Basil nu cedează!

Glorie și orgolii

 
Se spune că, de obicei, startul este esențial în carieră. Și că îndeosebi bogaților le surâde soarta. La împlinirea a 150 de ani de la nașterea contraamiralului Vasile Pantazzi, putem pune în balanță cât au cântărit fiecare dintre acestea în viața unui tânăr care avea să devină una din figurile emblematice ale Marinei Regale. Unul dintre cei mai ambițioși și virtuoși reprezentanți ai breslei, printre primii ofițeri de marină desemnați să îndeplinească o misiune diplomatică peste Ocean.
 

Un început șovăielnic

 
Născut pe 4 aprilie 1871, la Bucureşti, în familia înstărită a Smarandei şi al lui Ioan Pantazzi, tânărul Basil era, neîndoielnic, un norocos.
Cu reale aptitudini intelectuale și o remarcabilă disponibilitate de a se instrui, după absolvirea cursurilor gimnaziale a optat pentru cariera armelor. Astfel, a fost admis în Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1889) și Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Capitală, pe care a absolvit-o la 8 iulie 1891, cu gradul de sublocotenent.
Inițial a activat la Depozitul şi Divizia Echipajelor (1 iulie 1891–1 iunie 1894), fiind ambarcat, ca ofițer la bord, pe canoniera „Siretul” (1 august – 1 octombrie 1891), bastimentul „România” (16 aprilie – 1 decembrie 1893) și pe bricul „Mircea” (14 mai – 1 noiembrie 1892, 23 aprilie – 16 octombrie 1894).
Cu o distincție aparte în privința manierelor, tânărul ofițer citea mult în afara serviciului. Cu o ținută îngrijită și o educație ireproșabilă, ofiţerul „promite mult pentru viitor”, aprecia primul său comandant, maiorul Constantin Mănescu. De asemenea, sentimentele sale asupra familiei și religiei erau admirabile și avea o dorință arzătoare de a-și completa studiile în străinătate.
Un an mai târziu, același comandant evidenția faptul că „S-a distins prin exactitatea cu care şi-a îndeplinit serviciul, ţinuta corectă şi conduita bună. Îmbarcat pe bricul «Mircea», acest ofiţer a lucrat cu succes ca să-şi capete cunoştinţele specialităţii.”.
În notarea pe anul 1893 era remarcat faptul că „are mare dorinţă de a se instrui. Face serviciul repede, se achită conştiincios, se distinge între camarazi şi prin concepţiune şi pricepere.”.
În campania din vara anului 1894, „Îmbarcat pe «Mircea», în serviciul de cart s-a arătat foarte capabil şi a mulţumit pe comandantul său. În timpul iernii, la Şcoala de Cadre, m-a lăsat, de asemenea, prea mulţumit”, menţiona şeful Depozitului Flotilei.
Deși la 1 ianuarie 1895 a fost înaintat la gradul de locotenent, Basil reușește să intre în colimatorul comandantului Flotilei, generalul Ioan Murgescu. Astfel, la 15 martie 1894 fusese pedepsit cu 5 zile de arest pentru părăsirea serviciului, fapt pentru care, în noiembrie 1895, acesta consemnează în aprecierea sa anuală faptul că „Locotenentul Pantazzi a început a fi îndărătnic la serviciu. Conduita sa în oraș lasă mult de dorit. Pentru ca să se îndrepte, trebuie supravegheat.”.

La 1 ianuarie 1895 a fost revenit la Divizia Echipajelor Flotilei, de unde a fost mutat la bordul crucișătorului „Elisabeta” (10 martie – 1 noiembrie 1895).
În perioada 1 aprilie 1896 – 17 martie 1897 a fost comandant al șalupei „Trotuș”.

