Cazinoul, primarii şi marinarii. Carol I, Creangă, Witti

Începutul de an ne-a adus o veste trăsnet: Cazinoul constănţean a fost inclus pe lista celor mai periclitate 12 monumente de patrimoniu cultural de pe continent! O performanţă demnă de Cartea (anti)recordurilor naţionale sau, altfel spus, un Elogiu adus ignoranţei. Edilii postdecembrişti ai urbei pot fi mândri. Nu însă la fel de mândri precum antecesorii lor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când comuna, pe atunci, Constanţa, avea cu ce se făli. Mă refer la primarii Anton Holban, Alexandru Belik, Mihail Koiciu, Cristea Georgescu, Ion Bănescu, Virgil Andronescu şi Titus Cănănău, ca să-i enumăr doar pe cei mai implicaţi dintre aceştia. Astăzi, oraşul-martir (!?!) Constanţa agonizează printre spectacolele din ce în ce mai anoste puse în scenă de către autorităţi.

Băiatul lui Creangă la Cazinou 

Faptul că în cel mai mare oraş-port al României a funcţionat încă din anul 1880 un Cazinou nu poate decât să evidenţieze o ambiţie şi un spirit de buni întreprinzători ce îi caracterizau pe mai-marii zilei. „În 1880, - menţionează, citând presa centrală şi locală, dr. Doina Păuleanu, în lucrarea sa „Axa Est-Vest. Constanţa - istorie şi dinamică interculturală” - Cazinoul era o sală construită din paiantă, cu pereţii exteriori căptuşiţi cu scânduri vopsite în ulei şi «servea de distracţiune vizitatorilor în sezonul băilor», putând fi utilizat şi pentru «baluri de binefacere organizate de primărie», alcătuit dintr-o sală de dans, două săli de lectură pentru ziare şi reviste, precum «Telegraful», «Figaro», «L’Illustration», două săli de jocuri şi celebra terasă de la malul mării, «împodobit cu drapele şi destul de spaţios, a devenit locul de întâlnire al tuturor. Ziua se consumă, se cântă la piano, seara se joacă la sunetul muzicii militare»”.
 
Printre antreprenorii Cazinoului s-a numărat şi căpitanul Constantin Creangă, fiul hâtrului povestitor din Humuleşti, „cofetar şi bucătar din Bucureşti”, cu care Primăria comunei Constanţa a încheiat un contract de închiriere la 8 mai 1902. Conform doamnei dr. Doina Păuleanu, „căpitanul Creangă trebuia să plătească în patru rate o chirie de 2.000 de lei pentru sezonul estival 1903, asumându-şi obligaţia de a procura jocuri (şah, domino, table) şi cărţi de joc cu taxe stabilite de comun acord şi de a asigura iluminatul”.
 
Unicul fiu al Elenei şi al povestitorului Ion Creangă s-a născut la 19 decembrie 1860, la Iaşi. După absolvirea Şcolii primare de la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, unde tatăl său fusese numit institutor cu doi ani înainte, a urmat cursurile Şcolii Fiilor de Militari, fără ca gestul său - scrie George Călinescu - să aibă vreo legătură cu „vreo vocaţie ostăşească”.
 
„Militar am fost pentru că aşa a voit tata” - avea să conchidă fiul lui Creangă. Educaţia „spartană” la care îl supusese tatăl - pentru că mama îi părăsise pe amândoi - şi atracţia pentru uniforma cu nasturi auriţi l-au determinat pe tânărul Constantin să fie mândru de noul său statut.
 
Deşi nu împlinise vârsta majoratului, după absolvirea Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi, unde s-a clasificat al 14-lea din 29 de elevi, Constantin Creangă a plecat voluntar pe frontul româno-ruso-turc, stârnind îngrijorarea părintelui său, care a apelat la junimistul Petre Carp ca să intervină pe lângă premierul I.C. Brătianu pentru a-l trimite acasă pe rebel.
 
