Avatarurile Gărzii de Coastă Reforme „la edec“ (galerie foto)

România are frontieră pe apă pe o lungime de peste 2/3 din totalul granițelor sale, fapt ce a impus înființarea, încă din anul 1910, a Marinei Grănicerești, care să apere drepturile suverane ale statului român în spațiile de apă aflate sub jurisdicția sa.
 
Cu toate că timp de 30 de ani (1962 - 1992) aceasta s-a aflat, împreună cu Marina Militară, în structura aceluiași minister, respectiv a Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N.), a coexistat cu aceasta, ca instituție distinctă și cu misiuni specifice la pace, în subordinea grănicerilor și alături de ei în paza, supravegherea și apărarea frontierei pe apă a României.
 
Cu atât mai mult, după integrarea în structurile euro-atlantice, România are datoria să garanteze că este în măsură să gestioneze eficient situația în zonă, asigurând prevenirea și combaterea migrației ilegale transfrontaliere, a traficului ilicit cu armament și droguri, crimei organizate și terorismului internațional, poluării deliberate și grave a mediului acvatic și protecția resurselor biologice, precum și combaterea altor asemenea acțiuni grave cu efecte negative asupra întregii comunități. Cu atât mai mult cu cât țara noastră se situează la extremitatea estică a Uniunii Europene.
 
Tocmai de aceea, „desantul” cocainei pe plaja de la Sf. Gheorghe de la sfârșitul lunii martie 2019 nu poate fi trecut cu vederea doar ca o... pură întâmplare. Ci, mai degrabă, drept expresia unei vulnerabilități naționale, care, deși accidentală, denotă că securitatea frontierelor maritime și fluviale poate fi scurtcircuitată la o defecțiune a sistemului integrat de supraveghere a mării și dirijare a traficului de nave. De aceea, gestionarea eficientă a securității spațiului fluvial-maritim din zona de competență a Poliției de Frontieră va fi, credem, o prioritate pe agenda noului ministru al Afacerilor Interne.
 

Ce alții au și nouă ne prisosește...

 
Dintre toate statele lumii, peste 150 de țări au ieșire la mare, 143 dispunând de Forțe Navale iar peste 100 dintre acestea au constituită separat Garda de Coastă. În acest sens, S.U.A. au acordat sprijin calificat pentru înființarea acestei autorități în peste 73 de state, acțiune care s-a desfășurat și în România, începând cu anul 1997. Această activitate de consiliere s-a derulat atât prin trimiterea unor echipe de experți, oferirea unor materiale documentare, inclusiv în domeniul legislativ cât și prin prezentarea unor nave ale Gărzii de Coastă a S.U.A. în portul Constanța și pregătirea unor ofițeri români, gratuit, la Garda de Coastă americană.
 
Iată care era situația în urmă cu un deceniu: „În prezent, atribuțiile pazei de coastă sunt îndeplinite secvențial și separat de către foarte multe autorități aparținând mai multor ministere, toate având în dotare mijloace plutitoare de diferite tipuri, iar Direcția Generală a Vămilor și un elicopter, astfel încât în condiții de finanțare normale s-ar tinde spre apariția și dezvoltarea a 5 - 6 structuri de marină în organica acestora - susținea comandantul Comandamentului Național al Grănicerilor, generalul de divizie Dumitru Luca. Astfel, numai în cadrul Ministerului de Interne există trei structuri ce utilizează mijloace navale: Marina Grănicerească, Poliția Transporturi Navale și Poliția Deltei, fiecare dintre acestea având interese proprii pe linia înzestrării cu tehnică specifică. S-a ajuns astfel la situația ca în Programul de înzestrare al ministerului pentru anul 1999, Poliția Transporturi Navale să aibă prevăzut reperul „navă maritimă”, deși Marina Grănicerească dispune de 25 nave maritime. Esența constituirii Gărzii de Coastă - conchidea oficialul român - constă în concentrarea acestor autorități într-una singură (sbl. ns.), eliminându-se astfel cheltuieli paralele inutile pentru dotarea fiecărei structuri cu mijloace navale asemănătoare.”.
 

