Contrabandistele din Galaţi Primele distrugătoare româneşti (galerie foto)

După revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc, necesitatea apărării litoralului românesc a impus creşterea parcului de nave militare, cu atât mai mult cu cât cele existente erau nave vechi, depăşite sub aspectul potenţialului militar. Ca urmare, în anul 1913, guvernul român a comandat în Italia, Şantierului “Pattison” din Napoli, patru contratorpiloare iar Şantierului “Fiat” din Spezzia un submarin¹.
Din raportul nr. 188 din 18 aprilie 1915 al ministrului secretar de stat la Departamentul de Război, Ion I.C. Brătianu către Regele Ferdinand, aflăm că în aprilie 1915 construcţia contratorpiloarelor se afla într-un stadiu destul de avansat, „urmând ca pe materialul şi piesele vaselor să graveze iniţialele numirilor ce ele vor purta”, fapt care l-a determinat pe ministrul de Război să supună aprobării Regelui un proiect de decret prin care au fost stabilite numele pe care urmau să-l poarte cele patru nave, respectiv “Vifor”, “Vârtej”, “Viscol” şi “Vijelia”².


Intrarea Italiei în Primul Război Mondial a dus însă la rechiziţionarea acestora de către Guvernul italian. În anul 1919 Guvernul român a achiziţionat numai două dintre ele, respectiv pe „Nibbio” şi „Sparviero”, celelalte două - „Aquila” şi „Falco” - rămânând în serviciul Marinei Italiene³. Cele două contratorpiloare, denumite iniţial A şi B, rebotezate “Mărăşti” (ex. - “Sparviero”, ex - A) şi “Mărăşeşti” (ex - Nibbio”, ex - B), cunoscute după această dată ca nave tip distrugător⁴, au intrat în serviciul Marinei Române pe 1 iulie 1920.


De-a lungul anilor, aceste nave au purtat denumiri şi numere tactice diverse: D 1 - distrugătorul „Mărăşeşti” şi D 2 - distrugătorul „Mărăşti” (1948 - 1 iulie 1951), D 11 - distrugătorul „Mărăşti” şi D 12 - „Mărăşeşti” (1 iulie 1951 - 1 februarie 1956)⁵, respectiv D 3 „Mărăşti” şi D 4 „Mărăşeşti”(1 februarie 1956 - 1960)⁶.


Cele două nave aveau deplasamentul - 1700 tone, pescajul - 3,50 metri, lungimea maximă - 94,36 metri, lăţimea - 9,47 metri, viteza - 35 Nd, puterea maşinii - 45 000 C.P., autonomie - 1700 Mm/15 Nd, 300 Mm/35 Nd şi un echipaj format din 139 de membri.


Armamentul cuprindea trei tunuri de 152 mm Armstrong Md. 1899, patru tunuri de 76 mm Armstrong, două mitraliere de 13,2 mm şi două grupuri lanstorpile binate de 450 mm. Încadrate în Divizia de Mare, cu baza la Constanţa, distrugătoarele tip M au întreprins acţiuni de formare a echipajelor prin ieşiri periodice în mare sau prin voiaje mai lungi în apele internaționale, prilejuite de diferite evenimente.

Cariera distrugătoarelor tip M în Marina Italiană

La intrarea Italiei în război, pe 23 mai 1915, la Cantieri Pattison din Napoli se aflau în construcţie patru exploratoare sau contratorpiloare mari, comandate de Marina Română în anul 1913, proiectate de inginerul Luigi Scaglia.

Pe 24 mai 1915, stadiul lucrărilor la cele patru unităţi, marcate de şantier cu sigla E 1, E 2, E 3 şi E 4, era la „Viforul” - 60%, „Vijelia” - 50%, „Vârtejul” - 20%, construcţia „Viscolului” nefiind începută. Marina italiană le-a rechiziţionat, măsura fiind sancționată de către Consiliul de Miniştri din 5 iunie 1915. Prin Decretul din 27 iulie 1916 au fost înregistrate în Marina Militară ca exploratoare, sub numele de „Aquila”, „Sparviero”, „Nibbio” şi „Falco”. Deşi Marina a ordonat Şantierelor Navale Pattison urgentarea lucrărilor de construcţie, din diverse motive, legate în special de starea de război, livrarea acestor unități navale a suferit întârzieri semnificative, îndeosebi în cazul ultimelor două nave. În fapt, în timp ce „Aquila” şi „Sparviero” au intrat în serviciu în cursul anului 1917, „Nibbio” a fost gata abia spre sfârşitul războiului iar „Falco” abia după încetarea ostilităţilor.