S-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, clasându-se la finele anului I pe locul al 17-lea din 63 de elevi. Încheind cu succes examenul de absolvire (clasificat al 29-lea din 58 de absolvenţi), în baza Înaltului Decret nr. 9078 din 7 iulie 1879 a fost înaintat la gradul de sublocotenent, fiind repartizat în Corpul Flotilei.
 
În 1879, Flotila se afla într-o fază incipientă, având un personal restrâns, respectiv doi locotenenţi-colonei, 5 căpitani, 6 locotenenţi, 12 sublocotenenţi şi 600 de sergenţi, caporali şi soldaţi.
 
Coleg cu sublocotenenţii Sebastian Eustaţiu şi Nicolae Barbieri şi locotenentul Emanoil Koslinski, tustrei viitori amirali, Constantin Creangă şi-a început cariera cu optimism. În aprecierea din noiembrie 1879, locotenent-colonelul Nicolae Dumitrescu-Maican, comandantul Corpului Flotilei şi ctitorul Marinei Militare moderne sublinia: „Ofiţer inteligent, tânăr încă şi venit de curând în Flotilă, însă are dorinţa de a se instrui. Poate deveni foarte bun ofiţer fiind bine înzestrat pentru Flotilă. Purtare bună, ţinută corectă”.

 
Acomodarea cu viaţa de cazarmă din Galaţi s-a dovedit a fi nu tocmai pe placul lui Creangă, evident din cauza comportamentului său libertin şi nonconformist. După doar trei luni de serviciu la bordul canonierei „Fulgerul” a fost pedepsit de comandantul navei cu opt zile de arest pentru „neglijenţă repetată”. După încă două luni i s-au administrat alte şase zile de arest, de către comandantul Corpului Flotilei, pentru că ar fi „maltratat un soldat”.
 
Anul următor, acesta a acumulat zece zile de arest cauzate de „ieşire din spital fără voie” (comandantul garnizoanei), „neglijenţă la serviciu” (comandantul Corpului), „neexecutare de ordin” sau „lipsă de la inspecţia generală” (colonelul Barozi).
 
Destinul său a părut să se schimbe sub auspiciile unei misiuni externe deosebite. Astfel, prin Înalta Decizie Domnească nr. 6466 din 26 mai 1880 s-a aprobat deplasarea unei comisii de specialitate, condusă de locotenent-colonelul Nicolae Dumitrescu-Maican pentru a recepţiona noua canonieră comandată de guvernul român la Stabilimento Tehnico Triestino din Triest (Austro-Ungaria). Fără îndoială, reputaţia şi cunoştinţele de limbă germană dobândite în adolescenţă de la M-me Braun au contat în cooptarea fiului ilustrului povestitor în această echipă, alături de căpitanul Mihail Drăghicescu, locotenentul Ilie Irimescu, sublocotenenţii Alexandru Calotescu şi Nicolae Barbieri, 3 salariaţi civili şi 16 grade inferioare.
 
Străbătând cu succes Marea Mediterană în drum spre ţară, canoniera - prima navă maritimă de luptă a României -, a primit numele „Griviţa”, în amintirea faptelor de arme din Războiul de Independenţă. Nava avea un deplasament de 110 tone, o lungime de 23,8 metri, lăţimea de 5,4 metri, pescajul de 1,80 metri şi o viteză de 9 Nd, propulsia fiind mixtă, o maşină cu doi cilindri şi un sistem de vele. Canoniera era înarmată iniţial cu două tunuri Krupp calibru 90 mm, instalate în axul navei, la prova şi la pupa, pe afete tip sanie.
 

Canoniera „Griviţa” şi-a început activitatea pe 25 august 1880, când a întreprins primul marş în apele Mării Negre, cu escale la Insula Şerpilor, Sulina şi Tulcea, avându-l la bord pe primul ministru I.C. Brătianu.
 
