Aristocratul Raymond (galerie foto)

 

Expertul

​L-am cunoscut personal. Cândva l-am vizitat acasă, la București, în apartamentul său de pe strada Câmpia Libertății. De câteva ori l-am avut oaspete, la Muzeul Marinei Române, la câteva dintre manifestările științifice ori tradiționalele întâlniri anuale ale veteranilor marinari.
Era inconfundabil. Cu o alură zveltă, o mimică sobră, emana de departe un spirit nobil, un erudit rasat și un subtil cunoscător al istoriei epocii sale. Și, peste toate acestea, avea ceva aristocratic în conduită, în felul său de a fi și de a relaționa cu cei din jur.

Nerăsfățat de soartă, și-a urmat destinul cu demnitate, ajungând, în cele din urmă, la gradul de contraamiral în retragere.

Ca pasionat de istoria Marinei, pot spune că arma pe care a slujit-o și onorat-o, din postura de ofițer al Marinei Militare dar și în calitate de comandant de cursă lungă, comandant instructor, inspector șef al Navigației Civile și expert naval în cadrul Registrului Naval Român, îi datorează respect și recunoștință pentru întreaga sa carieră.
Și, ca notă distinctă, contribuția sa remarcabilă la editarea a trei lucrări de referință. Este vorba de triada monografică „Marina Română în al Doilea Război Mondial”, redactată între anii 1996-1998 în colaborare cu reputatul istoric naval Nicolae Koslinski, și de „Marina Română în Primul Război Mondial” (2000) și „Oţel, aburi, torpile. Marina Română în Războiul de Independenţă 1877-1878” (2001), ambele elaborate în tandem cu inginerul Cristian Crăciunoiu.

La care se adaugă numeroase articole şi studii de specialitate publicate în „Revista de Istorie Militară”, „Modelism”, „Marea Noastră” ş.a.
Pentru că recent s-au împlinit 100 de ani de la nașterea contraamiralului veteran de război Raymond-Albert Stănescu, mă simt dator să-i evoc viața, cariera și faptele.
O fac direct, publicându-i fișa autobiografică, pe care mi-a expediat-o la finele lunii februarie 2005, urmare la solicitarea mea de a-l include, la loc de cinste, în „Dicționarul marinarilor români”[1].
A răspuns prompt și sincer, printr-o confesiune olografă impecabil caligrafiată, cum rar am putut întâlni la un octogenar.

În tradiția familiei

„M-am născut la 21 aprilie 1920 la Sinaia, jud. Prahova, în a patra generație succesivă de ofițeri, într-o familie de militari.
Străbunicul, locotenent Chivu Stănescu, a murit în atacul redutei «Grivița 2», în Războiul de Independență[2].
Bunicul, colonelul Gheorghe Stănescu, a fost invalid de război din campania 1913 iar tatăl, generalul-locotenent Emil Stănescu, a fost rănit la Turtucaia, în Războiul de Întregire a Neamului.

Ca absolvent al Colegiului Național «Mihai Viteazul» din București, după luarea bacalaureatului am intrat prin examen la Școala Navală «N.M.S. Mircea» la 1 septembrie 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Ca elev sergent, am fost mobilizat pe timpul când Basarabia a fost cedată sub presiunea ultimativă a U.R.S.S. în vara anului 1940. Luat de pe nava-școală «Mircea», unde mă aflam în practică, am fost încadrat pe monitorul «Ardealul», aflat pe poziție la Reni, ca ajutor al comandantului turelei de 120 mm tribord.
Împreună cu celelalte monitoare și vedete ale Escadrei de Dunăre am participat, în condiții de război, la acoperirea retragerii pe Dunărea maritimă și pe malul stâng al fluviului a trupelor române și a refugiaților din sudul Basarabiei.
Sub puternica impresie a unor realități dure, înapoiat la școală am continuat studiile.
Am absolvit Școala Navală clasificat al treilea din promoție, fiind înaintat la gradul de aspirant de marină la 10 mai 1941, în cadrul parăzii care s-a desfășurat la București la acea dată.