Navele concepute pentru Marina Română aveau o autonomie foarte limitată, respectiv 10 ore la viteza maximă, dar acest lucru nu a constituit o mare deficienţă în condiţiile operaţiunilor derulate în timpul Primului Război Mondial în bazinul Mării Adriatice. În ciuda creşterii tonajului comparativ cu proiectul iniţial, aceste nave au reuşit să dezvolte o viteză de 34 Nd.

Deficitar s-a dovedit, în schimb, armamentul ales pentru „Aquila”, „Sparviero” şi „Nibbio”. Cele trei tunuri mari de 152 mm, model vechi, care au fost amplasate pe platforme mobile în prova celor trei nave, nu au putut trage mai mult de 12 lovituri pe minut, din cauza alimentării lente, spaţiului limitat şi a instabilităţii platformei.

Mult mai bine s-a comportat „Falco” care, intrat în serviciu circa trei ani târziu, a suportat unele îmbunătăţiri dictate de experienţă, în special în materie de armament, care au condus la realizarea unei unităţi mult mai eficiente.



În timp ce „Nibbio” şi „Sparviero” au fost cedate României în anul 1920, „Aquila” şi „Falco” au rămas în serviciul Marinei italiene până în anul 1939, când au fost vândute Spaniei, care le-a schimbat clasificarea din exploratoare uşoare în contratorpiloare.


Corpul navei, atât ca formă cât şi ca structură, nu diferea prea mult de cel al unui distrugător, decât prin dimensiunea crescută substanţial. Navele aveau deplasamentul maxim 1760 tone, lungimea maximă între perpendiculare 94,36 metri, lăţimea maximă 9,474 metri, pescajul 3,7 metri. Corpul din tablă de oţel de grosimi variabile între 8 şi 13 mm, era împărţit în 10 compartimente etanşe. Sălile maşinilor şi căldărilor erau protejate de compartimente etanşe numite camere de aer, parte dintre acestea fiind amenajate ca depozite de apă de băut şi de maşini.

Acest tip de navă avea doar o singură punte continuă, pe covertă, cu un castel la prova şi o copertină care se întindea de la extremitatea pereţilor etanşi de maşini şi cazane şi pupa la prova. Coca era din oţel de înaltă rezistenţă, cu excepţia părţilor care nu concurau la robusteţea longitudinală sau cele care necesitau lucru la cald, acestea fiind confecţionate din oţel Martin-Siemens. Materialul corpului navei era galvanizat, cu excepţia părţilor lemnoase de deasupra liniei de plutire.


Structura corpului era predominant longitudinală. Osatura transversală era de 55 cm distanţă între coaste iar în dreptul motoarelor întărite la fiecare patru sau cinci intervale. Coca era împărţită de pereţi etanşi în 21 de compartimente, din care 11 se întindeau de la chilă la punte iar celelalte 10 se încheiau pe punte.


Conform contractului cu statul român, armamentul celor două nave cuprindea 3 tunuri de 120/45 mm şi 4 tunuri de 75/50 mm, plus 5 tuburi lanstorpile. În momentul rechiziţiei s-a stabilit standardizarea calibrelor prin amplasarea a 7 piese de 102/35 mm şi înlocuirea celor 5 tuburi lanstorpile cu patru tuburi de torpile în două sisteme binate. Acest proiect a fost modificat înainte de intrarea în serviciu a primei nave.


Pe „Aquila” şi „Sparviero” existau la prova 2 tunuri de 152/40 mm, amplasate simetric în stânga şi în dreapta castelului, iar la pupa un tun de 152/40 mm, amplasat pe o suprastructură specială. Alte 4 tunuri de 76/40 mm AA erau dispuse simetric, iniţial câte două în fiecare bord.

„Sparviero”, având ca motto „Cursu praedam inausum audet”, a intrat în serviciu la 15 iulie 1917. După perioada de formare la Napoli, a fost încadrat în Grupul 3 Exploratoare din Divizia a IV-a Marină, subordonată Comandamentului Superior din Brindisi şi plasată sub comanda căpitanului de fregată S.A.R. Ferdinand de Savoia-Genova⁷. Motto-ul a fost dat unităţii de Gabriele D' Annunzio⁸ care, pentru a aduce un omagiu deosebit comandantului, a fost scris pe un mesaj lansat deasupra navei.