Exuberanţa tinereţii şi spiritul de aventură i-au aprins dorinţa tânărului aspirant de a urma cursurile Academiei Navale din Brest. Visul său nu s-a putut îndeplini întrucât în notarea de serviciu pe anul 1880 locotenent-colonelul Maican constata: „Caracter uşurel, puţin serios, n-are conştiinţa datoriei, nu este pătruns de datoriile ce incumbă unui ofiţer, prea familiar cu soldaţii, n-are ţinuta curată, face datorii pe care nu le poate plăti, trebuie totdeauna ţinut de-aproape, n-are viciuri”. Mai mult, soarta îi adusese şi o altă decepţie: tatăl s-a opus căsătoriei cu domnişoara Natalia, fiica madamei Cristodulo Alexandri, în pofida ameninţării fiului că se va sinucide în caz de refuz.
 
După numai 1 an şi 5 luni petrecut în Marină, conform Înaltului Decret nr. 2694 din 24 noiembrie 1880, pe 1 decembrie 1880 sublocotenentul Constantin Creangă a fost trecut în arma Infanterie iar pe 1 octombrie 1881, în arma Geniu.
 
După concedii medicale repetate, la 16 ianuarie 1892 a demisionat din armată, spre nedumerirea şefilor şi a camarazilor săi, spre a dedica afacerilor (sic!).
 
Cu gradul de căpitan în rezervă a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind decorat cu Medalia „Avântul Ţării” şi înaintat la gradul de maior în rezervă, la 10 mai 1914.
 
În Războiul de Întregire a Neamului a comandat un batalion din Regimentul 83 Infanterie, la 15 octombrie 1917 fiind numit comandant al Regimentului 8 Vânători, partea sedentară.
 
Marcat de ororile războiului şi de o suferinţă cronică de rinichi, maiorul Constantin Creangă s-a stins din viaţă la 1 aprilie 1918, la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi. A fost înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, în vecinătatea tatălui său. Gradul de locotenent-colonel şi Ordinul „Coroana României” clasa a V-a i-au fost acordate post-mortem.

Construirea Cazinoului Comunal - cu suport guvernamental 

În anul 1904, Primăria Comunei Constanţa a demarat licitaţia şi procedurile necesare pentru construirea unui cazinou. În acest scop, primarul Cristea Georgescu a încheiat un prim contract cu arhitectul Daniel Renard.
 
După o serie de intrigi şi complicităţi, ulterior a fost agreat proiectul întocmit de renumitul arhitect Petre Antonescu, care a proiectat edificiul într-un stil arhitectonic inspirat din tradiţiile artei româneşti. Actul de fundaţie al primei variante a controversatului Cazinou a fost semnat de oficialităţile epocii, în frunte cu regele Carol I: „Oraşul Constanţa, prin marile lucrări, unele încă în execuţiune, ca şi prin vestitul şi minunatul pod Carol I, care-l pune în strânsă legătură cu Occidentul, fiind menit a deveni unul din porturile maritime cele mai însemnate şi în acelaşi timp fiind o staţiune balneară şi climaterică din ce în ce mai căutată şi preţuită, hotărâtu-s-a ca pe terenul smuls valurilor mării, pe noul bulevard «Regina Elisaveta», să se construiască cu mijloacele Comunei un Cazino, care va purta numele de:
 
CAZINO COMUNAL CAROL I
 
Astăzi, 13 august 1906, în al 40-lea an de fericită şi glorioasă domnie a M.S. Regelui Carol I, pusu-s-a temelia acestei clădiri, fiind Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne d. G.Gr. Cantacuzino; Ministru de Războiu d. General G. Manu; Ministru al Afacerilor Streine d. General Iacob Lahovari; Ministru de Finance d. Tache Ionescu; Ministru al Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor d. Ion N. Lahovari; al Lucrărilor Publice d. I.C. Grădişteanu; al Cultelor şi instrucţiunei Publice d. M. Vlădescu; iar al Justiţiei d. Dim. Greceanu; comandant al Diviziei active din Dobrogea d. General Al. Angelescu şi Prefect al Judeţului Constanţa d. Colonel M. Capşa şi Primar al oraşului Constanţa d. Ion Bănescu.
 
