Copilul răsfățat al Marinei A împlinit 100 de ani! (galerie foto)

Fiul natural al Chiriachiței Neagu Caragea, Mircea Caragea s-a născut pe 18 ianuarie 1919, în comuna Șelaru, jud. Dâmbovița. După mamă, a mai avut o soră, Maria Popescu, căsătorită Constantinescu, născută în 1914. A urmat cursurile primare în comuna Șelaru (1925-1930) și Liceul Militar „Dimitrie Sturdza” din Craiova (1930-1938, diploma de bacalaureat nr. 1670/18881/83860/1940).
 

 
 
În anul 1938 a intrat la Școala Navală din Constanța, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1940¹ iar în anul 1944 a absolvit Școala de Aplicație, clasificându-se al 15-lea din cei 25 de absolvenți.²
 

Nelson de România

 
„Nu am fost marinar de când mă știu - mărturisea în 2008 octogenarul Mircea Caragea. M-am născut ca om sărac, copil din flori. Înainte îmi era rușine cu acest cuvânt dar acum mă mândresc. De ce? Deoarece un profesor de la Școala Navală - voi reveni mai jos asupra modului în care am ajuns acolo - [Petre] Popescu-Deveselu³, a ținut o conferință pe întreaga școală, cu audiență maximă, despre copiii din flori care au ajuns mari amirali, în frunte cu Nelson. Astfel, consider eu, m-a reabilitat.
 
Am făcut Liceul Militar de la Craiova, eu îi zic în amintirile mele pe care le și scriu, „lagărul militar de la Craiova”. Erau cei mai cazoni ofițeri, cei mai „infanteriști”, în sensul rău al cuvântului, din toate cele șase licee militare. Din cauza asta, cei mutați disciplinar de la celelalte licee erau aduși la Craiova să se învețe minte. Era un program strict milităresc, care pentru mine a fost foarte greu de suportat, deoarece se începea clasa I de liceu, pe vremea aceea, de la vârsta de 10 ani. Adică un copil de 10 ani îmbrăcat în haine militare și, ceea ce era și mai grozav, era așa-zisa moletieră. „Importată” de la francezi, era o fâșie lungă de un metru și jumătate și lată de zece centimetri, care se înfășura pe gambă; așa a fost în Primul Război Mondial, pentru ca soldații să-și ferească picioarele de lovituri. Abia le târam după noi și când mergeam în frunte era imposibil să nu se desfacă una și să nu calce următorul pe ea și să cădem toți grămadă. Așa erau vremurile pe atunci. Acum copiii vin la liceele militare la vârsta de 14 ani.
 
După ce am suportat rigorile Liceului Militar din Craiova timp de opt ani, la sfârșit a trebuit să optăm. În cazul meu, nu puteam să ies din armată deoarece nu aveam posibilități materiale și atunci trebuia să aleg o armă în care să devin ofițer, una care să mă atragă și pentru care să am aptitudini. Nu mă simțeam dotat pentru nicio armă, milităria, în general, nu mă atrăgea.
 
Și am ales-o pe cea mai „civilă”, după mintea mea - Marina. Am avut o inspirație miraculoasă, divină pot să spun, deoarece atunci când am plecat de la „lagărul de concentrare” de la Craiova la Școala Navală de la Constanța, mi s-a părut că am ajuns la „pension”.
 

Prima oară am văzut marea atunci când am ajuns la Școala Navală, unde am intrat fără examen dar am observat chiar din primele zile atracția mea către mare. Mi-a plăcut marea, am văzut-o prima dată din tren și mi se părea că se urcă la cer. Din copilul speriat de armată care eram, am îndrăgit acum o nouă și frumoasă carieră.
 
Timp de doi ani am urmat Școala Navală și am avut profesori străluciți. Remarc pe Ioan Stoian⁴ la Navigație, Petre Popescu-Deveselu director de studii etc. Singura corvoadă mai neplăcută pentru noi era trasul la rame în port; totuși îmi plăcea. Încet-încet am devenit marinar. Cine dă cu „nasul” de mare se îmbolnăvește. Mă îmbolnăvisem și eu, eram marinar convins și iubeam marea mai mult decât orice.”⁵.
 