„Sparviero” a participat de mai multe ori, din Brindisi, la misiuni de căutare în Marea Adriatică de Sud, apoi s-a mutat la Valona, pentru o perioadă suplimentară de instruire. La sfârşitul lunii august a fost obligată să se mute la Veneţia, unde a rămas de la 6 septembrie la 13 octombrie 1917, la dispoziţia Comandamentului Forţelor Navale din Adriatica, ca navă-comandant a Grupului Torpiloare.

În această calitate a participat la misiunea de căutare, în largul coastei Punta Maestra din noaptea de 29 spre 30 septembrie, a două escadrile de crucişătoare inamice, care au fost urmărite până la coasta Istriei. Pe 20 septembrie 1917 a primit de la Veneţia pavilionul donat de Regina, Regina Mamă şi Principesa Regală.

La 20 septembrie 1917 a primit de la Veneția pavilionul de onaore donat de Regină, Regina Mamă şi Principesa Regală, iar la 13 octombrie 1917 a revenit la Brindisi, unde a rămas până pe 21 noiembrie, efectuând numeroase misiuni de recunoaştere şi descoperire a inamicului în apele din sudul Adriaticii. În primele zile de retragere de la Caporetto, „Sparviero” împreună cu „Aquila” a fost redislocat la Veneţia, în subordinea Comandamentului Diviziei Navale din Adriatica, până la 15 martie 1918.


Între 6 aprilie şi 2 mai 1918 s-a aflat temporar sub comanda Comandamentului Flotilei de Contratorpiloare din Veneţia. În această perioadă a executat un marş de recunoaştere şi de urmărire a unităților inamice la Veneţia, a efectuat bombardamentul din Grisolera (19 decembrie 1917) şi o misiune de sprijin pentru M.A.S., în largul bazei austriece de la Pola.


La începutul lunii mai 1918 a revenit la Brindisi, în Grupul 4 Exploratoare al Diviziei a IV-a şi, până la încheierea armistiţiului, a desfăşurat misiuni de luptă în sudul Adriaticii. Printre misiunile principale s-au numărat un serviciu de escortă a aeronavelor care au bombardat portul Durres, croaziere în Golful Drin; pe 5 septembrie 1918, descoperirea şi atacul unităţilor inamice de atac care au fost nevoite să se refugieze în San Giorgio în Medua; o croazieră în largul coastei Antivari; pe 2 octombrie 1918, protecția unităţilor navale implicate în acțiunea de bombardare a portului Durres; pe 14 octombrie 1918, marş în largul coastei Antivari pentru a proteja o intrare la Durres; marş de protecţie a intrării în San Giovanni de Medua şi, în final, pe 4 noiembrie 1918, ocuparea insulei Meleda⁹.

Odată cu terminarea războiului, „Sparviero” a staţionat, timp de aproximativ o lună, în sudul Mării Adriatice, participând la misiuni de ocupare a teritoriilor şi insulelor inamice, după care, din decembrie, s-a mutat la Napoli, pentru a beneficia, în Şantierele Navale „Pattison”, de reparaţiile capitale necesare după 18 luni de activitate de război.


La încheierea lucrărilor a părăsit Napoli şi, după atingerea porturilor Messina, Taranto, Patras, Pireu şi Ehmedos, s-a mutat la Constantinopol, de la 1 iulie 1919 trecând în subordinea Comandamentului Escadrei din Levant. A operat pentru aproximativ un an în apele Mării Negre, împreună cu „Nibbio”, atingând de câteva ori şi porturi ruseşti şi româneşti.


După sosirea navei „Pisa” la Constantinopol, în octombrie 1919, subordonarea a trecut de la comandamentul Escadrei din Levant la cea a Comandamentului Diviziei din Levant. În această perioadă au început contactele între guvernul italian şi guvernul român pentru trecerea navelor „Sparviero” şi „Nibbio” în serviciul Marinei Române. Pe 1 iunie 1920, unitatea a ieşit de sub comanda comandantului şef al Forţelor Navale din Marea Mediterană şi a rămas la Constanţa, de la 1 iulie 1920, în poziţia dezarmat. În aceeaşi zi, a arborat pavilionul românesc, luând denumirea de „Mărăşti”.


