1883) în care au apărut numeroase articole dedicate României precum şi o corespondenţă strânsă cu Grigore Tocilescu, Remus Oprescu, Petre şi Maria Chiţu. Mai târziu a publicat în 1888 la Roma o carte, "La Romania illustrata - Ricordi di viaggio" . În anul 1898 a publicat ca rezultat al documentării făcute pe meleagurile tomitane o lucrare despre exilul lui Ovidiu pe malul Pontului.

 

În 1884 prefectul Constanţei (Grigore Grămăticescu) a luat preluat împreună cu notabilităţile locale iniţiativa formulata de Amante şi s-au făcut demersurile pentru ridicarea unui monument întru memoria şi cinstirea lui Ovidiu.

 

Realizarea monumentului a fost încredinţată sculptorului italian Ettore Ferrari, celebru pentru arta sa, precum şi pentru activitatea sa politică. Statuia a fost turnată în bronz şi îl înfăţişează pe Publius Ovidius Naso într-o atitudine adânc meditativă.

 

Ettorre Ferari - omul de artă cu vocaţie şi politicianul de marcă (deputat în Parlamentul Italian între 1882 şi 1892).

 

Născut într-o familie de artiști plastici, a devenit unul din protagoniștii mișcării de renaștere artistică după actul de unificare al Italiei. Pentru o vreme îndelungată a fost profesor la Accademia di San Luca din Roma, deputat în parlamentul italian și Mare Maestru al Ordinului Francmasonic Grande Oriente d'Italia.
Dintre lucrările sculptorului un număr semnificativ sunt monumente aflate în România:
Statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București (1879); Statuile lui Ovidiu din Constanța (România, 1887) și din Sulmona (Italia, 1925); Statuile lui Decebal și Traian din Cluj-Napoca (1928) (între 1940-1995 transmutate temporar la Turda); Basorelieful împăratului Traian de pe statuia Lupa Capitolina din Cluj (1928).
În Italia de sub dalta sculptorului au fost lăsate spre a traversa istoria: Monumentul lui Giordano Bruno din piața Campo de' Fiori (Roma, 1889); Statuia lui Giuseppe Garibaldi din Pisa (Italia, 1892); Monumentul lui Dante Alighieri din Trento (Italia) ; Monumentul lui Giuseppe Mazzini din Roma (1909).
Pentru marea metropolă New York, Ferrari a sculptat Statuia lui Abraham Lincoln.

Festivitatea de dezvelire a avut loc la data de 30 august 1887 în prezenţa avocatului Raffaele Ognihene, reprezentantul Sulmonei.
Statuia lui Ovidiu este cel mai important monument din Constanţa

 

Iniţial statuia a fost amplasată în sud-estul pieţei, cu faţa spre nord şi a fost prima dintre cele 28 de statui monument din oraş.

 

Am folosit asocierea de imagini pentru a se putea percepe felul cum era amplasat monumentul în cadrul pieţei - Fotografiile sunt anterioare anului 1910 deoarece vechea moschee nu fusese demolată pentru a se construi moscheea Carol I (1910-1913)

 

Mai jos este postată o fotografie realizată din spatele statuii înainte de începerea primului război mondial. Se observă în partea stângă lucrările de construcţie ale Palatului Comunal (Actualul Muzeu de Istorie Naţională)

 

România a fost angajată în confruntările primului război mondial. La 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrângere militară a României în acest război. După cinci zile de lupte grele armata română a înregistrat pierderi grave. Statul român se vedea silit să facă față războiului pe două fronturi. S-a ordonat retragerea armatei din întregul teritoriu al Dobrogei. În bătălia de la Turtucaia ostașii români au fost măcelăriți (inclusiv o parte din răniți și din prizonieri) de armata bulgară îndoctrinată cu ura față de ocupantul român. Ei au plătit astfel un sângeros tribut pentru politica de extindere teritorială voită de cercurile politice și militare bucureștene în 1913.
Ceea ce îndeobște se cunoaște mai puțin de către publicul larg, este că ocuparea orașului Constanţa a reprezentat un episod tragic, nedemn de regulile războiului și de acordurile internaționale în vigoare privind teritoriile ocupate, populația civilă și prizonierii de război. ( în imaginea de mai jos statuia lui Ovidiu nu fusese încă dărâmată).