Distracția din arboradă

 
Ca elev, în 1939 a participat timp de trei luni la primul voiaj de instrucție al navei-școală „Mircea” în Marea Mediterană⁶. „Cea mai frumoasă perioadă a fost însă cea petrecută pe N.M.S. „Mircea” - mărturisește fără să ezite, singurul supraviețuitor dintre cadeții participanți la primul voiaj al celebrului nostru velier. Nava tocmai sosise de la Hamburg în 1939 și prima promoție care s-a ambarcat a fost a noastră, 1940 B și 1940 A, deci promoția de dinaintea noastră, în total aproape 50 de elevi. Mai erau și aproape 70 de elevi de la Școala de Maiștri, la care se adăugau ofițerii și subofițerii. În luna iunie 1939 am plecat - în navigație doar cu motorul, deoarece nu aveam antrenament pentru întinderea velelor - la Galați, unde urma să fie lansată la apă prima navă militară construită în țară, puitorul de mine „Amiral Murgescu”⁷, în prezența regelui.
 
Vă relatez un episod, nu știu dacă este important, dar este o întâmplare pe care am trăit-o. Erau primele zile pe navă și nu cunoșteam nimic din dispunerea cabinelor, prova, pupa etc. Când regele Carol al II-lea a venit să viziteze nava, nu știu ce s-a întâmplat, dar nu mai era nici un ofițer pe punte. Eram singur. Regele coboară schela însoțit de [Constantin] Argetoianu, Armand Călinescu, tot guvernul. M-am prezentat și am fost întrebat unde este careul ofițerilor. Nu știam, dar am văzut câțiva aspiranți care ieșeau de după un tambuchi și am arătat în direcția aceea. Nu am spus, am arătat doar. Și tot guvernul, în frunte cu regele, a intrat și a coborât pe scara aceea care ducea la puțul ancorei! Iar eu am luat-o la fugă și m-am oprit deasupra hamacelor, unde am început să plâng. „- Mamă, mamă, abia am intrat în Marină și mă și dau afară!”.
 
Am plâns acolo cam vreo trei sferturi de oră, după care am auzit semnalul de adunare pe punte. M-am dus și m-am așezat în front la locul meu, dar mai în spate. Răsăriseră și toți ofițerii, m-am ascuns și mai bine. În sfârșit, a urmat discursul comandantului navei, comandorul August Roman⁸, după aceea a luat cuvântul și regele și totul s-a încheiat. Eu eram cel mai fericit om, jubilam. Acesta a fost debutul meu pe bricul „Mircea”.

 
Apoi au început pregătirile pentru primul voiaj al navei în străinătate. Prima dată s-a proiectat să mergem până în America, la Annapolis, dar cei de sus au apreciat că situația internațională era destul de turbure și au mai redus, adică doar la Marea Mediterană.
 
De ce aceste trei luni cât am fost ambarcat pe bric au fost cele mai frumoase? Deoarece eram împărțiți în două borduri, babord și tribord, toate noțiunile pe care le învățam atunci mi se păreau minunate, ne lăudam că le știm. În zilele cu soț făcea de serviciu bordul tribord, în cele fără soț babordul.
 
Ne-am suit în arboradă și pentru prima dată vedeam lumea de sus, de la 45 de metri. De fapt, mărul catargului era la 45 de metri, urma rândunica și apoi zburătorul, unde am făcut eu serviciul, la vârful zburătorului babord sau verfafor⁹. Oamenii de nădejde erau acolo pentru că trebuia să încolăcești vela și apoi să o strângi; după care ne dădeam jos și trăgeam de fungi. Făceam tura aceasta de jos până la rândunică în aproape 60 de secunde, pot să spun chiar un record. Cel mai rapid dintre noi, [Constantin] Secară, căruia îi spuneam „Farul”, făcea traseul în 56 de secunde. Ajunsesem până acolo încât până în gabie nici nu mai puneam mâna pe grijele¹⁰, mergem numai în picioare. Dacă ne pedepsea cineva pentru indisciplină ne pedepsea cu un „tur de sart”, așa se numea. Care era destul de greu. Însă ne plăcea pentru că era un exercițiu fizic fantastic.
 
Cele trei luni petrecute pe bric au fost cele mai frumoase din viața mea și cred că toți camarazii mei și cine a mai fost pe bric recunosc asta.
 
Noaptea, maiștrii - nu îmi mai amintesc acum numele lor, erau foarte buni, pe unul îl chema Marinescu¹¹ - dar erau vreo trei mai focoși, care ne urcau pe vergi și fiecare avea câte o lanternă. Când ne urcam pe grijele noaptea parcă ne împingeau de la spate cu lanternele și ne sfârâiau picioarele până sus, la postul nostru principal, la vârful zburătorului, chiar și în condiții mai grele, cu vânt și ploaie. Mă simțeam de parcă eram singur în cosmos dar îmi plăcea postura în care mă aflam. Iată câtă încredere poate să aibă în mine soarta! Să fiu singur în spațiu și totuși să fac o treabă, să desfac sau să înfășor vela și, în același timp, să ne ținem bine pe țapapie¹². Nu vreau să dramatizez, totul era foarte bine organizat. După trei luni de marș, am ajuns la Constanța marinari get-beget. Mi-am ales un hamac lângă hublou și, contrar indicațiilor, scoteam picioarele pe hublou și mă scăldam în Marea Mediterană când venea câte un val. Somnul cel mai bun pe care l-am avut în viața mea a fost în hamac!
 