Întemeietorul Gărzii de Coastă

 
Contraamiralul în retragere dr. Anatolie Zemba este un interlocutor pe cât de volubil pe atât de franc. Născut la 12 mai 1941, în localitatea Albineți, județul Bălți din Republica Moldova, domnia sa a absolvit Liceul Militar de Marină din Galați (1959), Școala Militară Superioară de Marină (1963), Cursul de comandanți de navă de rangul 3 (1971, locul I), Academia Militară Generală, Facultatea de Arme, Secția Marină (1974, locul III), Academia de Studii Economice, Facultatea Economia Producției, Secția Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor, București (cursuri fără frecvență, 1971) și Cursul post-academic de Analiști de stat major (1980, locul I).
 

Este doctor în științe militare cu teza „Perfecționarea cooperării între cele trei categorii de forțe armate, la diferite eșaloane, în operația de apărare a litoralului și la fluviu” (1997).
 
A avut o carieră de succes, indiferent de regimul politic, urcând treptele ierarhiei militare de la gradul de locotenent (23 august 1963), locotenent major (8 decembrie 1967), căpitan-locotenent (1972), căpitan de rangul 3 (1977), căpitan de rangul 2 (1982), căpitan de rangul 1 (1990) la cel de contraamiral (1 decembrie1997).
 
Și-a început cariera pe Dunăre, în calitate de comandant al vedetei dragoare 242 din Grupul 1 Vedete Dragoare (23 august 1963-9 ianuarie 1967), comandant al Secției 2 Vedete Dragoare și comandant al vedetei dragoare 243 din Divizionul 88 Vedete Dragoare al Brigăzii 24 Fluviale Tulcea (9 ianuarie 1967-1972), respectiv comandant al Grupului 2 Vedete Dragoare (1972).
 
După absolvirea Academiei Militare a fost numit șef de stat-major și prim locțiitor al comandantului Divizionului 88 Vedete Dragoare din Giurgiu (1974-1975). În această perioadă a participat la o aplicație comună cu nave aparținând Rusiei și Bulgariei, în zona Sevastopol, având ca misiune căutarea antisubmarină, la o aplicație pe hartă în cadrul Tratatului de la Varșovia, fiind cooptat în echipa Secției Marină din Marele Stat Major, și la o aplicație pe Dunăre împreună cu nave fluviale rusești. În cadrul acesteia, vedeta dragoare pe care o comanda a avut misiunea să dragheze o mină ancorată și una magneto-acustică, ambele lansate de navele rusești în porțiunea Reni - Ceatal Chilia.
 
Timp de două decenii, între anii 1975 și 1995 a activat ca lector, profesor și șef al Catedrei de Tactică a Marinei din Academia de Înalte Studii Militare (A.I.S.M.) din București. În această perioadă a predat diverse cursuri la grupele de marină, grupele facultăților politice și tehnice, grupele tuturor armelor, grupele cursurilor superioare de stat major (post-academice), precum și la Colegiul Național de Apărare. A redactat numeroase lecții, cursuri, aplicații și manuale la toate nivelurile de pregătire din Academia Militară, pentru grupa de pregătire a generalilor din M.Ap.N. și pentru grupele de ofițeri din facultățile civile.

 
De asemenea, a întocmit lucrări de specialitate și a făcut parte din comisiile de admitere în Academia Militară, de licență și de diferență.
 
A fost membru în Senatul A.I.S.M., unde a susținut permanent perfecționarea învățământului de marină atât pentru ofițerii de marină cât și pentru ofițerii din celelalte categorii de forțe ale armatei. A susținut cu toată convingerea că locul Catedrei de Tactica Marinei este în A.I.S.M., acolo unde a luat ființă și unde a revenit, după mutarea temporară în Academia Navală „Mircea cel Bătrân” din Constanța.
 
În toată această perioadă a promovat cu îndrăzneală gândirea militară navală împotriva vechilor clișee care atribuiau Marinei Militare un rol secundar, fiind tratată mai mult ca o armă și nu ca o categorie de forțe ale armatei. Lucrând zi de zi cu ofițeri din trupele de uscat și aviație, întocmind împreună cu aceștia cursuri și aplicații, a cunoscut mai bine posibilitățile acestor forțe, ceea ce a făcut posibilă redactarea unei lucrări valoroase privind cooperarea dintre cele trei categorii de forțe ale armatei în operația de apărare a litoralului sub conducerea Marinei Militare.
 