 

Comportament militarilor bulgari a fost în bună parte dezonorant spre deosebire de cel al aliaților lor germani care, deși aflați şi ei în stare de război, au încercat să oprească abuzurile.

 

Coloanele de trupe germano-bulgare și-au făcut intrarea în Constanța la 22 octombrie 1916.

 

Autoritățile și populația românească locală au părăsit oraşul care era devastat de bombardamentele crucișătoarelor germane (inclusiv Breslau, care distrusese atât farurile de pe coastă cât și pe cel din Insula Șerpilor). Constanţa era un oraş în mare parte pustiu. Ovidiu asista tăcut de pe soclul său la curgerea istoriei .

 

Încă un crivăţ, cel al războiului, răscolea locurile unde poetul părea că nu îşi putea afla liniştea şi a-şi deplânge soarta tristă.

 

În numele răzbunării pentru pierderea Cadrilaterului în 1913, unele unități bulgare s-au simțit eliberate de orice regulă și s-au dedat la acte de cruzime şi vandalism. Armata bulgară de ocupaţie a dat jos statuia de pe soclu şi a încercat să o ducă în Bulgaria ca pradă de război.

 

Datorită intervenţiei ofiţerilor germani statuia a fost depusă într-un beci şi imediat după reîntoarcerea armatei române şi a autorităţilor locale a fost reamplasată în piaţă. S-a optat pentru o nouă locaţie (cea actuală) mult mai potrivită după finalizarea clădirii Primăriei (actualul Muzeu de Istorie).

Se poate considera că a vorbi mai mult despre Ovidiu devine deja prea mult... Acolo unde vorbele nu s-au spus încă plutesc gândurile ce nu au încăput între îngrăditurile din silabe. Acele gânduri sunt temeiurile ce ne zidesc pe dinlăuntru pe fiecare....

Ovidiu fiu al Sulmonei - Sulmo mihi patria est - Vocaţia legendei

Paradoxal, exilul şi moartea poetului departe de Roma nu au dus la uitarea operei sale. Din contra, poate datorită caracterului licenţios al unei mari părţi din creaţia sa, poate şi datorită misterului legat de motivele exilului, opera lui Ovidiu s-a bucurat încă din Evul Mediu de un mare răsunet în Europa.
O influenţă de o importantă notorietate a personalităţii poetului s-a cultivat şi în evocările de factură orală din regiunea sa natală.

 

Ovidius pictat în "Cronica de la Nürnberg" (stânga imaginii)

Datorită textelor din "Metamorfoze", odată cu perioada Evului Mediu Ovidiu a fost considerat practicant al ritualurilor magice şi alchimist ocult al poţiunilor de dragoste. Era privit ca un vrăjitor ce folosea puteri divine spre a făptui miracole. În zicerile vulgului din Sulmona se spune că Ovidiu a ridicat într-o singură noapte o vilă pe muntele Morrane. Vila somptuoasă cu galerii, arcade, logii, terase, băi şi picturi de preţ a devenit repede centrul de interes pentru cetăţenii regiunii. Deranjat de cei foarte mulţi ce voiau să vadă minunea, Ovidiu i-ar fi transformat prin incantaţii pe bărbaţi în păsări şi pe femei în pâlcuri de plopi. După aceste vrăji Ovidiu ar fi dispărut într-un faeton cu cai de foc, care s-a îndreptat înspre Roma, unde poetul ar fi continuat să practice în continuare magia .

Se spunea adesea că Ovidiu era posedat (probabil datorită aspectului licenţios al operei sale) şi că avea contacte oculte cu diavolul "cu care intra în legătură prin puţul săpat în curtea vilei sale". Alteori, se auzea că el ar fi bântuit nopţile prin ţinut, îngrozindu-i pe ţărani pentru că lua înfăţişări fioroase fie precum a unui câine negru feroce sau a unui lup, fie a unui viţel cu ochii de foc.