Am vizitat porturile Palermo, Toulon, Gibraltar, Tunis, Alexandria. Portul care mi-a plăcut cel mai mult a fost Gibraltar. Aici era impresionată imaginea. I se spunea „Călcâiul lui Ahile”, un munte înalt și deasupra platoul de unde începea Spania. Jos, în port, erau englezii care fortificaseră cum nu am văzut în altă parte: amplasamente de artilerie, țevile tunurilor parcă ieșeau din stâncă, cuiburi de mitraliere peste tot, întărituri etc. Asta ne-a impresionat din punct de vedere militar dar mai mult ne-a impresionat târgul care era jos și unde predominau japonezii, care vindeau ceasuri, mătăsuri etc, de unde am luat și noi câte o amintire. Unii dintre noi au ajuns și sus pe platou, dar majoritatea ne-am plimbat printre fortificații, acolo unde aveam acces.
 
La Alexandria - un port enorm, înțesat de nave engleze de prim rang, cuirasate, crucișătoare, distrugătoare în așa fel încât când am ajuns la mal și am plecat în oraș nici nu se mai vedea bricul (am și vizitat câteva cuirasate și crucișătoare și am rămas impresionat de ce se putea construi pe lume, distrugătoarele noastre tip R păreau niște simple bărcuțe pe lângă ele) - am petrecut cel mai bine deoarece am avut și bal la bord cu toți diplomații români și străini din oraș. Noi ne-am repezit la banane, nuci de cocos și whisky, în așa fel încât, după câteva ore, toți eram înșiruiți pe balustrade și hrăneam peștii!
 
Ne-am simțit și noi cineva când, intrând în port, s-a cântat întâi imnul polonez, deoarece aveau o navă asemănătoare cu a noastră, după care s-a corectat și au cântat „Trăiască Regele”, imnul de atunci al țării.
 
Am fost primiți foarte bine peste tot, dar exact când am plecat spre Insula Cipru am primit radiogramă că a început războiul și trebuie să revenim foarte repede în țară. Îmi amintesc că eram chiar de cart la timonă când am primit ordinul să întoarcem spre nord, către țară.”¹³.

Ofițer de marină

 
Deși a avut o carieră scurtă în cadrele active ale Marinei Regale, asemenea amiralului englez Horatio Nelson, Mircea Caragea a fost un mare norocos. În pofida unui întreruperi, din motive politice, a urcat treptele ierarhiei militare de la gradul de aspirant (1 iulie 1940), locotenent (23 martie 1944), căpitan (23 august 1946, Î.D. nr. 2015/28 august 1946), maior (1954), comandor (1991), la cel de contraamiral de flotilă (1 decembrie 2012, D.P. nr. 745 din 27 noiembrie 2012) și contraamiral (D.P. nr. 1024 din 17 decembrie 2015).
 
Și-a început cariera ca ofițer cu artileria pe canoniera „Locotenent-comandor Stihi Eugen”¹⁴, cu care a executat patrulări și ridicări hidrografice în Marea Neagră (2 iulie 1940-1 aprilie 1941).
 
„La 1 iulie 1940 am ieșit ofițeri, în plin război european, care mai târziu a devenit mondial. Am fost ambarcat pe canoniera „Stihi”, elev fiind, nici nu ieșisem încă ofițer, care pe vremea aceea avea mai multe misiuni, și navă dragoare, și navă hidrografică etc.
 
Botezul ca ofițer l-am făcut cu toată „bucătăria” canonierei, deoarece, dacă erai mai tânăr, te punea cu adjutantura, cu administrația, cu popota, adică o mulțime de greutăți. Totuși, îmi plăcea, pentru că toate se întâmplau pe valurile mării.
 
Într-o noapte, pe o mare extrem de agitată, am primit misiunea să căutăm echipajul unui hidroavion german, dispărut travers de Caliacra. În plină noapte, am brăzdat marea în lung și-n lat și nu am găsit nimic, doar niște valuri enorme, cred că erau de până la 10 metri. Intram cu totul prin valuri și toată apa se scurgea pe punte, de parcă erai în mijlocul unui fluviu. Acesta a fost primul meu an de marinărie. Așadar, pe „Stihi” am făcut campania de vară a anului 1940.”¹⁵.
 