Prin decretul din 4 iulie 1920 a fost radiată din registrul navelor militare italiene. În perioada 1 februarie-19 decembrie 1919 nava a fost comandată de căpitanul de corvetă Francesco Filippini iar între 20 decembrie 1919 şi 30 iunie 1920 de căpitanul de fregată Federico Castracane.


Cariera exploratorului „Nibbio” în Marina italiană, având drept motto: „Milvus praedam rapiet”, a fost scurtă. Livrată pe 15 mai 1918, nava a fost repartizată în Grupul 3 Exploratoare al Diviziei a IV-a Navale, bazată la Brindisi.


Pe 20 iunie 1918 încheindu-se perioada de formare, nava a ajuns în baza sa de la Valona. De la acea dată şi până în ziua armistiţiului, 4 noiembrie 1918, a desfăşurat acţiuni de război în strâmtoarea Otranto, împreună cu navele surori „Aquila” şi „Sparviero”.

La 29 septembrie 1918 a primit, la Brindisi, pavilionul oferit de către un grup de tinere napolitane. În ultimele două luni de război s-a remarcat în mai multe misiuni de luptă, printre care la 5 septembrie 1918 - lupta împotriva a trei unităţi inamice în apropiere de Dulcingo, cu aceeaşi urmărire către San Giovanni de Medua; 2 octombrie 1918 - marş de interzicere a crucişătorului „Punta Menders”, pe timpul bombardamentelor asupra Durres efectuate de alte nave; 21 octombrie 1918 - marş de supraveghere la sud de Ostro.


În ziua armistiţiului, a participat la ocuparea insulei Curzola şi, ulterior, a revenit la Valona, de unde în zilele următoare s-a deplasat la Brindisi. Se încheia astfel o onorantă activitate de campanie cu 12 misiuni, cu un total de 130 de ore de marş. La 25 noiembrie 1918 nava a fost redislocată la Kotor, la dispoziţia Comisiei de armistiţiu. În ultimele două luni ale anului 1918 şi în primele luni din 1919 a activat în Marea Adriatică, atingând fostele porturi inamice din Dalmaţia şi Istria. În primăvara anului 1919 a revenit la Taranto.

Pe 1 iulie 1919, după o scurtă perioadă de întreţinere, „Nibbio” a trecut în subordinea Escadrei din Levant. Pe 5 iulie a părăsit Taranto şi, după atingerea porturilor Patras şi Pireu, a ajuns la Constantinopol. Timp de aproximativ un an, împreună cu „Sparviero”, a operat în apele Mării Negre, atingând în câteva reprize câteva porturi româneşti şi ruseşti.

În octombrie 1919 a trecut sub ordinele Comandamentului Diviziei din Levant iar la 1 iunie 1920, în subordinea comandantului şef al Forţelor Navale din Marea Mediterană, rămânând dislocat în Marea Neagră. După o escală la Constantinopol, între 12 şi 18 iunie 1920, a fost transferat la Constanţa, unde la 1 iulie a înlocuit pavilionul italian cu cel românesc, fiind vândut României, care l-a botezat „Mărăşeşti”.

În perioada 1 februarie-19 decembrie 1919 nava a fost comandată de căpitanul de fregată Francesco Grixoni iar între 20 decembrie 1919 şi 30 iunie 1920 de căpitanul de corvetă Tomaso Panunzio.

Prin Decretul din 4 iulie, urmat de Ordinul ministerial din 10 iulie 1920, art. 11, de la 1 iulie 1920 a fost radiat din evidenţa Marinei Militare Italiene.

Primele distrugătoare româneşti

Încă de la începutul anului 1920, în rubrica „Apărarea maritimă. Vasele de luptă”: „Revista Maritimă”, dezvăluia „Contratorpilorul tip românesc de 1400 tone comandat în Italia cu: viteza de 35 mile; cu turbine care să-i garanteze 30 mile pe marea rea, superior oricărui vas similar ca ecleror; pentru noi şi crucişător în timp de pace. Raza de acţiune: 3500 mile, suficientă pentru toată Marea Neagră. Pescaj 3,20. Armament: 3 tunuri de 120; 6 de 75; 3 tuburi lanstorpile; foarte bun distrugător, torpilor de escadră, şef de grup de câte două submarine, acest contratorpilor este superior tuturor contratorpiloarelor celor mai mari din Marea Neagră tip «Bespokoiny» [Bespokoinîi]. Torpilorul nostru a fost comandat în Italia, complet armat, pentru 5 milioane”¹⁰.