Alte surse au încercat să-l prezinte pe Ovidiu drept un precursor al creştinismului care şi-a clădit opera spre a îndepărta pe "vulgum pecus" de pericolele desfrâului. Este chiar susţinută ideea că la bătrâneţe, Ovidiu, obosit de atâta magie, s'ar fi transformat în călugăr pe muntele Morrane, arzând cărţile din tinereţe şi scriind altele despre...virtuţile creştine! Mai mult, devenit monah al călugărilor din Badia, el ar fi propovăduit credinţa creştină printre copii.

Pe de altă parte, unii hedonişti puneau în evidenţă poezia lui Ovidiu ce făcea apoteoza amorului. Deşi a fost căsătorit de trei ori Ovidiu a rămas sub aura de seducător datorită operei sale în care dragostea avea de o neasemuită putere. În imaginaţia plebeilor peninsulari de câte ori relaţiile dintre doi îndrăgostiţi se răceau, se spunea că trebuia să se dea de urma poţiunilor afrodisiace ale lui Ovidiu. Se făcea astfel o coborâre la nivelul vulgului comun de la sensul spiritual către cel obiectual. Astfel s-a răspândit expresia: " Ovidio accocchie e scocchie" (uneşte şi separă) pe cei ce se iubesc.

O altă linie licenţioasă a legendelor din Sulmona Evului Mediu a fost aceea că Ovidiu, care îşi avea casa pe muntele Morrane, s-ar fi îndrăgostit de o vrăjitoare, uneori identificată cu nepoata împăratului. Înşelat de aceasta şi alungat de împărat poetul ar fi murit de disperare în ţinuturile îngheţate de pe ţărmurile neprimitoare ale unei mări îndepărtate.

Tot o legendă locală povesteşte despre ruinele unei case ce se află lângă "Fonte d'Amore" cu numele de "Villa di Ovidio". Se spunea că Ovidiu ar fi ascuns în acest loc o comoară înainte de a lua calea exilului. Mai târziu Sf. Pietro Celestino, personaj istoric din sec. XIII, ar fi găsit comoara ridicând cu o parte din ea mănăstirea de pe muntele Morrane. După ce mânăstirea a fost terminată comoara rămasă ar fi dispărut în pământ, şi nu a mai fost regăsită niciodată. Naivii zilelor de azi în iluzorii vise de înavuţire o caută şi azi sperând ca sufletul lui Ovidiu să le deschidă calea spre sipetele comorii. O bătrână a locului a povestit la o televiziunii italiană că la sfârşitul anilor '50 (probabil cu ocazia împlinirii a două milenii de la naşterea poetului), s-au mai făcut săpături în vilă, dar că singurul rezultat a fost găsirea unor "pigate e belle matunelle"(dale de cărămidă), însă nici vorbă de comoară.

Ovidiu a rămas tot timpul prezent în memoria colectivă a locuitorilor Sulmonei. În timp au existat diverse moduri prin care poetul era reprezentat plastic. Cea mai veche dintre statuile sale conservată până astăzi, datează de la 1474 şi a fost comandată de căpitanul oraşului, Polidoro Tiberti da Cesena. Trecând prin faţa statuii, oamenii simpli îşi scoteau pălăria, ca şi cum ar fi reprezentat un sfânt, ba chiar, până la sfârşitul secolului XIX, pe 24 iunie, de sărbătoarea Sf. Ioan (Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, conform calendarului ortodox) la întoarcerea din pelerinaj, exista obiceiul de a decora figura lui Ovidiu cu coroane de flori. Statuia executată în piatră, are o înălţime de 1,93 m şi este aşezată sub un baldachin tot din piatră în formă de cupolă decorată cu motive maure.

Ovidiu, îmbrăcat în sutană de călugăr, purtând o coroană de lauri, ţine în mâini o carte şi stă pe un volum gros ce pare legat în piele, ceea ce a făcut pe locuitorii din Sulmona să afirme multă vreme că : "Ovidiu citea cu picioarele"!

După cum era şi firesc, ca şi la Constanţa, locuitorii Sulmonei au resimţit necesitatea să aibă o reprezentare modernă a celui mai celebru fiu al oraşului.