„Un prieten mai mare - locotenent - Emil¹⁶, m-a ajutat să mă ambarc pe canoniera „Stihi” a Serviciului Hidrografic, comandant era căpitanul Emil Grecescu¹⁷. La bordul navei, noi doi ne aveam ca frații. Dar într-o zi, când Emil a urmat la cart după mine, comandantul canonierei a observat că nava este în primejdie de a se pune pe uscat. Comandantul a ordonat „- Mașinile, cu toată viteza înapoi!” și s-a răstit la ofițerul de cart: „- Unde ți-e capul? N-ai văzut că ne îndreptăm cu viteză spre uscat?”. „- Nu sunt de vină eu, aspirantul Caragea mi-a dat punctul navei greșit!”. Astfel s-a sfârșit o prietenie frumoasă, ce durase câțiva ani…”¹⁸.
 
În luna martie 1941 a fost mutat în cadrul Regimentului de Artilerie de Coastă, de la 15 septembrie 1942 fiind numit comandant al bateriei de coastă „Vulturul”. „Îmi amintesc că la declanșarea războiului, pe 22 iunie 1941, în prima noapte, un tun din port a deschis focul și toți ceilalți am tras, cum se spune, „ca la nuntă”, pentru că ni se părea că vedem și auzim avioane sovietice printre nori.”¹⁹.
 
În perioada 15 septembrie 1943 - 15 aprilie 1944 a urmat cursurile Școlii de Aplicație. La 1 martie 1943 a fost ambarcat, în calitate de ofițer cu artileria antiaeriană, pe distrugătorul „Mărăști”, comandat de locotenent-comandorul Alexandru Martac²⁰, navă cu care a executat convoieri în Marea Neagră pe ruta Constanța-Sevastopol, fără a participa la lupte navale (14 iunie - 15 octombrie 1943).
 
„Într-o dimineață veneam din oraș și aproape de Dana 0, unde era și distrugătorul nostru, mai precis la Dana 4, era acostată o navă de 7000 de tone, „Varna”. Toată nava era încărcată cu muniție, cu excepția zonelor de la pupa și prova, unde cele două magazii erau încărcate cu cașcaval pentru trupele din Crimeea. Deasupra acestor magazii era câte un tun antiaerian de calibrul 37 mm, cu servanți germani, care aveau ca mascotă o cățelușă neagră, după câte îmi amintesc se numea chiar Milka și, de câte ori treceam pe acolo, am observat că se jucau cu ea pe punte. În dimineața respectivă, când nava trebuia să plece, Milka a sărit în apă și nu mai voia să se urce înapoi pe vapor. Când soldații o aduceau la bord, sărea din nou în apă. Pe scurt, „Varna”, a plecat spre Crimeea fără Milka la bord. Noi, în convoi, am ajuns fără niciun incident pe coastele Crimeeii, pe care le vedeam prin binoclu și chiar cu ochiul liber²¹.
 
Nu ne-am dat seama că coasta, care avea o plajă lungă și fundul mic, erau foarte periculoase - de atunci am păstrat o distanță de cel puțin două mile față de coastă - un submarin sovietic s-a așezat exact pe fundul mic de pe plajă, la Severnaia și a lansat două torpile către „Varna”, drept în mijloc. Nava a explodat ca o bombă atomică, fiind încărcată cu muniții, și s-a format ciuperca, exact ca la o bombă nucleară. Pe deasupra noastră treceau vâjâind tablele înroșite dar fără să ne avarieze. Nu ne-am închipuit că din iadul acela puteau să mai existe supraviețuitori, dar au fost șapte, agățați de bârne și alte resturi care au fost aduși la bordul distrugătorului nostru, „Mărăști”.
 
Sublocotenentul medic de la bordul navei noastre, neexperimentat, văzând că fiecăruia îi lipsea câte o mână sau un picior, în loc să-i îngrijească, plângea lângă ei. Acest lucru m-a impresionat foarte mult. Din cei șapte supraviețuitori, nu cred că era vreunul întreg, dar la bord au ajuns toți în viață.”²².
 

„Noaptea cea mai lungă”

 
La 15 aprilie 1944 a fost ambarcat ca ajutor al ofițerului cu artileria pe distrugătorul „Regina Maria”, care a participat la evacuarea din Crimeea, cunoscută drept „Operațiunea 60.000”. „Revenind la anul 1943, ordinul era să aprovizionăm Crimeea. În 1944, când trupele sovietice au ajuns la granițele noastre, ordinul s-a schimbat. Abia atunci, în primăvară, Hitler a acceptat retragerea trupelor din Crimeea.
 