A inițiat și organizat pregătirea prin doctorat la Catedra de Marină, Facultatea de Arme din Academia Militară, având o contribuție importantă la acordarea primelor titluri de doctor în științe militare ofițerilor de marină. Consecvent ideii de susținere a importanței cruciale pe care o are ieșirea la mare pentru statul român, a promovat în prelegerile ținute în față cursanților Colegiului Național de Apărare (mulți dintre ei cu mare putere de a decide sau de a face lobby) conceptele de „putere maritimă”, „diplomație navală” ș.a. A fost o voce distinctă și adesea singulară care a criticat în termeni duri lipsa de preocupare a politicienilor pentru spațiile maritime și pentru menținerea în proprietatea României a flotelor comerciale și de pescuit oceanic.
 
Ulterior a fost numit locțiitor pentru marină al comandantului Comandamentului Național al Grănicerilor și comandant al Marinei Grănicerești de la mare și fluviu, compusă din 5 divizioane de nave, o bază de reparații și o unitate de învățământ (1995-2001), adjunct al șefului I.G.P.F. și comandant al Gărzii de Coastă din Ministerul de Interne, compusă din unitățile Marinei Grănicerești și 17 posturi de poliție transporturi navale și locțiitor pentru logistică al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră (1 iulie 1999 - 31 mai 2001)[1].
 
În această calitate, a scos divizioanele de nave grănicerești din subordinea unor mari unități de uscat și a constituit Marina Grănicerească într-o structură unică, sub comanda locțiitorului comandantului Comandamentului Național al Grănicerilor pentru Marină. Ulterior, prin modificări aduse Legii frontierei de stat, a adăugat Marinei Grănicerești mai multe posturi ale Poliției transporturi navale constituind, pentru prima dată în România, Garda de Coastă. A fost primul ei comandant și a înregistrat primele realizări majore: reducerea drastică a braconajului în apele României, trecerea în patrimoniul statului român, prin hotărâre judecătorească, a unei nave infractoare turcești și salvarea mai multor vieți omenești pe mare.
 
Garda de Coastă pe care a imaginat-o trebuia să implice și Ministerul Apărării Naționale, prin Marina Militară, Ministerul Transporturilor, prin Inspectoratul Navigației Civile și Ministerul de Finanțe, prin Direcția Vămilor, dar opoziția la constituirea ei a fost atât de înverșunată încât și pentru actuala variantă a trebuit să ajungă până la primul ministru.
 
În pofida tuturor oponenților, Garda de Coastă există, are un sistem de observare performant, nave donate de Germania și nava-amiral „Ștefan cel Mare” de 1.000 tone, care a executat deja misiuni importante în Marea Mediterană. A depus eforturi deosebite, la granița cu Serbia, pentru asigurarea embargoului impus de O.N.U. în condițiile reducerii la maximum a corupției în rândul subordonaților săi. Ca o recunoaștere a contribuției personale la impunerea embargoului fostei Iugoslavii și la reducerea corupției, șeful Comisiei de Observatori O.N.U. a cerut să fie inclus în delegația României participantă la masa rotundă de la Copenhaga (la încheierea embargoului), singura excepție din 47 de delegații compuse numai din reprezentanți ai Ministerelor de Externe și Finanțe (vama), instituțiile nominalizate oficial pentru impunerea embargoului în țările lor.
 
Este autorul unor documente de fundamentare și al unui film despre acțiunile Marinei Grănicerești pe Dunăre pentru impunerea embargoului fostei Iugoslavii, prezentate la masa rotundă de la Copenhaga, organizată la închiderea embargoului. În calitate de împuternicit de frontieră pentru granița cu Ucraina, între anii 1995 și 2001 a participat la mai multe negocieri cu partea ucraineană la nivelul împuterniciților de frontieră, dar și la nivel mai înalt pentru delimitarea zonei economice exclusive susținând, în final, ca singură soluție viabilă, apelarea la Tribunalul Internațional de la Haga, ceea ce s-a și întâmplat.
 