Combatant în campania din Est

Îndată după avansare, am fost ambarcat pe distrugătorul «Regele Ferdinand», ce avea să fie căminul meu pentru următorii aproape trei ani.
La bordul navei am îndeplinit funcția de șef al centralei de tragere pentru artileria navală și ulterior (1943) de ofițer cu artileria antiaeriană, în paralel cu executarea cartului de navigație la comandă, pe timpul marșurilor.
După intrarea României în al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) am urmat, împreună cu echipajul, soarta distrugătorului, participând (după însemnările personale) la 91 misiuni de luptă, din care 71 de convoieri, 18 minări, 2 sprijin dragaj, fără a mai pomeni de misiunile de siguranță, ca patrulări, supravegherea zonei minate Constanța ș.a.
Amintesc aici, cu titlu informativ, câteva misiuni caracteristice, precum apărarea Constanței (26 iunie 1941), minarea zonei Constanța (15-19 iunie 1941), minarea zonei Caliacra-Burgas (6-16 octombrie 1941) și minarea zonei Odessa (24-27 iunie 1942).
Convoieri: «Carpați I» (1-2 decembrie 1941, cu distrugerea unui submarin inamic), «Carpați II» (16-17 decembrie 1941, cu distrugerea unui submarin inamic), «Ossag» (14-15 noiembrie 1942, torpilarea petrolierului escortat), «Lola» (15-16 septembrie 1942, cu distrugerea probabilă a unui submarin inamic), «Ardeal» (3-7 aprilie 1943, abordarea distrugătorului de către cargou) și «Burgas» (4-6 septembrie 1943, atac aviație torpiloare, respins cu artileria principală).

Pentru misiunile executate cu distrugătorul «Regele Ferdinand» am primit insigna de luptă a distrugătoarelor (drept de port pe viață) și mi s-au conferit Ordinele «Steaua României» și «Coroana României» cu spade și panglică de Virtute Militară, cu mențiunea «pentru fapte de arme», precum și Medalia comemorativă a campaniei din Est și Crucea comemorativă 1941-1945.
În octombrie 1943, ordinea de bătaie a adus multe mutări pentru ofițerii ambarcați de la începutul războiului. Am fost și eu mutat la Grupul de Submarine și Vedete Torpiloare, ca ofițer cu artileria pe nava-bază «Constanța» și am fost pregătit pentru echipajul de rezervă al unuia din noile submarine intrate în serviciu.
În perioada cât am făcut parte din Grupul de Submarine și vedete torpiloare, conform unei practici vechi, instituită în timpul războiului, am înlocuit temporar pe unii ofițeri indisponibili, din diverse cauze, ce lipseau momentan de pe navele lor.
În perioada evacuării Odessei (1-10 aprilie 1944), am executat ca ofițer de artilerie antiaeriană misiuni cu puitorul de mine «Amiral Murgescu» și în perioada evacuării Crimeii, în aceeași funcție, cu distrugătorul «Mărășești», în total încă 6-7 misiuni de luptă în condiții vitrege.

Discipol și mentor

La 20 august 1944, odată cu întreaga mea promoție, am fost debarcat de la navele de mare și trimis la Dunăre, la Flotila de Dragaj, în schimb de experiență în vederea prezentării ulterioare la Școala de Aplicație. Rutina învățământului își spunea cuvântul și în timp de război.
Era în ziua când Constanța (portul) a suferit cel mai puternic bombardament aerian sovietic.
Evenimentele de la 23 august 1944 m-au oprit la București unde, în drum spre Galați fiind, am fost blocat, circulația trenurilor fiind oprită.
Am fost oprit la Comandamentul Marinei Militare și repartizat la Secția 2 Cercetare, unde am făcut serviciul și după armistițiu, până în ianuarie 1945, când Școala de Aplicație și-a reluat activitatea în cadrul Școlii Navale, ce se afla refugiată la Turnu Măgurele.
Am absolvit Școala de Aplicație în vara anului 1945, ca șef al promoției. Am cerut și s-a aprobat să rămân în cadrele Școlii Navale, unde am funcționat ca profesor de Artilerie și Navigație, fiind totodată comandantul Companiei de elevi.
Odată cu restituirea navei-școală «Mircea» (ce fusese luată de Marina sovietică), a reînceput programul de pregătire practică la nave a elevilor Școlii Navale. Am fost ambarcat pe nava-școală «Mircea» ca ofițer cu Manevrele și șef al practicii elevilor la începutul anului 1946, având gradul de căpitan.
Am condus practica promoțiilor 1946 și 1947 ofițeri și maiștri, îndeplinind din 1947 și funcția de secund al navei.
Perioada cât am fost ambarcat pe «Mircea» este legată de amintirea unei furtuni deosebit de puternice în care am fost nevoiți să ținem nava timp de trei zile la capă la circa 50 Mm larg de zona Constanța-Caliacra și de aceea a unui green care a culcat nava, aflată sub vele, marea inundând puntea principală pe jumătate.
În toamna anului 1947 am intrat prin examen la Școala Superioară de Război, Secția Marină, la insistențele și îndemnurile comandanților mei superiori.
Am absolvit Școala Superioară de Război, devenită între timp Academia Militară, în 1949.