Misiunea a fot mai grea de data aceasta pentru noi. De ce? Pentru că în 1943 armatele noastre erau aproape victorioase, acum, în 1944, eram în plină defensivă. Misiunea Marinei noastre era să realizăm această evacuare a Crimeii, care nu era deloc ușoară, Crimeea fiind o peninsulă cu un istm foarte îngust, controlat de sovietici. Singura cale de evacuare era pe mare sau pe calea aerului. Această din urmă variantă nu era luată în calcul deoarece aviația noastră ajunsese la doar 10% din capacitatea de luptă și nici nu se putea ambarca un număr mare de militari.
 
Misiunea a rămas exclusiv în sarcina Marinei. Ne duceam cu vapoare mari de comerț și în baia de la Severnaia, la adăpostul malurilor înalte, ambarcam refugiați.
 
În ultima seară, 11 spre 12 mai 1944 - eu i-am spus „Noaptea cela lungă”, după cum Cornelius Ryan a numit D-Day, debarcarea aliaților pe coasta din Normandia la 6 iunie 1944, „Ziua cea mai lungă” - a fost o noapte aproape imposibil de descris, cu mii de tunuri înșiruite pe dealurile Sevastopolului, de jur-împrejurul băii, care scânteiau ca niște luceferi și care trăgeau, bineînțeles, în navele care evacuau Crimeea. Nu le-am numărat, dar cred că erau o mie de guri de foc care trăgeau toate concentric în port. În plus, aviația ataca în valuri, iar cerul era plin de parașute luminoase. Nu știu de unde apăruse informația că aceste avioane erau pilotate de femei care aruncau saci cu grenade (nici asta nu este ușor de înțeles, deoarece grenadele trebuiau amorsate).
 
În schimb, nu am întâlnit nicio navă de suprafață sovietică, toate stăteau în bazele lor, mai puțin submarinele, care au acționat din plin. În acea noapte veneau din port pontoane încărcate cu trupe și acostau la noi, la distrugător. Un vapor ardea în dreapta noastră, altul în stânga, „Alba Iulia” cerea ajutor, în fine, era un fel de zăpăceală, dar ambarcarea se putea face. Veneau pontoanele, se lipeau de distrugător iar oamenii săreau, sărutau puntea fericiți că au scăpat de prizonierat sau, mai rău, de moarte.
 
Navele comerciale mari luau câte 5.000 de militari, noi nu am putut să luăm decât 780 de evacuați, ofițeri și trupă, români și nemți. Era o sarcină dificilă, trebuia să menținem o anumită disciplină, să îi trecem dintr-un bord în altul pentru ca nava să nu prindă bandă.
 
În scrierile mele am spus că am văzut 10.000 de morți plus unul. Ce înseamnă asta? În drum spre Sevastopol, pe data de 11 mai, am trecut timp de 45 de minute printre cadavre. „Teja” și „Totila”, două nave care transportau evacuați din Crimeea, căzuseră pradă aviației și submarinelor sovietice și fuseseră scufundate. Trei sferturi de oră am navigat printre aceste cadavre, care toate priveau spre cer, având centuri de salvare cu gulere și nouă ni se părea că unii dintre ei chiar zâmbeau, puteai să le citești expresia de pe față.
 
De fapt, acum sunt convins că printre ei erau unii în viață, dar nu era timp să te oprești și să începi salvarea naufragiaților. Am zig-zagat puțin printre ei, ca să nu îi prindem la elice, și să fie măcinați.
 
Eram împreună cu camaradul meu, comandorul (rtr) Romeo Hagiac²³, și am fost singurii care am coborât în careu și am servit masa pentru că ceilalți nu mai aveau poftă de mâncare, după ce trecuserăm printre zece mii de cadavre, toate cu fața în sus și care parcă mai și zâmbeau. De ce zece mii plus unul? În noaptea aceea - eu mă aflam pe punte și încercam să fac puțină ordine strigând „- Ruhe!” (liniște, în limba germană) - venea spre noi un ponton cu aproximativ 100 de evacuați. Un neamț foarte chipeș, vesel și elegant de parcă se ducea la nuntă, un Feldwebel (plutonier) aflat la prova, s-a grăbit când pontonul a ajuns lângă noi și a vrut să sară la bord. Atunci pontonul s-a depărtat de navă și a fost strivit între bordaje. Întâmplarea m-a impresionat mai mult decât ceea ce văzusem ziua printre miile de cadavre. De aceea, am spus zece mii plus unul. Aceasta a fost imaginea și spectacolul din „Noaptea cea mai lungă” a Marinei noastre.
 
Portul Sevastopol era plin cu cai, mii, zeci de mii de cai, cu burțile spintecate, puteai să mergi pe ei până în port ca pe o punte (înecați de nemți ca să nu cadă în mâinile rușilor). Nu te puteai apropia de cheu din cauza lor. Evacuarea a fost posibilă și pentru că se crease un culoar pentru pontoane până la nave. Ancorasem sub malul înalt și astfel am fost protejați, deoarece toate obuzele artileriei și bombele aviației cădeau dincolo de noi.
 