Prima iniţiativă în acest sens a aparţinut căpitanului Enrico Pianelli, care în noiembrie 1857 a lansat o primă listă de subscripţie. În 1885 a fost ales locul unde urma să fie amplasată statuia, piaţa Vittorio Emanuelle II. În acest loc a fost însă ridicat mai târziu monumentul ostaşilor din Sulmona căzuţi pe câmpul de luptă. Un nou comitet pentru ridicarea monumentul dedicat lui Ovidiu, constituit în 1902, a decis deschiderea unei noi liste de subscripţie, în care locuitorii puteau oferi fonduri "chiar şi în rate lunare inferioare a 6 lire".

Istoria avea să transforme în bună parte demersurile notabilităţilor din Sulmona

Consiliu comunal al oraşului s-a întrunit pe data de 16 decembrie 1923. Între timp fondurile strânse mai ales de la italienii emigraţi în Statele Unite, fuseseră utilizate pentru ridicarea monumentului dedicat celor căzuţi în Primul Război Mondial. Conform procesului verbal al şedinţei s-a consemnat hotărârea prin care: "Ilustrul maestru Ettore Ferrari a decis să dăruiască Sulmonei monumentul dorit, pentru care i se vor rambursa costurile materialelor utilizate, care, incluzând şi soclul, se ridică, după părerea sculptorului, la 20.000 lire.

Suma de 6875 de lire, provenită din diferite donaţii, se află depozitată în Casa Comunei, soldul de aproximativ 13125 lire va fi acordat de Administraţia Comunei. Sulmona va avea astfel o operă de artă remarcabilă cheltuind o sumă modestă şi se va achita de o datorie de onoare către fiul ei cel mai ilustru. Monumentul va fi ridicat în Piazza XX Septembre şi Administraţia doreşte să-l inaugureze pe 21 Aprilie, aniversarea Naşterii Romei."

 

Rămânea să se decidă dacă monumentul ridicat va fi executat în marmură sau bronz. Locuitorii Sulmonei preferau bronzul, însă sculptorul ar fi dorit să-l realizeze în marmură, ceea ce i-ar fi permis să aducă unele modificări faţă de proiectul iniţial. Numai că statuia executată în bronz putea fi gata în 4 luni, pe când realizarea ei în marmură ar fi cerut 9 luni. În momentul votului s-au înregistrat 11 voturi în favoarea bronzului şi numai trei pentru noua variantă în marmură.

Aşa se face că statuia lui Ovidiu din Sulmona este copia exactă a celei din Constanţa, inaugurată cu aproape 40 de ani înainte. Inaugurarea monumentului a avut loc pe data de 30 aprilie 1925, în prezenţa regelui Italiei Vittorio Emanuelle II, discursul oficial fiind pronunţat de senatorul Enricco Cocchia, profesor de literatură latină la Universitatea din Napoli.

 

Înălţarea monumentului din Sulmona a rămas un eveniment de importanţă locală. Statuia poetului a fost ridicată la patru decenii după cea din Constanţa. Italienii au considerat că cele două opere de artă gemene accentuează imaginea destinului poetului.

De-a lungul timpului statuia a fost amplasată în diferite locuri din oraş. În prezent se află instalată la intrarea Palatului Sfintei Anunziata, în faţa intrării principale.

În egală măsură ilustru fiu al cetăţii apare ca simbol intrinsec pe stema oraşului Sulmona. În catedrala Sf. Pamfil se găseşte un scut sculptat în piatră, datând din secolul XIII, traversat de o bandă pe care sunt înscrise literele SMPE, iniţialele cuvintelor ce formează versul ovidian "Sulmo mihi patria est". Aceleaşi iniţiale apar şi în sigiliul acordat de regele Ladislas în 1410 şi în care Ovidiu este reprezentat în straie de călugăr, pieptul său fiind acoperit de scutul oraşului. Această imagine, uneori reprezentând chipul poetului încoronat de lauri, a fost reprodusă chiar şi pe monedele bătute la Sulmona în secolul XIV.

 

Ovidiu este omniprezent în memoria colectivă a locuitorilor din Sulmona. La biblioteca municipală, în afara nenumăratelor versiuni şi exegeze ale operei lui Ovidiu scrise în limba natală se găsesc şi un număr semnificativ de cărţi în limba română. Într-un culoar lăturalnic se găseşte chiar şi o hartă reprezentând traseul străbătut de Ovidiu între Roma şi Tomis.