Din presa constănţeană - rubrica „Portul” a cotidianului “Farul” - , aflăm: „Contratorpilorul italian «Sparviero» a sosit ieri (17 mai 1920 - n.n.) în portul nostru, venind de la Constantinopol, unde va rămâne câteva zile” iar din rubrica „Informaţiuni” faptul că „D-l comandor Scodrea a sosit aseară în oraşul nostru, spre a se îmbarca pe contratorpilorul italian «Sparviero», urmând a pleca într-o misiune specială pentru guvernul nostru”¹¹.

Contrabanda cu arginți

A doua zi, acelaşi cotidian constănţean preciza: „Contratorpilorul italian «Sparviero», despre care am vorbit în numărul nostru de ieri, a părăsit ieri portul Constanţa spre Galaţi. Acolo se va face recepţiunea şi a celuilalt contratorpilor italian «Nibbio», cumpărat tot de statul român”¹². Curios, ştirea cea mai importantă recepţionată din oraşul de pe Dunăre a fost... „Mare contrabandă de argint la Galaţi: Primul procuror a descoperit o însemnată contrabandă de argint care urma să fie trecută pe bordul vaporului italian de război «Nibbio». Două doamne din Galaţi au fost arestate în momentul de a se îmbarca pe vas. S-a găsit 250 mii lei în argint. După declaraţiile doamnelor reiese că această sumă le-a fost încredinţată de către d-l Cunovici din Strada Mare şi trebuia să fie transportată la Constantinopol de către echipajul vasului” (!?!).


La 19 mai, informaţia devine mai convingătoare: „În legătură cu sosirea în portul nostru a contratorpilorului italian «Sparviero», aflăm că acest vas a fost cumpărat de guvernul nostru şi că pentru acest scop a sosit d-l comandor Scodrea cu mai mulţi ofiţeri de marină, specialişti, spre a proceda la recepţia vasului. Astăzi s-au făcut câteva curse pe mare iar mâine vasul va pleca la Galaţi împreună cu comisiunea Marinei Române”¹³. Evenimentul este confirmat la rubrica „Portul” şi de ziarul „Dacia”: „Vaporul de război italian contratorpilor «Sparviero» a plecat pe mare”.¹⁴


Predarea navelor a avut loc pe 1 iulie 1920, conform Procesului- verbal de primire a vaselor cesionate de Marina Regală Italiană Marinei Române: „Astăzi, 1 iulie 1920, la Galaţi-România, pe bordul vaselor italiene ≪Sparviero≫ şi ≪Nibbio≫, căpitanul de fregată Castracane Federico din Marina Regală Italiană, comandant superior, a predat numitele vase unei comisii de ofiţeri superiori din Marina Română, compusă din comandorul Vasilescu Matei şi căpitan-comandorul Nedelcu Octav, desemnaţi a lua comanda arătatelor vase şi prezidată de comandorul Pantazi Vasile, destinat a lua comanda Diviziei formată din vasele de mai sus. La aceeaşi dată, pavilionul român a fost ridicat pe fiecare din aceste vase.


Predarea s-a făcut pe baza procesului-verbal de cedare provizorie, semnat la Bucureşti, la 26 iunie, de delegaţii celor două guverne - amiralul Bălescu din Marina Romană şi generalul de brigadă Ferigo din Armata Regală Italiană. Predarea corespunde întocmai tuturor dispoziţiilor şi clauzelor din proiectul contractului de vânzare întocmit de înşişi delegaţii asupra cărora acordul a fost deja stabilit între cele două părţi contractante, rămânând înţeles că prezenta cedare provizorie va deveni de fapt şi fără alte formalităţi definitivă, îndată ce contractul mai sus arătat va fi semnat de cei doi delegaţi.


Comandanţii, comandanţii secunzi şi ofiţerii români însărcinaţi cu îndeplinirea diferitelor servicii ale bordului au examinat instalaţiile bordului, precum şi materialele permanente şi consumabile existente în momentul predării, după inventarele şi registrele de bord semnate de ambele părţi - respectiv pentru primire şi predare.