Scrisu-s-a întru amintire documentul de faţă în trei exemplare şi s-a semnat de persoanele prezente, un exemplar zidindu-se în temelia clădirei, iar celelalte două fiind date spre păstrare în Archivele Primăriei şi Prefecturei Constanţa.
 
Făcut în oraşul Constanţa, în anul Mântuirei una mie nouă sute şase luna August în 13”.
 
Printre semnatari se mai regăsesc P.S. Pimen, episcop al Dunării de Jos, Dimitrie Hagi Anton, prefectul judeţului Tulcea, Petru Vulcan, funcţionar al Prefecturii şi editorul „Albumului Naţional al Dobrogei: 1866-1877-1906”, Husein Ali, Dragomir Hurmuzescu, secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice, procurorul general Tătaru şi alţii.
 
Din nefericire, această variantă a fost abandonată imediat după începerea lucrărilor. După terminarea fundaţiilor, planurile sale au fost schimbate, Primăria Constanţa încredinţând modificarea acestora aceluiaşi arhitect Daniel Renard. Acesta a renunţat la principiile stilului autohton, în favoarea unui melanj de motive decorative care au încărcat şi mai mult masivul ansamblu arhitectonic, inaugurat pe 15 august 1910.
 
Chiar şi aşa, Cazinoul a devenit un edificiu emblematic pentru oraşul Constanţa, „locul unde se putea petrece zi şi noapte, unde se organizau regate, serbări, concursuri de înot şi bărci sau puteau fi admirate, până târziu în noapte, impresionante focuri de artificii” (Mariana Cojoc, „Constanţa - port internaţional. Comerţul exterior al româniei prin portul Constanţa (1878-1939)”).
 
Evident, marinarii - indiferent de grad, vârstă sau naţionalitate - se numărau printre clienţii fideli ai Cazinoului iar oficialităţile Marinei nu ezitau să-l inchirieze pentru activităţi de protocol sau evenimente şcolare. Astfel, pe 16 şi 31 martie, respectiv 15 aprilie 1913 în sala Cazinoului s-au organizat baluri filantropice în folosul flotei naţionale.
 
Pentru că la 1 iulie 1925 serbarea avansării la gradul de sublocotenent a absolvenţilor şcolilor militare urma să aibă loc la Cazinoul din Constanţa, în prezenţa A.S.R. Principele Carol, moştenitorul Tronului, bricul “Mircea” a primit ordin ca plecarea în voiajul efectuat între 2 iulie şi 2 septembrie 1925 să aibă loc în după-amiaza zilei, după terminarea serbării. „În acest scop cele trei canoniere, torpilorul „Zmeul” şi „Mircea” ancorează în faţa Cazinoului, în linie de front, la circa 300 metri de mal, ridicând marele pavoaz. Tot timpul serbării plouă”.
 
„Pentru formarea viitorilor ofiţeri ca oameni de societate se dădeau în cursul iernii ceaiuri dansante în sălile de recepţie ale şcolii, la care erau invitate cunoştinţe ale elevilor - bineînţeles triate pentru a nu se strecura cunoştinţe dubioase din punct de vedere al moralităţii - menţionează în Memoriile sale contraamiralul Alexandru Constantinescu, fost profesor şi comandant al Școlii Navale între anii 1934 şi 1939. Aceste petreceri erau foarte gustate de societatea constănţeană. Un eveniment special îl constituia însă serbarea de 101 zile până la promovarea noii serii de ofiţeri. Odată sau de două ori am făcut această serbare la Cazinou, cu producţie artistică şi într-un cadru impozant”.
 