Ulterior a fost mutat la Inspectoratul Porturilor, în calitate de comandant al Companiei Isaccea, funcţie în care a arătat – aprecia locotenent-colonelul Emanoil Koslinski – că „este inteligent şi cu bune cunoştinţe.”.
În aceste condiţii i s-a încredinţat comanda canonierei «Oltul» (1 aprilie – 25 octombrie 1897 – n.n.), unde „s-a deosebit prin modul de a manevra bine şi a întreţine bastimentul foarte îngrijit. A lucrat cu inteligenţă şi multă stăruinţă la facerea hărţii Dunării cu care a fost însărcinat”. Pe această notare, comandantul Flotilei, generalul Ioan Murgescu, a concluzionat că este și un „bun comandant de vas.”.
Cu toate că a mai fost pedepsit încă de două ori – la 3 ianuarie 1897, cu 8 zile de arest pentru scandalul provocat în Isaccea și la 2 septembrie 1898, cu 5 zile de arest pentru indisciplină, fiind susceptibil să-și piardă gradul -, contraamiralul Vasile Urseanu (unchiul său – n.n.) considera că „...este un ofiţer inteligent şi capabil, iubindu-şi arma şi lucrând pentru a se instrui atât în specialitatea sa cât şi pentru a-şi lărgi cercul cunoştinţelor generale. Conduita foarte bună (sic!), caracter franc.”.
Drept urmare, la 10 mai 1899 este înaintat la gradul de căpitan.
La propunerea comandantului Diviziei de Dunăre, la 1 iulie 1900 a fost numit ofiţer cu torpilele pe crucişătorul «Elisabeta». Dar, ce să vezi! Pe 11 mai 1900, este pedepsit cu 30 de zile de arest de ministrul de Război, nimeni altul decât generalul de divizie Iacob Lahovari, pentru că a trimis o scrisoare injurioasă unui camarad printr-un grad inferior.

Cu toate acestea, comandantul navei, căpitan-comandorul Nicolae Barbieri, a constatat că ofițerul „are completa însușire a meseriei, putând fi întrebuințat în orice specialitate. Atașat la Inspectoratul Porturilor și ofițer cu torpilele pe crucișătorul «Elisabeta», s-a achitat cu pricepere şi foarte conştiincios de îndatoririle sale. Are multă aplicaţie pentru serviciul la bord. Conduita foarte bună, ținuta corectă, relațiile sale sociale distinse, ofițer bun din toate punctele de vedere.”.
La rândul său, comandorul Emanoil Koslinski, comandantul Diviziei de Mare s-a declarat mulțumit de conduita sa: „A servit foarte conștiincios la bord. Ofițer energic, caracter puțin violent. Doritor de a-și întinde cunoștințele speciale, a cerut și consimt să fie trimis într-o marină străină pentru un an.”.
În perioada 1 mai 1900 – 1 iunie 1901, căpitanul Pantazzi a îndeplinit funcția de comandat secund pe bricul „Mircea”.

În sfârșit, obținând aprobările de rigoare, de la 1 iunie 1901[1] a fost trimis în străinătate, pe propria sa cheltuială, în Marina italiană, unde inițial a fost ambarcat pe vasul de război „Sardegna”. Cu Escadra italiană avea să urmeze cursuri de tactică navală, telegrafie fără fir şi material de artilerie. Ambarcat pe nava de război ,,Doria”, a efectuat un voiaj în Extremul Orient.

În urma acestei călătorii a întocmit şi a prezentat conducerii Marinei Militare un studiu de organizare a Marinei japoneze.
În iulie 1902 a revenit în țară, fiind încadrat la Administraţia Centrală a Războiului, ca șef al Serviciului Artilerie și Torpile și ca secund pe crucișătorul Elisabeta, în perioada 21 septembrie – 1 octombrie 1902. Pentru o săptămână (24 – 31 octombrie 1902) a fost ambarcat și pe vaporul „Orientul”, aparținând Navigației Fluviale Române.
La 21 decembrie 1902, comandorul Emanoil Koslinki, promovat inspector general al Marinei, constata cu reală satisfacție faptul că tânărul ofițer a profitat de ocazia avută pe timpul stagiului efectuat în Marina italiană, lărgindu-și cunoștințele de specialitate. Concluzia sa firească era că este un „Ofițer cu o educație aleasă, simț moral bine dezvoltat, inteligent și energic. Are resurse peste solda sa. Datorii nu are. Nu joacă (sic!) cărți. În general, este un ofițer de valoare și apt pentru gradele superioare.”.
În perioada 16 aprilie – 13 iunie 1903, respectiv 13 iulie – 17 aprilie 1905 i s-a încredinţat comanda canonierei «Grivița», funcţie de care, în concepția căpitan-comandorului Sebastian Eustațiu „s-a achitat foarte bine, cu multă pricepere şi mult zel”, iar la manevrele din octombrie acelaşi an, comandorul Koslinski aprecia că „a condus (nava – n.n.) în mod lăudabil.”.
Pe lângă comanda canonierei „Grivița”, cu care a participat, cu deplin succes, la manevrele Marinei, în 1904 a asigurat și comanda Companiei Apărării portului Sulina, îndeplinind cu mult tact serviciul de comisar maritim la Sulina.
 