A prezentat hărți și expuneri la două întâlniri cu partea ucraineană privind delimitarea spațiilor maritime. La prima întâlnire a conducerilor gărzilor de coastă ale statelor riverane Mării Negre, desfășurată în anul 1997 la Istanbul, a expus punctul de vedere și propunerile României. De asemenea, în anul 1997 a organizat în regim de urgență la Ismail o întâlnire cu o delegație a Marinei grănicerești ucrainene pentru a stopa intenția Ucrainei de a reclama România la Haga pentru faptul că pescadoarele turcești respinse din apele Ucrainei își găsesc adăpost în zona contiguă a României, de unde execută acțiuni de braconaj pe timpul nopții în apele ucrainene. Pe 31 mai 2001 a fost trecut în rezervă.
 
Este coautor al lucrărilor de succes „Confruntări navale” (București, Editura Militară, 1985) și „Puterea maritimă și diplomația navală” (București, Editura Militară, 1998) și a publicat numeroase lucrări în Editura Academiei Militare. Printre acestea se numără „Calculul posibilităților de luptă ale unităților de vedete blindate în sprijinul de foc al trupelor de uscat care acționează pe o direcție fluvială utilizând un sistem de prelucrare automată a datelor (SPAD), 1980, singura lucrare din A.I.S.M. omologată de comisia de specialitate a M.Ap.N. pentru a fi utilizată în pregătirea trupelor, „Apărarea Deltei Dunării și zonei lacurilor de către forțe ale Marinei Militare în cooperare cu forțe și mijloace ale altor componente ale sistemului național de apărare (1987), „Particularizarea conceptelor strategice navale la situația geopolitică a României (1994), „Particularități ale cooperării forțelor Marinei Militare cu trupele de uscat (Editura Statului Major al Trupelor de Uscat, 1993), „Acțiunile Marinei Militare în operațiile armatei de arme întrunite (corpului de armată) (1994), „Apărarea comunicațiilor fluviale concomitent cu mobilizarea”, „Optimizarea transporturilor de mine marine necesare într-o acțiune de minare folosind un S.P.A.D. (1992).
 
De asemenea, a publicat articole de specialitate în revistele „Frontiera” și „Poliția de frontieră”.[2]. Ca orice mentor devotat și dedicat profesiei, a răspuns cu multă amabilitate întrebărilor legate de reforma Marinei Grănicerești: „Ca șef al Catedrei de Marină din actuala Universitate Națională de Apărare, țineam câteva prelegeri la Colegiul Național de Apărare, ocazie cu care am constatat preocuparea cursanților pentru a afla cât mai multe despre spațiile maritime, de care unii auzeau pentru prima oară: ape interioare, mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă.
 
Știind că printre cursanți se află persoane cu mare putere de decizie, în prezent sau în viitor, am insistat pe necesitatea asigurării suveranității și a drepturilor suverane în aceste spații de către o instituție specializată, care există în majoritatea statelor cu ieșire la mare dar în România încă nu. De atunci, am început să mă gândesc mai serios la modalitatea cea mai simplă pentru crearea unei paze de coastă (sau gardă), documentându-mă la Marina Militară și la cea Grănicerească.
 
Am fost și la Institutul Național de Informare Documentare, încercând să aflu cum s-a procedat în alte țări. În aprilie 1995, mi s-a aprobat mutarea la Comandamentul Național al Grănicerilor (C.N.G.), pe o funcție nou creată, și anume aceea de locțiitor al comandantului pentru Marină. Aici am constatat că navele grănicerești aveau atribuții numai în marea teritorială și doar pentru paza frontierei; la descoperirea altor infracțiuni (braconaj, poluare) se informa structura cu atribuții în domeniu. Cele mai multe încălcări ale ordinii publice nici nu se puteau constata atâta timp cât nu se executa control la nave (trafic de droguri, armament, persoane, contrabandă ș.a.). În felul acesta, pescadoarele turcești puteau întinde liniștite kilometri de plase, puțin în afara mării teritoriale, iar dacă erau surprinse în interiorul ei părăseau zona, știind că navele românești nu folosesc armamentul de la bord, cum o fac, de exemplu, cele ucrainene.
 