Nu am avut absolut nicio pierdere și nicio avarie la bord. Ne-am întors în țară în dimineața zilei de 12 mai, când ne aștepta mareșalul [Ion] Antonescu, care a urcat pe punte și a dat mâna cu toți ofițerii. Avea privirea în pământ, nu era nicio plăcere să vadă dezastrul războiului din Est. Nu s-a oprit asupra nici unui ofițer, fiecare s-a prezentat, doar asupra unui ofițer de rezervă, locotenent, Ionescu Petru. Era destul de trist, nu îi mai ardea de nimic. Am fost felicitați, sigur că meritam aceste felicitări, dar erau triste. Cei evacuați nu mai conteneau să ne mulțumească, să ne sărute, unii sărutau puntea, alții cheul, după ce debarcau. În concluzie, mulți au păstrat această amintire și a urmat o mulțime de scrisori de mulțumire.”²⁴.
 

„Sfântul”

 
Ca ajutor al ofițerului cu artileria pe distrugătorul „Regina Maria”, locotenentul Mircea Caragea a participat la evacuarea trupelor de la Sevastopol, fără a fi implicat în luptele navale (18 aprilie - 5 septembrie 1944).
 
„... La bordul „Reginei Maria”, la intrarea spre careu, era amplasată o placă de bronz cu un basorelief al Sfintei Fecioare Maria și alături un text: „Ave Maria, Mater Dei, Stella Maris, Ora Pro Nobis”. Era la vedere, cum intrai pe scara care ducea la cabine, chiar lângă telefon.
 
Chiar dacă mulți vor zâmbi, afirm aici cu toată încrederea, că a valorat foarte mult pentru noi. Al doilea motiv: la bord era un doctor, Podoleanu Mihai, căruia noi îi ziceam „Sfântul”, uneori și în bătaie de joc, și ăsta e un păcat colectiv. El nu știa decât să se roage. Când suna alarma cobora în cabina lui, îngenunchea și se ruga, iar când suna încetarea alarmei, apărea și el. Abia ieșise din Facultatea de Medicină ca sublocotenent și fusese repartizat la „Regina Maria”, unde toți erau frumoși și sănătoși. S-a dus la comandantul Marinei, [vice]amiralul Georgescu Ioan²⁵, și a solicitat să fie trimis undeva unde să își facă meseria. Providențial, amiralul l-a trimis înapoi „să ne mențină moralul”. Și chiar așa a făcut. „Sfântul” nostru, tot timpul cât am avut aceste misiuni grele și pline de pericole, el s-a rugat. Avea la genunchi niște perne, cum au parchetarii de azi, le vedeam când umbla vara în șort, din cauza căldurii. „Sfântul” și placa ne-au purtat noroc, astfel încât nu am avut niciun mort, niciun rănit și nicio avarie tot războiul (nu știu dacă mai există o altă navă militară care să nu fi înregistrat nicio pierdere tot războiul), în timp ce „Regele Ferdinand” a suferit tot timpul, până când nava a fost distrusă și avariată.”²⁶.
 

Invazia „aliaților”

 
După arestarea navei de către aliatul sovietic, a fost încadrat temporar la Detașamentul Marinei Periș (15 septembrie - 1 noiembrie 1944). „De pe distrugătorul „Regina Maria” nu am debarcat de bună voie, ci silit de ruși, care au ocupat toate navele noastre pe data de 5 septembrie. Eram în cabina mea cu două cușete. Eu dormeam jos și sus era reprezentantul rușilor, un locotenent ca și mine, Petea îl chema, un om cumsecade, de altfel.
 
În noaptea de 4 spre 5 septembrie am auzit câteva rafale de mitralieră, ca un semnal și apoi tropot de bocanci pe punte și rușii au invadat navele noastre aflate la cheu. M-am pomenit cu doi rusnaci în cabină. Rusul de la mine, Petea, nu știa nimic, nu fusese informat. Își căuta pistolul ca să riposteze, credea că românii vor să-i extermine pe ruși. Rusnacii au năvălit, l-au dat jos din cușetă și au început să-l lovească cu cizmele, iar Petea urla la ei pe rusește. Până la urmă s-au lămurit, iar deșteptul de Petea, cu care eram foarte bun amic, a arătat spre mine și țipa: „- Ăla are pistol, ăla are pistol”.
 
Au început să țipe toți „- Davai pistol”, dar numai eu știam unde este. În fine, după ce au răscolit toată cabina, l-au găsit într-un colț de sertar și am răsuflat și eu ușurat.
 