Bunăoară, pe 24 martie 1928 aici s-a desfăşurat Serbarea de 101 zile, organizată de viitorii absolvenţi ai Şcolii Navale.
 
Tot la Cazinoul Comunal, pe 24 august 1930 municipalitatea a oferit dejunul şi dineul şi a organizat un bal în onoarea oficialităţilor escadrei engleze, aflată sub comanda contraamiralului Davies, care a făcut o escală în portul Constanţa în perioada 19-25 august 1930.
 
Marţi, 27 septembrie 1932 un alt bal a fost organizat pentru marinarii escadrei engleze, formată din crucişătoarele „Curaçao”, „Ceres”, „Colombo” şi submarinul „Rover”.
 
Pe 31 martie 1939 a sosit în garnizoana Constanţa generalul Paul Teodorescu, ministrul Aerului şi Marinei, care a efectuat inspecţii în unităţile de Marină şi Aviaţie din Constanţa. Cu acest prilej, pe 1 aprilie 1939 ministrul a participat la tradiţionala serbare de 101 zile, dată de elevii Şcolii Navale „N.M.S. Mircea” la Cazinoul municipal.

Seducţia Cazinoului 

Încă din prima jumătate a secolului al XX-lea, militarii beneficiau în garnizoana Constanţa de un Cerc al Ofiţerilor. Acesta fusese constituit pe 1 ianuarie 1920, sub preşedinţia colonelului H. Milcu. Din comitetul de direcţie şi administraţie făceau parte reprezentanţi din toate unităţile garnizoanei: locotenent-colonelul Barbian din Regimentul 13 Artilerie, maiorul M. Georgescu din Regimentul 34 Infanterie, căpitanul Mihail Constantinescu din comandamentul Diviziei de Mare, locotenentul Ștefan Cristescu din Regimentul 13 Artilerie, locotenentul H. Herter din Brigada 9 Infanterie şi locotenentul Gheorghe Sandu - casier.
 
Prin adresa nr. 153 din 17 august 1931, preşedintele Cercului Militar Constanţa, comandorul, pe atunci, Petre Bărbuneanu, din postura de comandant al Şcolii Navale, solicita sprijinul comandantului Diviziei de Mare, pentru a tempera oarecum apetenţa marinarilor pentru chefurile de la Cazinou. Ordinul părea, înainte de toate, o măsură de protecţie socială: „Am onoare a vă comunica că sâmbătă, 22 august a.c. va avea loc la Cercul Militar «Regele Carol I» un matineu dansant mixt - începând de la ora 17-23. Vă rugăm să binevoiţi a pune în vedere ofiţerilor că toţi trebuie să ia parte la acest matinee împreună cu familiile dumnealor.
 
Totodată, domnii comandanţi de corpuri şi şefii de servicii sunt rugaţi a da ordin ofiţerilor în subordine, şi în special ofiţerilor tineri, să ia parte în număr cât mai mare şi în mod regulat la matineurile dansante organizate pe terasa Cercului Militar (localul nou) în fiecare marţi, miercuri, joi şi vineri de la 17-20, întrucât s-a observat că la aceste matineuri a luat parte un număr prea mic de ofiţeri.
 
Aceste matineuri s-au organizat în scopul de a sustrage pe ofiţeri de a frecventa terasa Cazinoului Comunal, unde sunt supuşi speculei cu preţuri excesiv de mari.
 
De asemenea, rugăm a dispune ca la matineurile zilnice să se numească câte doi ofiţeri necăsătoriţi pentru serviciul de cavaleri de onoare şi care să fie prezenţi la Cerc exact la ora 17, şi anume: marţi, Regimentul 9 Călăraşi, miercuri Regimentul 34 Infanterie, joi Regimentul 13 Artilerie şi vineri Regimentul 18 Obuziere”.