Am crezut că e momentul să propun șefilor mei înființarea unei structuri navale cu atribuții lărgite, gen Pază de coastă, dar am fost sfătuit să renunț și să mă limitez la prevederile Legii 56 (a frontierei). Împrejurările care au mișcat lucrurile au fost următoarele: mărirea numărului delegațiilor străine, din tot mai multe țări, unele sub girul Guvernului României, care propuneau înființarea Gărzii de Coastă; embargoul impus Serbiei, care a scos în evidență necesitatea legiferării folosirii armamentului de la bord; înmulțirea cazurilor de contrabandă cu țigări la mare și fluviu; atingerea unui număr record de pescadoare turcești în apele noastre, tot mai agresive, mai performante, care nu se supuneau somației de a fi conduse în port, culminând cu injurii transmise prin semnale Morse, la proiector.
 
Referitor la acest ultim aspect, a apărut și un articol într-un ziar din Constanța[3], cuvântul transmis având patru litere, folosit în ultimul timp anti P.S.D. Era prea mult! Am decupat articolul din ziar, l-am lipit pe o coală A4 și l-am înaintat la Minister, cu un comentariu în finalul căruia propuneam restructurarea Marinei Grănicerești și lărgirea atribuțiilor pentru a-i crește combativitatea.
 
La acea vreme, cele cinci divizioane de nave grănicerești (două maritime și trei fluviale) se aflau în subordinea unor mari unități de grăniceri, încălcându-se grav principiile organizării structurale. Am insistat pentru respectarea acestor principii cu riscul de a-mi supăra comandantul, al cărui adjunct eram și, în cele din urmă, un secretar de stat din Ministerul de Interne a fost însărcinat să studieze problema în teritoriu și să facă propuneri. Acesta a constatat că marile unități de grăniceri nu participau cu mai mult de 20% la buna funcționare a divizioanelor de nave și a propus să fie scoase din subordinea lor și puse sub comanda unei structuri de marină, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel, am devenit locțiitor al comandantului și șef al Marinei Grănicerești, care avea în compunere cinci divizioane de nave dislocate la Constanța, Mangalia, Brăila, Giurgiu și Turnu Severin, o Bază de reparații la Brăila și o unitate de învățământ la Giurgiu. Aceasta ar fi prima etapă: de documentare și constituire a Marinei Grănicerești, ca o entitate navală de sine stătătoare.
 

Avem Gardă de Coastă!

 
Următoarea etapă a fost aceea de transformare a Marinei Grănicerești într-o Gardă de coastă cât mai apropiată de cele din Occident, lucru tare anevoios deoarece fiecare document înaintat către Minister trebuia aprobat de comandantul Grănicerilor, care se temea că, odată constituită, structura ar putea ieși de sub comanda sa și de aceea tergiversa cât putea mersul înainte.
 
De mare ajutor a fost faptul că, la examenul de contraamiral, am prezentat ca lucrare tocmai înființarea Gărzii de Coastă în cadrul Ministerului de Interne și am primit ordin să fac propuneri referitoare la structură, dotare, costuri, legislație etc. Lucrarea a fost unanim apreciată, în comparație cu celelalte, pentru caracterul său de noutate și posibilitatea de reformă într-un domeniu sensibil, ceea ce a făcut să termin examenul pe primul loc.
 
Ordinul venind de sus, mersul documentelor a fost cu totul altul. Am întocmit nenumărate expuneri de motive, note de fundamentare, proiecte de lege a Gărzii de Coastă etc. Pentru a fi ajutați la întocmirea legislației, Direcția Juridică a Ministerului de Interne a trimis o fătucă, tânăra sublocotenent Irina Alexe (devenită, ulterior, secretar de stat și cel mai tânăr chestor din istoria M.A.I. - n.n.), abia ieșită de pe băncile școlii, crezând că mai mult o să ne încurce. Dar n-a fost așa. Fata chiar știa carte!
 
Nu s-a aprobat o lege specială a Gărzii de Coastă ci înființarea ei prin modificarea Legii Frontierei, bineînțeles nu de la început, ci după ce am întocmit nu știu câte variante de lege. Și, ca o bombă, văzând că am pierdut atâta timp, jurista noastră a venit cu propunerea să promovăm documentele prin OUG, lucru de care nici eu, nici șeful meu nu auzisem și nu credeam că este posibil. Abia după câteva săptămâni am fost convinși iar șeful meu a răsuflat ușurat, amintindu-și câte discuții aprige a avut în Parlament când a susținut Legea Frontierei.”.
 