Opera poetică ovidiană

Eu, cel ce-am fost pe vremuri poetul iscusit
Eu, cel ce-ţi stau în faţă şi versuri îţi recit,
Eu, ce-am cântat iubirea bogată-n gingăşii,
Viitorime, află, e vremea să mă ştii...
(trad., Eusebiu Camilar)

 

"Triumful lui Ovidiu" - pictură în ulei, Nicolas Paussin (1595-1663), Palazzo Corsini, Galeria Naţională de artă antică

La vârsta de 23 ani, în opera „Amores", poetul realiza portretul Corinnei, amantă senzuală şi infidelă. Patricienii dar şi plebeii Cetăţii Eterne au fost exaltaţi . Admiratorii îşi revărsau clocotul pasional din propriile introvertiri şi îi parafrazau versurile pe zidurile Romei. Ovidiu a avut un succes enorm, ceea ce l-a determinat pe August să promulge legile sale moralizatoare.
Abilele manevre de diplomaţie erotică, intens practicate, anticipau tehnicile de mai târziu ale lui Marivaux şi Giraudoux.

 

Ele înfăţişau avatarurile legăturii de dragoste dintre poet şi o frumoasa femeie, numita Corinna. Ovidiu se referea la propriile sale impulsuri erotice dar şi la teme, care nu aveau legătura cu pasiunea sa pentru Corinna. În fiecare carte, prima elegie era investită cu un caracter programatic: Ovidiu ar fi vrut să cultive poezia eroică, speciile majore de artă a versurilor, dar Cupidon, zeul dragostei, l-a făcut să se adâncească dezinvolt în poemele de iubire (Am., 1.1 şi 2,1).
Ovidiu a alcătuit una dintre cele mai întinse şi mai bogate opere ale epocii lui August. Prolific şi facil în acelaşi timp, el şi-a încercat condeiul în diverse direcţii, cu toate că elegia a constituit adevăratul nucleu al creaţiei sale.
Între 20 şi 15 i.e n , Ovidiu a compus primele cincisprezece "Eroine", Heroides. Poemele erau asemeni unor scrisori de dragoste, în distih elegiac, şi erau atribuite unor personaje legendare sau figuri istorice. Între anii 2 î.e.n. şi 8 e.n., Ovidiu a mai adăugat acestei culegeri încă şase poeme.

Mai târziu spre epocile moderne s-a încercat în lumea literară de a clarifica genurile în care se încadrează poemele lui Ovidiu. Se căuta concomitent şi semnificaţia vocaţiilor lor fundamentale. Amores regrupa elegii erotice. Heroides în schimb era deschiderea spre spaţialitatea comunicaţiei epistolare cea care cuprindea vibraţia frământării şi a etalării trăirilor introvertite ajunse să erupă prin expozeul de sine. S-a afirmat cu temei că ele erau situate la interferenţa epopeii de tip homeric cu epistola în versuri şi cu elegia
În epistolele din Heroides versurile erau impregnate de tradiţiile callimahismului şi incorporau monologuri tragice, fireşti la un poet ce se simţea atras de teatru.
Între anii 2 şi 1 î.Hr. , Ovidiu a scris primele două cărţi din Ars amandi care teoretizau pe tonul badinajului şi persiflării frivole, experienţa sa de poet erotic. În fond, erau chiar manuale în toată regula despre seducţie şi ,,dragostea uşoară" din afara amorului legiuit. (n.b. - inspirat probabil de opera lui Ovidiu, Sthendhal cu mult mai târziu a făcut cam acelaşi lucru vorbind despre iubirea-pasiune în "De l'amour")

 