În paranteză fie spus, pistolul nici nu funcționa prea bine, dădea rateuri. După asta m-au luat cu „balalaica” (PPS, pistol mitralieră de fabricație sovietică) în spate, de simțeam țeava pe șira spinării și m-au scos la mal. Ne-au dus pe jos la Gara Maritimă, unde erau adunați toți ofițerii, maiștrii și trupa de pe navele ocupate și în mijloc un „ciolovec” cu o mitralieră, de am crezut că aici ne termină.
 
Dar nu s-a întâmplat așa. A venit un amiral sovietic, care ne-a acuzat că aveam de gând să-i atacăm, să dăm o lovitură de stat (sic!), că [contra]amiralul [Horia] Macellariu²⁷ s-a înțeles cu [vice]amiralul [Helmuth] Brinkmann²⁸ și nu au tras în nemți, că de asta am fost dezarmați etc. Habar nu aveam noi de astfel de prostii. Apoi ne-a dat vestea îmbucurătoare: „- Leafa vă merge, duceți-vă acasă!”.
 
Eu aveam o cameră în oraș și împreună cu un coleg am mers acolo. Am stat ascunși o zi-două, așteptând să se mai potolească lucrurile, dar ni s-a făcut foame și am mers împreună la cel mai apropiat restaurant. Am intrat înăuntru, am luat niște pâine, era plin de ruși și când să ieșim, dăm nas în nas cu patrula sovietică, care nu avea treabă cu noi, ci cu rușii din local, care luau sticle de pe rafturi și au început să tragă ca să-i potolească. Noi am ajuns acasă și patrula tot mai trăgea ca să-i potolească pe bețivi și să oprească debandada.”²⁹.
 
Ulterior a fost comandant militar al portului Măcin (1 noiembrie 1944 - 1 mai 1945). În perioada 1 mai - octombrie 1945 a activat ca șef de birou la Sectorul Fluvial nr. 2 Giurgiu, care avea misiunea de a organiza, facilita și asigura paza convoaielor fluviale care aprovizionau frontul în Vest.
 
La 12 octombrie 1945 a fost numit șef al Secției Vedete Fluviale Galați și comandant al vedetei fluviale nr. 3 „Căpitan Mihail Romano” (12 octombrie 1945 - 23 decembrie 1946). Pentru participarea la campania din Est, a fost distins cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a (Î.D. nr. 2169/1942, brevet nr. 4293) și Medalia „Vulturul German” clasa a III-a (Ordinul Comandamentului Marinei Regale nr. 276/1942).
 

Ferește-mă, Doamne, de prieteni!

 
La 1 ianuarie 1947 a fost numit profesor de artilerie la Școala Navală din Turnu Măgurele³⁰. „La apogeul carierei mele ajunsesem profesor la Școala Navală, care funcționa la Turnu Măgurele.
 
În 1947, acolo era secund politic unul Bursan Călin³¹, băiatul unui mare bogătaș din Moldova, cu care eram foarte bun prieten. Dar venise în țară cu Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, și depusese un jurământ și era vestit ca un mare turnător. Se mândrea cu faptul că mă pusese primul pe lista epurărilor! Eu jucasem poker cu el, îi știam multe secrete și, în loc să reluăm prietenia de dinainte, deși acum devenise un om nou, sovietic, ca să demonstreze partidului că era nepărtinitor, mă pusese primul pe lista de epurări.
 
Ca o paranteză, îmi amintesc că la un poker pierduse toată solda soldaților și gradaților de pe canoniera „Dumitrescu”; a telefonat acasă și taică-su i-a trimis imediat banii, nimeni nu a știut nimic. Dar eu îi știam astfel de secrete. Așa că, pe 31 august eram căpitan, iar pe 1 septembrie 1947 eram șomer, fără nicio compensație, dimpotrivă, îți legau și tinicheaua de coadă, oriunde te duceai să te angajezi erai refuzat.”³². Prin Î.D. nr. 1826 din 29 august 1947, la 1 septembrie 1947 a fost trecut în rezervă ca urmare a reducerilor de efective, în baza Legii nr. 293/1947.
 

Civilia

 
Până în august 1948 a urmat cursurile Academiei Comerciale din București, pe care nu a mai terminat-o.
În luna august 1948 a fost angajat ca statistician la Institutul Central de Statistică.
În iunie 1950 a fost încadrat ca desenator cartograf șef la Direcția Hidrometeorologică București.
La 27 aprilie 1952, a fost concentrat ca șef de șantier la U.M. 04761 București.
 În baza H.C.M. 881/1953, în martie 1953 a fost activat, cu gradul de maior, la U.M. 03149 București. Ulterior a fost șef al Biroului Devize la U.M. 03753.
Între anii 1953 și 1982 a funcționat ca grafician la Muzeul de Artă Populară și Folclor și Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București.
După Revoluție, a devenit membru al Ligii Navale Române (1991), membru al Asociației Naționale a Veteranilor de Război (1991), membru al Careului Marinarilor „Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă” (2001) și membru al Asociației „Clubul Amiralilor” (2012)³³.
 