De la SALVAMAR la SCOMAR!

 
„Orice Gardă de Coastă are neapărată nevoie de un sistem de supraveghere maritimă performant și concomitent cu celelalte activități, am început munca pentru realizarea acestuia - continuă contraamiralul Zemba. Un astfel de sistem le era imperios necesar și Ministerului Transporturilor și Ministerului Apărării (recte Marinei Militare) așa încât, pentru a evita crearea a trei sisteme, s-a aprobat unul comun, care să fie folositor celor trei ministere. De aceea l-am botezat „Sistem comun de observare maritimă a României”, prescurtat SCOMAR.
 
Foarte greu a fost să obținem finanțarea multianuală a unui obiectiv de către mai multe ministere. Împreună cu șeful Direcției Comunicații din Ministerul de Interne, am lucrat timp de o săptămână, zi și noapte, la tancul nostru de 1000 tone din Constanța, și am înaintat Guvernului propunerile noastre, care într-un final au fost aprobate.  În anul următor, doar Transporturile au obținut finanțare, așa că SCOMAR nu s-a realizat atunci, dar există astăzi!
 
Un rol foarte important l-au avut discuțiile cu diversele delegații străine care ajungeau la Marina Grănicerească, după ce se adresau inițial Guvernului sau diverselor ministere, deoarece ele doreau convorbiri cu structura similară Gărzii de Coastă din țările lor. Efectul cel mai mare l-au produs delegațiile din Turcia și S.U.A. De la omologii turci am învățat care sunt prevederile internaționale despre însemnele Gărzii de Coastă, despre care nu știam mai nimic. Așa am aflat că semnul distinctiv obligatoriu este o bandă roșie, pe cât posibil, paralelă cu etrava dar că toate statele aduc mici modificări, pentru a se apropia de drapelul național.
 
Așa am făcut și noi, o bandă mai lată roșie și două mai mici, galben și albastru. Ne-au ajutat și cu pitură albă pentru a schimba griul specific navelor Marinei Militare.
 
O delegație a S.U.A. a venit de mai multe ori, organizând întâlniri separate la Marina Militară, Inspectoratul Navigației Civile, Marina Grănicerească dar și una comună, în portul Constanța, unde s-a pus problema unificării lor și constituirii Gărzii de Coastă. Am făcut propuneri în acest sens.
 
Pentru dotarea Gărzii de Coastă cu nave, am vizitat mai multe șantiere navale din șapte țări, printre care Șantierul Naval din Cherbourg - Franța. Cu această ocazie am avut o întâlnire la Prefectura Maritimă a Canalului Mânecii, unde am văzut la lucru cum se supraveghează toate navele care trec prin zonă. De asemenea, am vizitat Șantierele Navale din Glasgow - Marea Britanie, Ficantieri din Italia, din Turcia și Grecia. Personal, m-am deplasat și în Sardinia, pentru a vedea o navă a Gărzii de Coastă pe poziție.
 
Toate șantierele ne puteau construi nave specifice unei gărzi de coastă, dotate cu laboratoare de criminalistică, identificarea drogurilor, camere de arest etc, chiar cu transfer de tehnologie în România, dar erau foarte scumpe. De aceea, am rămas foarte surprins când, la desele mele cereri, în sfârșit am obținut finanțare de la Minister pentru achiziții de nave și chiar organizarea unei vizite la Șantierul Naval Swede Ship Marine AB din Suedia de către o delegație a Ministerului de Interne, condusă de șeful Direcției Logistice. În naivitatea mea, am fost fericit dar bucuria a ținut puțin când ni s-a prezentat o stârchitură (sic!) de navă, de 30 tone, cu jet, introdusă în dotare de numai un an, cu dese defecțiuni, dar pe care, culmea! șeful delegației insista să o cumpărăm! N-am spus nimic și am trimis caracteristicile la divizioanele maritime pentru a-și spune părea. În mod firesc, răspunsul lor a fost negativ și al meu către Minister, la fel. Ce a ieșit - este o poveste prea lungă...
 