Bețe-n roate

 
Crizele reumatice, din ce în ce mai frecvente, au început să fie tot mai agasante, creindu-se un real disconfort, cu efecte nedorite și în plan profesional.
La 1 noiembrie 1905 s-a prezentat, pentru a doua oară, la examenul pentru înaintarea la gradul de locotenent-comandor, dar a fost respins la proba practică.
Deși i se atribuie un temperament nervos, asociat cu o comportare care cam lasă de dorit, în Foaia personală pe anul 1906 este apreciat ca fiind „foarte serios și cu mult prestigiu și autoritate. Posedă toate facultățile morale și curajul opiniei personale”. Ca urmare, contraamiralul Emanoil Koslinski, inspectorul general al Marinei, îl propune pentru înaintare la alegere.
Și iată că, la 10 mai 1907, tânărul Pantazzi trece în categoria ofițerilor superiori, fiind înaintat la gradul de locotenent-comandor.
În calitate de secund al crucișătorului „Elisabeta”, între 1 februarie 1906 și 15 septembrie 1907 a fost detaşat în străinătate, ca preşedinte al Comisiei de supraveghere pentru construcţiile noi ale Marinei, având ca serviciu special controlul pieselor de artilerie pentru crucişător la Uzinele „Saint Chamond”, unde l-a înlocuit pe locotenent-comandorul Angelo Frunzianescu.
Deşi construcţia era înaintată, „ofiţerul s-a pus repede la curent şi a exercitat serviciul de supraveghere în mod activ şi judicios, astfel că recepţia a avut loc în bune condiţii”.

Întors în ţară, preia comanda Grupului Vedetelor de siguranță (5 – 25 octombrie 1907). Finalizând cu succes „Manualul tunurilor de 75 mm şi 120 mm St. Chamond”, inspectorul general al Marinei, contraamiralul Emanoil Koslinski, aprecia că „merită toată lauda”.
Conform unei informații furnizate de iscoditorul Vasile Cornea, pe 21 februarie 1908 locotenent-comandorul Vasile Pantazzi, „unul din cei mai valoroși ofițeri ai Marine Militare”, obține un concediu[2] și pleacă din Constanţa, într-o călătorie de studii, pe itinerariul Alexandria, Cane, Port-Said, Suez, Aden, Colombo, Bombay, Delhi, Benares (Varanasi), Calcutta, Madras, Penang, Singapore, Hong Kong, Canton, Manila și Insulele Filipine, Yokohama, Tokio, Nagasaki şi celelalte porturi ale Japoniei, Honolulu (Hawai), San Francisco, Los Angeles, New Orleans, Mobile, fluviul Missisippi, Saint Sanis, Chicago, New York, Geneva şi Constanţa. Probabil – presupunea ziaristul – lui Pantazzi ar urma să i se încredințeze o misiune în Japonia, pentru cunoașterea îndeaproape a Marinei nipone[3].
Prin Înaltul Decret nr. 2937, la 29 septembrie 1908 a fost rechemat din disponibilitate, fiind numit căpitan al portului Galați.
În baza Ordinului de Zi nr. 45/1910, în perioada 1 aprilie – 1 decembrie 1910, respectiv 1 martie – 1 noiembrie 1911 a îndeplinit funcția de comandant al monitorului «Lascăr Catargiu», navă pe care „a comandat-o lăudabil.”.
Între 1 noiembrie și 16 decembrie 1911, 1 aprilie – 5 iunie și 4 august – 20 decembrie 1912 asigură comanda avizoului „România” și, pentru o foarte scurtă perioadă – între 28 februarie și 1 aprilie 1912 -, a canonierei „Bistrița”.
Dar și de această dată, temperamentul său irascibil și severitatea excesivă manifestată față de echipajul din subordine i-au atras critici dure din partea superiorilor. Dar și pedeapsă după pedeapsă: în 1910 – mustrare aspră; 1911 – observații aspre din partea ministrului de Război pentru cererea nefondată în privința avansării; admonstare în fața ofițerilor din partea comandantului Marinei pentru că într-un local a evitat să-și salute superiorul; în fine, pe 30 decembrie 1911, mustrare scrisă din partea comandantului Marinei pentru lipsă nejustificată de la serviciu.
Toate acestea l-au determinat pe inspectorul general al Marinei, contraamiralul Sebastian Eustațiu, să concluzioneze: „Educație militară rău înțeleasă sub cuvânt de spirit, indepedent vis-à-vis de superiorii săi, discută și comentează ordinele, se irită în chestiunile de serviciu curent, în discuții de meserie etc, când cu orice chip vrea să impună vederile sale, deși sunt dovedite eronate. Cu inferiorii săi însă este foarte sever și nu le tolerează același spirit recalcitrant. Aceaste cauze îl fac foarte dificil și în fața superiorilor și a inferirorilor săi.
Îndeplinește serviciul destul de bine dar cu aceleași pretenții ca și în discuții. Cu etatea este posibil să-și mai calmeze nervii. Atunci serviciile sale vor fi mai folositoare.
Susțin propunerea șefului său direct. Merită a înainta.”.