Materialele de rezervă aflate în Italia şi acele ce, conform dispoziţiei contractului de vânzare, vor fi expediate spre completarea instalaţiilor bordului sunt următoarele:
Piese şi materiale de rezervă ale aparatului motor după nota rămasă la bord.
Instalaţiile (raiuri şi accesorii) pentru cufundarea minelor, materiale (mici tuburi şi racorduri etc.) pentru completarea aparatului de transmisie de ordine tip Germaine şi, în afară de acestea, pentru singur, ≪Nibbio≫, aparatul complet de calorifer cu apă caldă.
Pentru completarea depozitelor de muniţii conform contractului de vânzare, adică conform tabloului de dotare regulamentară, şi care cuprinde:
- 110 lovituri granate A.E. (înaltă explozie) pentru fiecare tun de 152 mm, precum şi
- 77 lovituri granate A.E. navale şi
- 70 lovituri granate A.E. antiaeriene pentru fiecare tun de 76 mm (adică pentru fiecare vas un total de 330 lovituri de 152 mm şi 308 şi 280 lovituri navale şi antiaeriene de 76 mm) vor fi trimise din Italia.


Pentru ≪Sparviero≫, 101 încărcături (tuburi şi încărcătură de procentum) 99 granate A.E. de 152/40 A, 13 cartuşe pentru granata A.E. navală de 76 mm/40 A şi 68 cartuşe pentru granata A.E. antiaeriană de 76/40 A.

Pentru ≪Nibbio≫:
- 14 încărcături şi 15 granate A.E. 152/40 A.
- 27 cartuşe complete pentru granata A.E. navală de 76/40 A şi 154 cartuşe pentru granata A.E. antiaeriană 76/40 A.
Cele şapte torpile A de 140/450/6.64 existente pentru ambele vase vor trebui înlocuite cu alte opt de acelaşi tip în perfecte condiţii ce se găsesc gata în Italia.
Oglinzile de la ambele proiectoare de 90 cm vor trebui schimbate.
Pentru aceasta s-a întocmit prezentul proces-verbal în două limbi, italiană şi română, în dublu exemplar pentru fiecare din ambele guverne.”

La 8 iulie 1920, aflăm că „Alaltăieri s-a îmbarcat pentru Italia tot personalul de bord al vaselor «Nibbio» şi «Sparviero» care au fost cumpărate de către guvernul nostru. Aceste vase au primit personalul românesc¹⁶.

Ca fapt divers, la 26 august 1920, ziarul local constata, referindu-se la cele două foste bastimente italiene: „Cu prilejul incediului s-a remarcat, şi faptul este comentat în oraş, că pompele de incendiu de pe vasele de război «Nibbio» şi «Sparviero» ce se află în port n-au participat la ajutorarea pompierilor. N-au oare pompe de incendiu sau ce a determinat această neînţeleasă abţinere?”¹⁷.

În premieră, la Ziua Marinei Române

La 15 august 1920, serbarea patronului Marinei Militare¹⁸ s-a desfăşurat după următorul program: 08.00 Ridicarea marelui pavoaz. Salut cu 21 lovituri de tun. 10.30 Te-Deum, urmat de recepţia oficială pe bordul contratorpilorului A. 16.00-17.00 Regate: Bărci militare cu 8 rame, Baleniere militare cu 6 rame, Baleniere militare cu 4 rame şi Bărci civile cu rame. 18.00-22.00 Jocuri nautice: Curse de tauri, Curse de înot, Sărituri în apă, Meci de cocagne, Puterea bărcilor, Cursele cailor de mare, Vânătoarea de raţe şi Surprize româno-americane şi 22.00-23.00 Proiectoare. Artificii. Retragerea.

Evenimentul a fost reflectat pe larg în presa vremii: „Cu multă bucurie am primit revenirea la tradiţionala sărbătoare din ziua de Sfânta Maria, aici la Constanţa, în onoarea patronului Marinei Militare, şi dacă înainte de război această zi era un prilej pentru multă bucurie şi înălţare sufletească a noastră, astăzi sărbătoarea Marinei capătă o importanţă neînchipuită. Mărită cu mult, ţara noastră simte acum adânca necesitate de a-şi organiza în scurt timp o Marină Militară naţională, de admirat de către prieteni şi de temut pentru cei ce ne-ar duşmăni vreodată.