Pe scurt, un general al... Revoluției (sic!) m-a anunțat că refuzând nava - am pierdut finanțarea! Până la urmă am primit trei nave din Germania, aparent cumpărate dar practic... donate. Am făcut schimburi de experiență cu ofițeri din Gărzile de Coastă ale Turciei și S.U.A. Comandorul Niculae Ocheană a lucrat efectiv pe o navă americană, de unde a adus o foarte bogată documentație. Am efectuat mai multe schimburi de ofițeri cu Garda de Coastă a Turciei.”.
 

Garda moare, dar nu… de tot!

 
„Primul șef al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, generalul de brigadă Nicolae Oprea, mi-a spus direct că el și cu adjunctul său Aurel Neagu vor desființa Garda de Coastă, nefiind necesară României! (sbl. ns.). Le-am spus că e greu să schimbi o lege la o oră după aprobare și-au râs. Mi-au comunicat, cinic, scoaterea divizioanelor de la Turnu Severin și Giurgiu din componența Gărzii de Coastă, deoarece în lege scrie că acționează „la mare și fluviu”, nu „pe toată lungimea fluviului”. Acesta a fost începutul… sfârșitului!
 
În a doua etapă a dispărut și Brăila. Norocul meu a fost că m-am pensionat și n-am mai trăit celelalte etape. Am trimis totuși un documentar primului ministru din acea perioadă, dar nu oficial. Nu a avut nici un efect. Un apropiat mi-a spus că n-am cerut nici o funcție (sic!), deci n-are ce să-mi răspundă. Așa încât misiunea mea se încheiase. Cu o mare dezamăgire…
 
Au urmat și alte etape, în care Garda de Coastă a ajuns, de fapt, Direcția Poliției de Frontieră Constanța, care păzea o graniță de uscat, ceea ce nu face nici o gardă din lume. Instituția de învățământ de la Giurgiu a fost desființată și a fost creată o alta, pentru toți cei din Ministerul de Interne, la Agigea. În cele din urmă, Garda de Coastă s-a desființat de tot pentru o perioadă. A existat și o etapă a reînființării Gărzii de Coastă, mai ales ca denumire, pentru a se putea accesa fonduri europene.
 
Procesul de înființare a Gărzii de Coastă n-a fost unul ușor și nici fair-play. În numai patru ani, de la venirea mea la Grăniceri, în aprilie 1995 și până în mai 1999, a început să funcționeze, instituția fiind condusă de locțiitorul pentru Marină și comandant al Gărzii de Coastă, ajutat de o structură de conducere cu 30 de oameni organizați în două servicii - Operativ și Tehnic și 5 birouri, cu sediul în Capitală, ca în majoritatea țărilor lumii. În acest proces am primit sprijin și de la oameni care nu aveau nici o tangență cu Garda de Coastă, cum ar fi o directoare din TVR, un ziarist de la „Evenimentul Zilei”, doi absolvenți ai Colegiului Național de Apărare, un fost coleg de liceu militar aflat în Suedia etc. A fost ca în teoria haosului, care spune că bătăile din aripi ale unui fluture în România poate genera peste două-trei săptămâni o furtună în Australia, atât de dependente sunt fenomenele lumii între ele. O spune mult mai frumos și mai expresiv scriitorul și cineastul Anatol Codru: Toate depind, totul depinde;/ Destinul de un fir de păr/, Cum de o lacrimă depinde/ Nivelul apelor din mări”.
 
Contribuția mea la înființarea Gărzii de Coastă poate n-a fost mai mare decât o astfel de lacrimă, când de tristețe când de dezamăgire, când de bucuria împlinirii unui vis al multor oameni. Oricum, o lacrimă nu o picătură de... apă de ploaie!” - a concluzionat contraamiralul dr. Anatolie Zemba.
 

Cui i-a stat în coastă... Garda de Coastă?

 
Deși absolvent al Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, promoția 1989, comandorul (r) Laurențiu Costache a avut parte de o carieră împlinită exclusiv în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, timp de 27 de ani. A început ca secund pe vedeta maritimă 39 și a trecut în rezervă ca director al Gărzii de Coastă. A fost, cum zice el, primul marinar comandant al Gărzii de Coastă, după 2001. Și cel mai titrat, spunem noi, cu studii la Institutul de Marină, Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Drept, două masterate și Colegiul Național al M.A.I.
 