Într-adevăr, în baza Î.D.R. nr. 5 105/1912, la 28 noiembrie 1912 Vasile Pantazzi ajunge căpitan-comandor, fiind promovat subşef de stat-major în Comandamentul Marinei.
„În această funcție a adus prea bune servicii - constata contraamiralul Eustaţiu Sebastian, comandantul inspector general al Marinei. Pe timpul campaniei a fost la Cartierul General al Marinei, unde s-a distins în serviciile ce i s-au încredinţat. La Corabia a luat parte la întinderea podului cu unităţile mobile de transport şi cu detaşamentul de marinari ce a debarcat pe malul opus iar la Măgurele-Nicopole a organizat Serviciul Transporturilor pe Vid și al etapelor, achitându-se în mod lăudabil. Prea bun ofiţer de marină, aduce şi va aduce excelente servicii. Conduita sa a fost ireproşabilă de la intrarea sa în front.”.
În mod cu totul deosebit, a inventariat vasele Navigației Fluviale Române și ale Serviciului Hidraulic pretabile a fi rechiziționate pentru serviciul Marinei Militare și a întocmit un foarte bine documentat „Memoriu relativ la navigația pe Prut”, care a fost înaintat Marelui Stat Major.
În campanie, a fost ambarcat pe monitorul „Brătianu” (4-7 martie 1913) pentru experiențe și pe vasul „Măcin” (26 iunie – 1 august 1913).
 

Un botez atipic

 
După câteva zile petrecute pe yachtul „Ștefan cel Mare” (27 aprilie – 7 mai 1914), la 18 august 1914 a preluat comanda crucişătorului „Elisabeta”, aflat în poziţia dezarmat, în reparaţie la Arsenalul Marinei.
Căpitan-comandorul Vasile Pantazzi „a muncit foarte mult pe când vasul se găsea la Arsenal în reparaţii, pentru ca acestea să se facă în cele mai bune condiţiuni. Fiind un ofițer prea bun sub toate raporturile, va merita înaintarea excepțională când va avea stagiul de ambarcare” – consemna în Foaia calificativă comandantul Diviziei de Mare, comandorul Alexandru Cătuneanu.
O ceremonie specială a avut loc la 10/24 mai 1915 la bordul crucişătorului ,,Elisabeta”, când a fost sfinţit şi arborat un alt pavilion de onoare, dăruit echipajului de doamna şi domnul Leon Cantacuzino, în prezenţa autorităţilor şi a unei numeroase asistenţe. Cu acest prilej, a fost creştinată şi odrasla candiencei Ethel Sharp Greening și a căpitan-comandorului Vasile Pantazzi, micuța Sybille Oltea Yvonne, născută la 20 martie/2 aprilie 1914, care a fost botezată în acest inedit decor marinăresc de viceamiralul Vasile Urseanu, fost comandant al crucişătorului în călătoria din 1895, la Kiel şi Stockholm.