Sâmbătă a fost sărbătoarea acestei arme, către care, în special, se îndreaptă astăzi speranţa şi temeinica încredere a noastră într-un viitor apropiat; dincolo de însufleţirea care uşor se putea citi în ochii celor ce au urmărit serbările de sâmbătă, era via dorinţă şi cele mai călduroase simţăminte că, într-un timp cât se poate de scurt, Marina noastră Militară se va alătura armatei noastre. Este bine că opinia publică civilă nu este ţinută departe de ceea ce se petrece la Marina noastră Militară şi uşor de văzut că o apropiere sufletească între Marină şi opinia publică n-ar putea decât să folosească intereselor acestei arme din armata română, de aceea nu ne putem reţine de a nu releva bunăvoinţa cu care «Dobrogea Jună» a fost tratată cu ocazia acestor serbări atât de către dl. amiral Bălescu, inspectorul Marinei cât şi de dl. comandor Vasilescu, comandantul contratorpilorului «Sparviero», cărora le transmitem cele mai călduroase mulţumiri, o dată cu promisiunea de a ne considera aproape de nevoile Marinei noastre Militare”²⁰.


Și o altă opinie: „Patronul Marinei noastre Militare a fost sărbătorit la Constanţa cu un fast deosebit. Dimineaţa, la ora 08.00, a avut loc ridicarea marelui pavoaz pe toate vasele aflătoare în port, salutată cu 21 lovituri de tun. La ora 10.30, trebuia să aibă loc pe bordul contratorpilorului „Sparviero” un Te-Deum. La danele rezervate exclusiv vaselor de război erau aşezate în careu contratorpiloarele «Nibbio» şi «Sparviero», canonierele A, B, C şi D, vedetele nr. 5 şi 6 şi contratorpilorul american 210.


«Sparviero» este unul dintre vasele comandate de noi în Italia încă dinainte de război şi care ne-au fost predate acum. Pe aceste vase se mai găseşte încă personal italian redus, care completează instruirea personalului românesc. Vasul posedă şase tunuri, dintre care cele două de la prova de 152 mm.


Pe cheul din faţa vasului asistă un public numeros. Onorurile au fost date pe bord de un pluton de marină cu muzică militară. Te-Deum-ul a fost oficiat în pupa vasului, frumos pavoazat cu drapele aliate; în asistenţă remarc: amiral Bălescu, general Pătraşcu, George Berea, prefectul judeţului, Emil Sachelarie, preşedintele comitetului interimar, Constantin Lăzărescu, directorul liceului, ofiţerii de marină de pe vasul 210, căpitanul de Lanley, ofiţerii de marină italieni, comandorul Matei Vasilescu, comandantul vasului, Dumitrescu, Pâncescu, Furtună, Pantazi, Negru, Petrescu, Săftoiu, Florescu, corpul ofiţeresc al vasului, întreg corpul ofiţeresc al Marinei Militare etc. Graţie bunăvoinţei dlui comandor Vasilescu Matei, «Dobrogea Jună» a avut şi ea un loc la bord.


Serviciul divin a fost oficiat de preotul garnizoanei iar după oficiere, dl. general Pătraşcu, prefect Berea, primar Sachelarie şi reprezentantul «Dobrogei June» au exprimat cele mai călduroase felicitări şi urări pentru sărbătorirea Marinei Militare Române. Dl. amiral Bălescu ne-a răspuns cu mulţumirea că opinia publică se interesează de Marina Militară, care ar fi fericită dacă s-ar şti controlată chiar de civili.

După Te-Deum s-a servit şampanie, iar la ora 11.30 totul se sfârşise.
A făcut o deosebit de frumoasă impresie starea de curăţenie a vasului şi ţinuta ireproşabilă a echipajului.

După amiază, au avut loc, în careul format de vasele de război, regate şi jocuri nautice. Intrarea în port, pe cheu, a fost liberă, iar pentru vase s-au emis invitaţii speciale. Tot timpul serbării, muzica a cântat pe bordul contratorpilorului «Sparviero». În afară de asistenţa de la Te-Deum-ul ce a avut loc dimineaţă, remarc pe bordul vasului «Sparviero» pe dl. Constantin Argetoianu, ministrul de Interne.

La ora 16.00 au început regatele. Iată vasele ce au fost clasificate primele la diferitele curse de bărci: la 8 rame - «Sparviero», la 6 rame - canoniera C, la 4 rame - canoniera B, la 2 rame - canoniera D. După aceasta, au avut loc diferite jocuri nautice, curse de înot, meci de cocagne, vânătoare de raţe, curse de tauri etc. Un public numeros a asistat pe cheu şi de pe vase, urmărind cu interes întreg programul serbărilor.