Civism marinăresc 

Sub titlul „Contribuţia Marinei Militare la opera de reconstrucţie a municipiului Constanţa”, în ediţia din 27 octombrie 1947 ziarul “Cuget liber” îşi informa cititorii, chiar pe prima pagină: “În cadrul campaniei de refacere prin mijloace locale, inaugurată de d. Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne, Marina Militară, în frunte cu locotenent-comandorul Witti Alexandru, şi-a luat sarcina de a contribui la reconstrucţia municipiului. Într-un timp record a reparat balustrada falezei Cazinoului comunal, pe o lungime de 200 metri şi a înlocuit 300 tuburi şi opt piloni, tot acest material fiind dat gratuit. Cu elan măreţ, cu dragoste şi grijă deosebită pentru bunurile publice necesare întregii colectivităţi, exemplul dat de colectivul Atelierului de reparaţii «Stoicescu» al Marinei Regale, de la comandantul lui, până la ultimul marinar ajutător, constituie un exemplu viu de muncă voluntară pusă în slujba poporului şi în refacerea Constanţei. Comandamentul local al lucrărilor evidenţiază şi dă drept pildă contribuţia Marinei Militare la opera de asanare a municipiului nostru”.
 
Cine era Alexandru Witti? Fiul Sofiei şi al lui Friederich Witti, Alexandru Witti s-a născut pe 6 august 1905, la Constanţa.
 
A absolvit Şcoala primară nr. 3 Constanţa (1916), Institutul Maritim Constanţa (1922), Şcoala de Mecanici şi Electricieni de Marină Galaţi (1925), Şcoala Navală, Secţia Mecanici (1933), Şcoala de Aplicaţie (octombrie 1933-mai 1934), Şcoala de Ofiţeri Tehnici pentru Submarine Constanţa (1937) şi Cursul pentru şefi mecanici de submarine la Gottenhaffen-Germania (1941).
 
A urcat treptele ierarhiei militare de la gradul de maistru militar stagiar şi clasa a III-a (noiembrie 1925 - octombrie 1931), la cel de sublocotenent (1 iulie 1933), locotenent (31 martie 1938), căpitan (1 noiembrie 1942), locotenent-comandor (16 iunie 1945), căpitan-comandor (23 august 1950) şi comandor (21 august 1956).
 
Iniţial a activat ca ucenic lipitor la Fabrica „Tomis” (1917-1918) şi ucenic cazangiu la Societatea „Astra Română” din Constanţa (1918-1919).
 
Și-a început cariera în Marina Regală la Diviziunea Canonierelor clasa „Chifonne”, ca ajutor mecanic (noiembrie 1925-aprilie 1927), respectiv mecanic-şef pe canoniera „Stihi” (aprilie 1927-decembrie 1930), mecanic-şef pe canoniera „Ghiculescu” (decembrie 1930-septembrie 1931) şi din nou mecanic-şef pe canoniera „Stihi” (mai 1934-noiembrie 1935).
 
Ulterior a fost ofiţer cu serviciul de motoare termice şi aer comprimat (noiembrie 1935-noiembrie 1936), respectiv ajutor şef mecanic pe submarinul „Delfinul” (noiembrie 1936-iulie 1938).
 
Datorită competenţelor sale profesionale a fost desemnat membru în Comisia de supraveghere din Germania, însărcinat cu supravegherea construcţiei motoarelor Diesel pentru submarine în Uzinele MAN din Augsburg şi, în mod alternativ, a motoarelor electrice pentru submarine în Uzinele Brown Boveri Mannhein (iulie 1938-noiembrie 1939), în Comisia de supraveghere Linz (noiembrie 1939-ianuarie 1940) şi în Comisia de supraveghere la Şantierul Naval Galaţi (februarie 1940-mai 1942).
 
După o perioadă scurtă pe submarinul „Delfinul” (mai-iulie 1942), şi-a continuat activitatea în cadrul Şantierului Naval Galaţi (iulie 1942-mai 1943) şi pe submarinul „Rechinul” (mai 1943-septembrie 1944).
 