Cu acest prilej, viceamiralul Sebastian Eustaţiu, comandantul şi inspectorul general al Marinei, a subliniat: ,,Însemnatei ceremonii religioase, ce a avut loc la bordul acestui bastiment, prin botezul copilului camaradului nostru, comandorul Pantazzi, comandantul vasului, îi urmează înălţătorul ceremonial marinăresc: «Gardă la pavilion! Atenţiune! Sus!» Acestea sunt comenzile regulamentare ce se dau pentru ridicarea pavilionului (drapelului) naţional de război, la bastimentele de război.
Ocazia ce ni se prezintă astăzi pentru săvârşirea acestui ceremonial, o datorăm frumoasei iniţiative şi dărniciei domnului şi doamnei Leon Cantacuzino, donatorii acestui admirabil pavilion de război, pentru crucişător. Acest dar, cu adevărat princiar, ca şi familiile din care descend donatorii, este primul la noi în ţară, care se dă Marinei în asemenea condiţii.
Aducând din partea întregii Marine cele mai călduroase mulţumiri donatorilor, îi rog să primească şi din partea mea cele mai afectuoase felicitări pentru acest înalt act naţional.

Domnule comandant, vă încredinţez dumneavoastră, ofiţerilor şi echipajului crucişătorului acest pavilion de război special, cu încrederea desăvârşită că veţi face totul pentru a-l păstra falnic înălţat, la locul de onoare, în toate ocaziile excepţionale, pentru gloria Marinei şi mărirea neamului nostru.”.
De la 1 noiembrie 1915, căpitan-comandorul Pantazzi a fost numit comandantul Regiunii Delta, „pe care a pus-o în stare de apărare, conform dispoziţiilor luate de autorităţile superioare. Merită a fi avansat la excepţional” va concluziona comandantul Marinei, contraamiralul Eustaţiu Sebastian.
Prin Î.D.R. nr. 1 024 din 17 martie 1916, la 1 aprilie 1916 a fost mutat în cadrul Direcţiei Marinei din Ministerul de Război, secretarul general al Ministerului de Război consemnând: „A fost un sfătuitor preţios în toate lucrările Direcţiunii Marinei, s-a pus în special în evidenţă prin interpretarea demnă şi intransigentă a intereselor Marinei Militare, faţă de trupele de ocupaţiune şi de autorităţile ruse ce au căutat să se amestece în dreptul de proprietate al vaselor noastre militare şi comerciale. Este indicat să ocupe locuri de frunte în Marina Militară şi-l propun a înainta la excepţional.”.
Propunere materializată la 15 august 1916, când, în baza Î.D.R. nr. 2 880 din 1 septembrie 1916, a fost înaintat la gradul de comandor.
În perioada 15 august 1916-1 iunie 1918 a fost directorul Direcţiei II Marină din Ministerul de Război.
Între 3 februarie și 12 iunie 1918 a făcut parte din Comisia Militară Română trimisă la Odessa pentru a reglementa unele probleme cu foştii aliaţi. Fiind luat prizonier ca urmare a abuzurilor orchestrate de Cristian Racovski, reușește să scape grație intervenției soției pe lângă colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle. Eliberarea și repatrierea comandorului Pantazzi și a celorlalți compatrioți (la schimb cu cei ruși), a avut loc la 22 martie 1918, la Sulina, cu vasul „Cernomore”.

În Foaia calificativă pe perioada 3 februarie – 12 iulie 1918, secretarul general al Ministerului de Război, generalul de divizie Ion Răşcanu consemna faptul că „după reîntoarcerea sa de la Odessa, unde fusese trimis în Comisiune pentru recepționarea materialului de marină, a reluat Direcția Marinei din Ministerul de Război, unde a lucrat cu competență în toate chestiunile delicate care s-au perindat la acea direcție în aceste vremuri tulburi.
A lucrat în Comisie pentru alegerea ofiţerilor basarabeni care urmau să fie admişi în Marina Română, precum şi în spinoasa chestiune a stabilirii dreptului de proprietate asupra vaselor care navigau pe Nistru şi a poliţiei fluviale pe acel râu.
Ofițer cult, cu o bună pregătire tehnică în chestiunile armei sale, îl caracterizez că merită a fi înaintat contraamiral, când reorganizarea Marinei noastre se va înfăptui în raport cu aspirațiile țării noastre.”.