Plecările şi sosirile bărcilor au fost anunţate prin lovituri de tun trase de pe bordul contratorpilorului «Nibbio». De la ora 20.00 în sus au avut loc jocuri de lumini, artificii şi retragere militară. S-a cunoscut absenţa participării Societăţii Marinarilor Civili, care, încăpând de câtva timp pe mâinile sindicaliştilor (sic!), a fost părăsită de vrednicul şi capabilul ei conducător, dl. Costică Filip, a cărui pricepere, energie, destoinicie şi conştiinciozitate cu greu vor putea fi înlocuite”.²¹

Bibliografie:

Marian Moşneagu, “Fregata-amiral «Mărăşeşti»”, Bucureşti, Editura Militară, 2014

Marian Moşneagu, “Ziua Marinei la români”, Constanța, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța S.A., 2002

Sursa foto: Colecţia „Revista Maritimă”

Despre Marian Moşneagu 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor

Preşedintele nu crede în lacrimi Destin de Pasăre Phoenix (galerie foto)

1 Marian Moşneagu, „Bastimente italiene în serviciul Marinei Române”, în „Analele Dobrogei”, serie nouă, Anul V, nr. 2, Constanţa, 1999, pp. 201-204.

2 Înalt Decret nr. 1083 din 18 aprilie 1915, publicat în „Monitorul Oastei” nr. 18 din 30 aprilie 1915, p. 297.

3 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Subsecretariatul de Stat al Marinei, dosar nr. 7, f. 55.

4 Data intrării oficiale în serviciu, conform Decretului nr. 54 din 13 mai 1921, publicat în „Monitorul Oastei” Partea regulamentară nr. 9 din 10 iunie 1921. A.M.R., Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 388/1921, f. 26.

5 Decizia nr. 205 din 21 iunie 1951 şi Ordinul de zi nr. 1007 din 26 iunie 1951 al comandantului Marinei Militare.

6 A.M.R., Fond 1683, dosar nr. 7220, f. 209.

7 Ferdinand de Savoia-Genova, prinţ de Udine a urmat o carieră în Marina Regală Italiană, ajungând amiral şi comandant superior în Marea Adriatică.

8 Gabriele D’Annunzio, principe de Montenevoso (n. 12 martie 1863, Pescara-d.1 martie 1938, Gardone), poet, romancier, nuvelist şi dramaturg italian, preşedinte al Academiei italiene. După intrarea României în război a devenit infanterist în armata italiană, respectiv marinar şi aviator ulterior. În luna septembrie 1919 a condus o expediţie în Dalmaţia, ocupând portul Fiume, unde a înfiinţat un stat independent, separat de Italia şi de restul Europei până în 1921.

9Meleda (Mljet în limba croată), cea mai sudică dintre insulele mari ale Dalmaţiei, situată la o altitudine de 309 metri deasupra nivelului mării, pe coordonatele 42º44′44″ Nord şi 17º32′25″ Est. O legendă locală spune că Mljet ar fi insula pe care nimfa Calypso l-a ţinut captiv pe Ulise timp de şapte ani.

10 „Revista Maritimă”, Anul I, nr. 2/1 februarie 1920, Brăila, pp. 3, 7.

11„Farul”, Anul II, nr. 12/18 mai 1920, p. 2.

12 „Farul”, Anul II, nr. 13/19 mai 1920, p. 3.

13 „Farul”, Anul II, nr. 13/19 mai 1920, p. 4.

14„Dacia”, Anul VI, nr. 2/21 mai 1920, p. 2.

15A.M.R., Fond Ministerul de Război, Cabinet, dosar nr. 345, f. 473–476.
 

16 „Farul”, Anul II, nr. 53/08.07.1920, p. 2.

17 „Farul”, Anul II, nr. 94/26 august 1920, p. 2.

18 Marian Moşneagu, „Ziua Marinei la români”, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, Constanţa, 2002, pp. 23-24.

19 „Farul”, Anul II, nr. 98, luni, 30 august 1920.

20 Marian Moșneagu, ,,Ziua Marinei la români”, Constanța, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța, 2002, p. 23.

21 „Patronul Marinei noastre Militare”, în „Dobrogea Jună”, Anul XIV, nr. 30, marţi, 31 august 1920, p. 2.