Misiuni postbelice

Au urmat patru ani în care am îndeplinit funcții de stat major în Comandanemtul Forțelor Maritime la Constanța, ca șef al Secției Operații și, mai târziu, la noua Bază Maritimă Mangalia, unde am ținut și locul de șef de stat major.
În această perioadă am efectuat lucrări privind fortificarea și apărarea litoralului maritim și am lucrat și condus aplicații cu trupe și pe hartă, în lumina noilor regulamente operative introduse în armata română.
Am fost evidențiat pentru munca depusă și, în anul 1953, am fost avansat la gradul de căpitan de rangul 3.
În același an am fost mutat la Școala Navală, care revenise la Constanța.
Se pusese problema dezvoltării moderne a Marinei Militare, ceea ce implica pregătire și informarea unui număr sporit de cadre la un nivel corespunzător.
Am fost numit locțiitor al șefului Secției Învățământ și, din 1954, șeful acesteia.
Împreună cu conducerea școlii și cu corpul profesoral s-a depus o activitate asiduă pentru dezvoltarea instituției care, în același an, a devenit Școala Militară Superioară de Marină.
Au fost depuse în această perioadă bazele teoretice și materiale pentru ceea ce urma să devină Academia Navală.
În 1955 am fost numit șeful Catedrei de Tactica Flotei, Istorie și Geografie maritimă militară.

Renașterea flotei civile

După acest an s-a pus problema dezvoltării marinei civile, pe baza unui plan amplu de construcții și achiziții navale. La necesitățile sporite ale acesteia, Marina Militară a pus la dispoziție cadre pregătite, temporar iar mai apoi și definitiv.
În 1957 m-am îndreptat către această activitate, inițial în domeniul cercetării științifice hidrologice și hidrotehnice, apoi în serviciul pescuitului oceanic, unde intraseră și urmau să mai intre nave moderne.
Am navigat pe asemenea nave și am obținut brevetul de comandant de cursă lungă. Am mai lucrat în calitate de comandant instructor și pe nave ale flotei Navrom.

În anul 1973 a fost înființat Comandamentul Marinei Civile, care a subordonat, între alte instituții, și Departamentul Transporturilor Navale din Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. Am fost solicitat de acest comandament, inițial ca șef al Dispeceratului Exploatare Nave apoi, din 1974, ca inspector șef al Navigației Civile.

În această ultimă funcție am răspuns de siguranța, ordinea și disciplina navigației în apele naționale românești și, pentru navele sub pavilion român, și în apele internaționale, precum și de problemele de pregătire a personalului navigant brevetat, potrivit normelor internaționale la care România a aderat.

În acest context, am desfășurat o activitate de colaborare în cadrul organismelor interguvernamentale și neguvernamentale de profil (Consiliul I.M.C.O., Comitetul Securității Maritime, Organizația Maritimă Consultativă - OMC, UNESCO etc), participând la lucrările privind adoptarea unor convenții și reglementări pentru navigația comercială, precum salvarea vieții umane pe mare (CIOVUM), prevenirea abordajelor, liniile de încărcare, prevenirea poluării prin hidrocarburi, determinarea capacității unei nave, securitatea navelor de pescuit, transportul mărfurilor periculoase, separarea traficului și alte asemenea reglementări.
Împlinind vârsta de pensionare, m-am retras din activitatea activă în 1980.

Am continuat însă activitatea legată de Marină, efectuând unele expertize de specialitate (ca expert în cadrul Registrului Naval Român, în perioada 1980-1984 – n.n.), precum și elaborând, singur sau în colaborare, lucrări ca «Marina Română în al Doilea Război Mondial» (3 volume), «Marina Română în Primul Război Mondial» (1 volum), «Marina Română în Războiul de Independență» (1 volum), precum și studii și articole în publicații ca «Revista de Istorie Militară», «Modelism», «Marea Noastră» etc.”.

De asemenea, după Revoluția din decembrie 1989, Raymond Stănescu a fost membru fondator, respectiv unul dintre cei mai activi și dinamici membri ai Consiliului Național Director al Ligii Navale Române și Asociației Naționale a Veteranilor de Război, președinte al „Careului Marinarilor” din București şi membru fondator al Asociaţiei „Clubul Amiralilor”[3].
Pentru activitatea laborioasă desfășurată atât în campanie cât și cadrul Marinei Militare și Civile, prin Decretul Prezidențial nr. 146 din 26 mai 1999 a fost înaintat la gradul de contraamiral de flotilă iar prin D.P. nr. 482 din 7 mai 2010, la gradul contraamiral cu două stele în retragere[4].
S-a stins din viață la venerabila vârstă de 90 de ani, pe 22 octombrie 2010, la Bucureşti.
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu

Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).