Referitor la misiunea executată la Odessa, generalul Alexandru Gorski, noul secretar general al Ministerului de Război, aprecia: ”Cunoscător al tehnicii organizației și administrației Marinei Militare Române, a fost un sfătuitor prețios în toate lucrările Direcției Marinei.
S-a pus în special în evidență prin interpretarea demnă și intransigentă a intereselor Marinei Militare față de trupele de ocupație și de autoritățile ruse ce au căutat să se amestece în dreptul de proprietate al vaselor noastre militare și comerciale.
Cât a fost prizonier al bolșevicilor în sudul Basarabiei a avut o purtare demnă, de toată lauda.
Este indicat să ocupe locuri de frunte în Marina Militară și-l propun la înaintarea excepțională la gradul de contraamiral.”.
O atitudine mult mai tranșantă a afișat în caracterizarea pentru perioada mai 1918 – februarie 1919 comandantul și inspectorul general al Marinei, viceamiralul Constantin Bălescu: „A servit sub ordinele mele directe, în funcția de director al Marinei, cu competență și deosebit zel.
După cererea sa, a fost detașat la Serviciul Maritim Român (14 februarie - 1 iulie 1919 – n.n.), cu serviciul în Franța, unde se află ș acum.

Temperament irascibil și caracter bănuitor, de multe ori ia hotărâri pripite, pe care mai târziu le regretă; din această cauză întâmpină adeseori neajunsuri.
I se poate încredința orice comandă corespunzătoare gradului la rândul vechimii sale – cred însă că are alte aspirații afară din Marină.”.
Conform informațiilor temeinic documentate și minuțios argumentate de publicistul timișorean Vasile Cornea în originala monografie dedicată prințului Matila Ghyka, „La început de an 1919 era la Conferința de Pace de la Paris, de unde a plecat la 1 iulie, din dispoziția lui I.I. Brătianu, «trimis în misie specială în Statele Unite pentru stabilirea nationalităței și repatrierea emigranților români din Transilvania, aflați în America»[4], conducând misiunea consulară a României în Statele Unite și Canada, din ea făcând parte Matila Ghyka, avocații Victor Cădere și Vasile Stoica.
Pleacă din Le Havre și sosește la New York pe 8 iulie, iar la fine de aprilie 1920 era deja în țară, conform Jurnalului Reginei Maria.
De el se leagă stabilirea relațiilor (legăturilor) consulare între România și Canada, la 16 august 1919 înființându-se un birou de pașapoarte la Montreal, pe timpul acestei misiuni.”.
Informațiile referitoare la activitatea pe care Vasile Pantazzi a desfășurat-o pe timpul acestei misiuni nu sunt dintre cele mai măgulitoare. Și oare de ce? Răspunsul ne este oferit de distinsa doamnă Bianca Rodica Karda, reputat cercetător la Biblioteca Județeană „Astra” din Sibiu, care confirmă faptul că Pantazzi a fost președintele Comisiei române pentru pașapoarte și serviciul consular[5]. Din această comisie făceau parte Vasile Stoica, Victor Cădere, Matila Costiescu-Ghica și Grigore Mihăescu – ultimii doi de la Legația română din Londra.
Vechile pașapoarte austro-ungare pe care le deținuseră până atunci românii din America urmând să fie preschimbate cu unele românești, „Prin comunicat oficial din partea Legației române la Washington se anunța că pe data de 23 iulie 1919 urma să înceapă emiterea pașapoartelor la Cleveland, operațiune coordonată de comandorul Pantazzi atât pentru românii din SUA cât și pentru cei din Canada.”[6].
Personaj influent, implicat direct în derularea tratativelor cu guvernul american pentru plecarea vapoarelor cu imigranți români din portul New York spre Constanța, Vasile Pantazzi poate fi suspectat de eliberarea preferențială a pașapoartelor și perceperea unei suprataxe de 5 $ pentru „reconstruirea țării” ș.a.m.d., care i-au știrbit vizibil reputația, și acuzația că „face negoț fie în numele statului, fie în numele domniei sale.”.
Aceste acuzații deosebit de grave și protestele vehemente ale conaționalilor din America au grăbit eliminarea sa din mediul consular.
Întors în țară, la 1 iulie 1920 comandorul Vasile Pantazzi avea să fie numit comandant al Diviziei Contratorpiloarelor „Mărăști” și „Mărășești”, primele noastre distrugătoare, achiziționate din Italia, recent intrate în serviciul Marinei Militare Române.
 
Bibliografie:

1. Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
2. Marian Moșneagu, „Crucișătorul «Elisabeta» în campanie”, Editura Militară, București, 2012
3. Ethel Greening Pantazzi, ,,România în lumini și umbre (1909-1919)”, București, Editura Humanitas, 2015
4. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017
5. Vasile Cornea, „Necunoscutul prinț Matila Ghyka și lumea sa”, Institutul European, Iași, 2020

Sursa foto:Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 
Citește și:

Prin porturile vieții