Ulterior a fost numit şef Serviciu Reparaţii Navale şi şef Birou Devize la Direcţia Construcţii Navale din Comandamentul Marinei Militare (septembrie 1944-aprilie 1945), şef Secţie Producţie la Arsenalul Marinei (aprilie 1945-octombrie 1946), membru în Comisia de supraveghere Giurgiu şi Olteniţa (martie-decembrie 1945), mecanic-şef pe submarinul „Delfinul” (octombrie 1946-octombrie 1947), şef al Atelierelor de Reparaţii Nave Constanţa (octombrie 1947-decembrie 1948), şef Secţie Tehnică la Comandamentul Marinei Militare (decembrie 1948-iunie 1956), şef Secţie Tehnică, Înzestrare şi Reparaţii Nave la Direcţia Tehnică Construcţii Reparaţii Înzestrare Nave şi Armament (iunie-octombrie 1956) şi şef Secţie Tehnică Materiale şi Nave Auxiliare la Direcţia Tehnică a Comandamentului Forţelor Maritime Militare (octombrie 1956-iunie 1957).
 
În campania celui de-al Doilea Război Mondial a participat ca şef mecanic pe submarinul “Delfinul” (8 aprilie-6 iunie 1942). De asemenea, a executat o crucieră şi cu submarinul „Rechinul”, în misiune de supraveghere a portului Batumi, pe timpul operaţiunilor de evacuare a Crimeii, între 20 aprilie 1943-15 mai 1944 şi la cruciera a doua, în perioada 17 mai-31 august 1944.
 
A fost ofiţer clasa I şef mecanic în Marina comercială (Brevet nr. 1 din 10 februarie 1945, eliberat de Direcţia Marinei Comerciale). A publicat probleme de mecanică în ziarul „Marina Nouă” şi în „Revista Marinei”.
 
Pentru cariera sa meritorie a fost distins cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” clasa a II-a pentru participarea la stingerea incendiului Pavilionului Regal din portul Constanţa (1942), Medalia „Coroana României” clasa a V-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”, pentru numărul mare de misiuni de război (1943), o decoraţie croată pentru munca depusă pe submarinul „Rechinul”, „Steaua României” clasa a V-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară” pentru numărul mare de misiuni la bordul submarinului “Rechinul” (1944), „Eliberarea de sub jugul fascist” pentru aportul temeinic în perioada 23 august 1944-9 mai 1945 în Şantierul Naval Olteniţa (1947), Medalia jubiliară „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei R.P.R.” (1953) şi Medalia „Meritul Militar” clasa I (1954).
 
P.S. Pe 4 septembrie 1955, un oaspete al litoralului îi expedia lui Gicu Tulbure din Braşov o carte poştală cu imaginea Cazinoului din Constanţa, pe care consemna: „Gek dragă, pe litoral a început sezonul... de vară. Pe verso este poza Cazinoului, unde se cântă şi se joacă... după muzică!”.
 
Unde sunt, oare, vremurile de odinioară?

Bibliografie: 

Valentin Ciorbea, „Istoricul navelor-şcoală „Mircea”. Vol. I. Bricul „Mircea”, Constanţa, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, 1997
 
Mariana Cojoc, Constanţa - port internaţional. Comerţul exterior al României prin portul Constanţa (1878-1939), Bucureşti, Cartea universitară, 2006
 
Doina Păuleanu, „Axa Est - Vest. Constanţa - istorie şi dinamică interculturală. Ediţie revăzută şi adăugită”, Constanţa, Fundaţia Pro Arte, 2000
 
Doina Păuleanu, „Cazinoul din Constanţa. Boemă, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011
 
*** „Statul Major al Forţelor Navale 1860-2005. Tradiţii şi perspective”. Coordonator: căpitan-comandor dr. Marian Moşneagu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005

Despre Marian Moşneagu  

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
„Ne-aţi vândut ţara ruşilor!“: Dascăl, deţinut politic, om de serviciu