„În vara lui 2001 Garda de Coastă s-a desființat, fiind înlocuită de Direcția Poliției de Frontieră, cu responsabilități pe raza a patru județe - Constanța, Tulcea, Ialomița și Brăila - își amintește fostul comandant, în prezent consilier în domeniul situațiilor de urgență/căutării și salvării pe mare la o autoritate națională. La începutul anilor 2000 Marina Grănicerească era subordonată Comandamentului Național al Grănicerilor. Erau trei arme care trebuiau să conlucreze sub același scut. Și erau și multe orgolii. Unora nu le convenea că toate sectoarele erau conduse de marinari. Erau - ziceau ei - prea mulți comandanți de marină pe frontiera de Sud-Est. Aceste animozități au durat vreo 10 ani, până au înțeles cu toții rostul și necesitatea unei coabitări reciproc avantajoase.
 
S-au creat facilități și s-au realizat progrese însemnate. Câteva dintre ele: evaluarea pentru aderarea la Uniunea Europeană (2007) și evaluarea Schengen (2009), înființarea SCOMAR (mai 2009), intrarea în serviciu a navei „Ștefan cel Mare” (2010) și a navelor rapide de intervenție, acordarea de către Germania, a patru nave de patrulare P 157 (două la Constanța, una la Mangalia și una la Sulina) și renunțarea la vedetele maritime proiect 0111 C (casate și amplasate la intrările în oraș pe timpul primarului Radu-Ștefan Mazăre) ș.a.m.d.
 
Deosebit de importantă și de benefică pentru noi a fost participarea, în premieră, a navelor Poliției de Frontieră, începând cu anul 2010, la misiuni internaționale în regiunea Marii Mediterane, în cadrul FRONTEX. În 2013 țara noastră a deținut președinția Forumului de Cooperare la Marea Neagră, unde s-au prezentat „Fenomenul migrației ilegale” și „ Riscurile simetrice și asimetrice în Marea Neagră”. De asemenea, în cadrul Forumului de Cooperare a Gărzilor de Coastă din Marea Neagră, am participat la primele exerciții reale la Novorossisk și Istanbul.
 
În 2013 România a fost invitată pentru prima dată la Forumul de Cooperare al Gărzilor de Coastă din Marea Mediterană. În toată această perioadă de transformare și implementare a principiilor și legislației UE am beneficiat de un sprijin substanțial din partea unor experți din cadrul structurilor specializate din Germania, Turcia și S.U.A. De exemplu, americanii au avut o contribuție majoră în ceea ce privește managementul măsurilor de asigurare a securității antiteroriste a porturilor maritime.
 
Am avut și momente mai delicate în carieră. De exemplu, în timpul mandatului meu a început migrația ilegală pe mare. Am înregistrat și gestionat 11 astfel de cazuri, cu circa 700-800 de migranți, în special din Siria, Irak și Iran, cu o serie de probleme neclare privind cazarea și hrănirea acestora în perioada de carantină ș.a.m.d. Atunci s-au luat primele măsuri de colaborare mai strânsă cu Bulgaria și Turcia, cu misiuni de patrulare la limita apelor teritoriale ale acestora.
 
Ca fapt divers, am fost primul comandant din Poliția de Frontieră care am prins un pescador turcesc la Sulina, în anul 1995. Au existat și unele probleme de interpretare și aplicare a legislației internaționale cu privire la uzul de armă și pescuitul în apele comunitare, care, treptat, au fost lămurite și asumate de comun acord.
 
Între realizările Gărzii de Coastă, de care sunt mândru că am fost contemporan, se numără introducerea uniformelor de marină pentru echipajele de la bordul navelor Gărzii de Coastă, adoptarea pavilionului componentei navale a M.A.I. și, nu în ultimul rând, construirea și amenajarea, la standarde europene, a noilor sedii ale Poliției de Frontieră de la Mangalia, Sulina, Chilia și Periprava.”.

Sursa foto: Colecția contraamiralului (r) dr. Anatolie Zemba

Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Prinţul din Răsărit Noul Pitagora (galerie foto)