Ars amatoria îngloba un tablou al Romei galante, unde existau tot atâtea fete frumoase, cât stelele de pe cer (AA, 1, v. 60). "Jocul" lui Ovidiu avea ca subiect femeile mondene şi semimondene şi nu matroanele austere. Versurile sale aveau ca loc de rezonanţă acele locuri unde se adunau femeile cochete şi tinerii dezinvolţi şi hedonişti. Poezia erotică a lui Ovidiu nu avea nimic comun cu nou instituita reformă morală a lui Octavian Augustus. Erau simbolul de frondă în faţa restaurării mentalităţilor tradiţionale.
În anul 1 d.Hr. a adăugat şi cea de-a treia carte la această opera. Cele trei cărţi, au aproximativ 800 de versuri fiecare şi cuprind:
Ars Amatoria I - unde şi cum pot fi întâlnite şi seduse femeile
Ars Amatoria II - în ce fel pot fi păstrate iubitele.
Ars Amatoria III - prin ce mijloace, la rândul lor, femeile reuşesc să seducă şi sa-si conserve dragostea iubiţilor
Între primele două cărţi din Ars amatoria şi cea de-a treia, Ovidiu a compus şi publicat "Despre dresurile înfăţişării femeieşti", De medicamine faciei feminae, din care s-a păstrat un fragment consacrat mai ales reţetelor cosmetice şi mijloacelor de a păstra şi spori frumuseţea.
Ca o completare la Ars amatoria în anii 1 sau 2 d.Hr., Ovidiu a compus "Remediile iubirii", Remedia amoris. Şi această lucrare cuprindea circa 800 de versuri prin care se adresa celor nefericiţi în dragoste, pentru a le indica mijloacele prin care să scape de pasiunea lor tulburătoare.

Ovidiu ar anticipa astfel unele tendinţe ale literaturii din timpul Imperiului, mai ales de la sfârşitul lui, către amalgamarea speciilor şi tiparelor literare. Celelalte opere, pot fi considerate parodii ale unor tratate tehnice

În Ars amatoria fiul Sulmonei a parodiat serioasele şi gravele tratate ale retoricii. "Arta iubirii" (Ars Amandi sau Ars amatoria) în loc de "Arta de a vorbi" (Ars dicendi). Poemul licenţios a fost calificat drept "copilul teribil" al poeziei didactice romane. În "Remedia amoris" apare un fel de parodie de gradul al doilea, adică implica parodierea Artei iubirii, care, la rândul ei era o parodie.

 

Ovidiu a practicat în poezia sa distanţarea faţă de propriile sentimente şi faţă de toate personajele implicate de discursul său liric. Ovidiu într-un poem al exilului s-a definit ca un tenerorum lusor amorum (Trist., 4,10, v. 1), poet ce-a cântat iubirile gingaşe. Sintagma este probabil una dintre cele mai potrivite spre a caracteriza substanţa universului imaginar ovidian.

În aceasta consistă originalitate poetul din Sulmona. Propriu-zis, sunt reluate teme banale din poezia elegiacă şi apoi sunt dedramatizate şi a uşor parodiate. Cu nonşalanţă ironia şi autoironia sunt alternate permanent. Nivelul de valoare al operei ovidiene este departe de a se apropia de cel atins de Propertiu, Catul sau chiar de Tibul (modelele omniprezente ale poetului). Formaţia retorică a lui Ovidiu marchează puternic poemele sale elegiace. Astfel, în Amores, unele elegii sunt convertite în adevărate realizări oratorice tipice sau în exerciţii de şcoală retorică. Tehnica cuvântărilor destinate convingerii preopinentului folosite în şcolile de retorică pot fi uşor recunoscute în tiradele îndreptate împotriva venalităţii în dragoste (Am., 1, 10), în dojenirea Aurorei, care apare prea devreme şi întrerupe desfătările îndrăgostiţilor (Am., 1, 13) etc. Retorica poate fi de asemenea pusă în evidenţă şi în Heroides şi în Ars amatoria, unde abundă schemele demonstrative promovate în lecţiile declamatorilor.

La vârsta trecerii spre maturitate în ,,Epistulae Herodium" (24 de epistole la final), poetul marca pregnant soliditatea talentului lui său. Mai târziu a compus ,,Metamorphoseon" (,,Metamorfoze"), un florilegiu de 250 de legende despre naşterea şi devenirea Universului.

Ovidiu cunoştea profund mitologia şi recurgea din plin la arsenalul ei. Era, oarecum, mijlocul prin care putea disimula precum într-o alegorie, realul cotidian. Realităţile Romei sunt puternic prezente în poemele ovidiene. Mulţimile plebee pot fi identificate în textura lor. Organic citadin, Ovidiu se mişca cu dezinvoltură în peisajul urban. Moravurile romane prindeau adesea contur în elegii şi în celelalte poeme. Reversul medaliei, reversul vieţii solemne şi oficiale erau dezvăluite frecvent. Pentru Ovidiu, ceremoniile oficiale celebrate de Horatiu, în Carmen Saeculare, erau doar un prilej de întâlniri galante (A.A., 1, v. 117-228).

Ovidiu a practicat limbajul elegant, vocabularul şi construcţiile gramaticale ale latinei clasice. În elegiile erotice a apelat însă la elementele limbajului colocvial. A folosit diminutive şi cuvinte expresive ca "buzişoara"(labella), "ochişori"(ocelli), etc.

 

Se poate afirma că libertinajul, nonconformismul şi subiectivismul, chiar dacă au fost atenuate de distanţarea de propriul eu apăreau ostentativ în poezia erotică ovidiană. Erau cu mult mai evidente decât în operele elegiacilor anteriori. Ovidiu a avut tendinţa să se distanţeze de poezia clasicilor săi. A sfidat propaganda conservatoare a lui Augustus printr-o poezie intimistă şi adesea amorală.

 

A ironizat legislaţia familiară promovată de dogmele augustine (AA, 2, v. 157-l58). A sfidat chiar şi sinceritatea sentimentelor erotice, lirismul ardent, cu vechi rădăcini în mentalitatea romană. Jocul gratuit şi promovarea improvizaţiei detaşate au reprezentat pentru acea perioadă inovaţii, noutăţi aproape totale la Roma.

Cine era Corinna?

Referitor la autenticitatea personajului feminin din poemele lui Ovidiu s-au făcut nenumărate supoziţii. El a numit-o Corinna şi era femeia vrajă din Amores. Numele este posibil să fi fost convenţional şi aparţinea unei poete din Grecia arhaică. Posibil ca poetul să îl fi folosit spre a estompa o realitate cu certe semne de obiectivitate. Mai mult decât în cazul Deliei lui Tibul sau a Cynthiei lui Propertiu, s-a presupus că ar fi fost vorba de un personaj inventat. De altfel, Corinna apărea în Amores mult mai palid decât eroinele din operele poeţilor latini citaţi. Corinna disimula cu certitudine un personaj real al vremii lui Ovidiu. Poetul şi-a plasat însă intenţionat aventura în situaţiile tipice şi tradiţionale ale poeziei erotice. Discursul liric implica toate tiparele şi motivele elegiace: serenada în faţa porţii iubitei, condiţia îndrăgostitului de soldat al Venerei (Am., 1, 9, v. l-2), declaraţiile pasionate de dragoste etc.

Conform versiunii celei mai seducătoare, Corinna ar fi fost Iulia, nepoata orgolioasă a lui August. Există însă şi azi multe semne de întrebare. În orice caz, Corinna ilumina versurile incandescente ale liricii ovidiene. Se pare că era mai în vârstă decât Ovidiu, şi era căsătorită cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Oricum, îi înşela adesea pe amândoi cu mare nonşalanţă şi ardoare. Înainte de a împlini 20 de ani, ea a devenit amanta unui bărbat care a făcut-o să fie sclava orgasmului. După aceea, era frustrată de fiecare dată când finalitatea simţirii sale nu era deplin satisfăcută. Cunoscându-l pe Ovidiu s-a dăruit iubirii acestuia. Poetul Ovidiu o venera şi îi suporta capriciile. Corinna îl ameninţa şi îl ţinea legat de tensiunea simţurilor. Se dedau împreună viciilor şi îşi împlineau fanteziile erotice dar în egală măsură se certau adesea.

 

Nestatornica amantă avea un dar înnăscut de a minţi, era o femeie periculoasă şi sigură de sine. Era pasională până la a friza nimfomania. Frivolitatea ei era fructul degustat de elita Romei în special la banchetele oficiale, unde îi plăcea să acapareze atenţia patricienilor şi să epateze prin absolut orice. Ovidiu era vizibil afectat şi suporta greu perversitatea Corinnei. Abilă în depravarea ei inventa stratageme meschine: juca rolul soţiei respectabile dar îi trimitea mesaje secrete. Era arzătoare şi efervescentă. Folosea cu pricepere persuasiunea vorbelor măgulitoare şi epata prin preliminarii erotice în public până la faza când atingea mental satisfacerea erotică. Remarcile lui Ovidiu o făceau la rândul său, să fie plină de gelozie. Poetul nu suporta ideea că soţul ei putea să o posede neintuind, probabil, calităţile pe care Ovidiu i le atribuise femeii fantastice şi răpitoare. Poetul, în opera sa nu ezita a descrie fiecare detaliu al anatomiei ei. Era vrăjit.... Era în extaz...

În anul 2 î.Hr., August şi-a judecat nepoata pentru adulter şi a condamnat-o la exil. Iulia (Corinna) a fost afectată ca de altfel şi cei din anturajul său. A continuat însă să-şi trăiască viaţa aşa cum ştia cel mai bine, copleşită de un narcisism satisfăcut prin aplecarea spre nimfomanie şi hedonism rebel.

Ovidiu - sub slova reginei Carmen Sylva

Din respect şi consideraţie pentru semnatarele rândurilor de mai jos, consider că orice alt comentariu personal este de prisos...

 

„Ne închipuim a cunoaşte tusculum lui Ovidiu, unde a scris Tristele sale! Dar dacă ni-l imaginăm pe răsfăţatul şi elegantul roman în Constanţa acelor vremuri, în gheaţă şi zăpadă, într-un deşert unde nu creştea nimic, înconjurat de popoare sălbatice, nu putem decât să ne uimim cum de a răbdat şapte ani şi nu a fost răpus mai devreme de climă şi de singurătate. Statuia lui se află în centrul Constanţei şi priveşte cu atâta seriozitate spre căile ferate, spre portul, care se construieşte acolo, spre marile rezervoare de petrol amplasate acolo... şi pare a se mira! Dar poate că nu a existat nici un timp între el şi calea ferată, ci doar pentru noi, care am trebuit sa ajungem cu încetul până acolo."
Carmen Sylva: Rheintochters Donaufahrt (Fiica Rinului călătorind pe Dunăre), 10-16 Mai 1904.

 

"Un alt petec plin de poezie în apropiere de Constanţa este insula lui Ovidiu. Legenda spune cǎ acest poet exilat, care cunoscuse toate onorurile la curtea împǎratului August, a venit aici sa-si plângǎ amarul inimii pe aceastǎ insulǎ plinǎ de salcii şi uitatǎ de Dumnezeu, şi care este numai o palmǎ de pǎmânt pierdutǎ în largul unui mare lac şi despǎrţitǎ de mare doar de o fâşie de nisip.

 

Insula Ovidiu într-o fotografie din albumul editat de Petru Vulcan - 1908

Un petec mai trist şi mai singuratic rar se poate imagina. Marile sălcii care au prins rǎdǎcini pe insulǎ sunt singurul ei ornament şi unica ei frumuseţe este priveliştea spre largul mǎrii.

Am adus-o pe Carmen Sylva în acest loc unde cu atâta vreme în urmǎ un alt poet a visat la gloria trecutǎ şi ambiţiile spulberate. Nicăieri nu am fi putut reflecta cu mai multǎ amǎrǎciune asupra incertitudinii tuturor favorurilor curţii şi a vanitǎţii speranţei omeneşti. Aici într-adevǎr exilul era absolut şi complet.

Regina cu pǎrul alb pǎşi pe potecile pe care şi marele om probabil cǎ le-a strǎbǎtut în trecut, încercând sǎ-şi imagineze ce gânduri ar fi putut avea cineva care a fost azvârlit din cele mai mari înălţimi ale faimei lui şi despuiat de orice onoare, favoare şi iubire. Imaginaţia ei uşor de înflǎcǎrat a reconstruit trecutul iar ochii i s-au umplut de lacrimi simţind necazul aceluia pe care Soarta l-a distrus cu atâta cruzime."
Din: "The Country That I Love. An Exile's Memories" by Marie Queen of Rumania (1875-1938), illustrated by Queen Elizabeth of Greece, Duckworth, London, 1925, pag. 80-81. ["Ţara pe care o iubesc. Memoriile unei exilate" de Maria Regina României. Ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei].

(Va urma...)

Sursa foto: http://constanta-imagini-vechi.blogspot.com