În anul 1950 s-a căsătorit cu Aurelia Buricescu³⁴ din Călărași, înfiată de la naștere de Elena și Isac Ionescu, funcționar la Camera de Comerț și Industrie din București. Are trei copii, Mariana Chiriac (n. 1953), profesor de limba engleză și franceză, Felicia Vasiloiu (n. 1955), inginer de mecanică fină și Anton Caragea (n. 1959), balerin, trei nepoți - dr. Sebastian Chiriac, inginer informatică, Raluca Plessing, filolog, specialitatea limba franceză și specialist muzeologie și dr. Maria Vasiloiu, inginer chimist și 3 strănepoți - Irina, Paolo și Emil Plessing, de 12, 7 ani și respectiv 3 ani.
 

Împlinirea profeției

 
Într-o scrisoare datată 4 martie 2013, Mircea Caragea mărturisea cu mândrie: „Comandorul Petre Popescu-Deveselu era director de studii al Școlii Navale N.M.S. „Mircea”, în anul venirii mele în școală. Intra în sarcinile sale să cerceteze actele elevilor, aflate la dosarul fiecăruia. A observat că sunt copil din flori. Fiindcă mă simpatiza - fiind cuminte și silitor -, a ținut singura conferință din acel an (1938) cu titlul „Mari amirali ai istoriei - copii din flori”, în frunte cu Horatio Nelson. Popescu-Deveselu vedea în mine un viitor amiral!
 
Trecut-au anii și iată-mă în anul 1952, fiind ipsosar pe Șantierul de la Casa Scânteii. Stăteam pe o grămadă de moloz și mă gândeam: „- Unde ești, Deveselule, să-ți vezi amiralul tău?!”. Totuși, după 60 de ani, previziunea lui s-a împlinit!”³⁵.
 
N.B. La centenară zi de naștere, lumea marinarilor îi prezintă onorul breslei, cu pavilionul, geacul și marele pavoaz arborate la cele mai înalte catarge, într-o emoționantă serbare aniversară la Cercul Militar Național din Capitală, dorindu-i să aibă suficientă putere, răbdare și bunăvoință pentru a ne fi pe mai departe far, călăuză și mentor pe Marea Vieții, ÎNTRU MULȚI ANI!
 
Sursa foto: Albumul de familie al amiralului Mircea Caragea; Fototeca Centrului Media al Forțelor Navale
 
Despre Marian Moșneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și:
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)
 
Ocolul lumii la 20 de ani! Căpitanul decorat de Sultan (galerie foto)
 

---

¹  Din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1940 au fost avansate la gradul de sublocotenent de marină două promoţii: promoţia 1940 A, compusă din elevii anului III şi promoţia 1940 B, alcătuită din elevii anului II. În toamna aceluiaşi an, efectivele Şcolii Navale au fost suplimentate prin admiterea în anul I a 70 de elevi, 50 puntişti şi 20 mecanici. [Comandor Petrică Pîrvu, comandor dr. Marian Moşneagu, comandor Dănuţ Andronie, ,,Monografia Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale. 120 de ani de tradiţie în instruirea echipajelor”, Iaşi, Editura StudIS, 2016, p. 63].
² Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 99-100.
³ Comandorul Petre Popescu-Deveselu (n. 2 febr. 1901, Deveselu, plasa Blahniţa, jud. Mehedinţi – d. 6 iul. 1985, Bucureşti) a absolvit Şcoala Navală (1 iulie 1923), Şcoala de Aplicaţie (11 mai 1925), Şcoala de Gaze (15 martie–9 mai 1926), Facultatea de Drept, cursuri de drept internaţional în cadrul Universităţii din Iaşi (1933) şi Şcoala Superioară de Război (20 octombrie 1935) şi a efectuat un stagiu în flota fluvială iugoslavă (1 iulie–1 septembrie 1938). A activat ca şef de birou în Comandamentul Marinei Regale (1 nov. 1937–1 oct. 1938), diretor de studii la Şcoala Navală N.M.S. ,,Mircea” (1 octombrie 1938-1941), şef de stat-major la Forţa Navală Româno-Germană (1941-1942), în Secţia Propagandă a M.St.M., specialist cu probleme de Marină în Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, respectiv aghiotant al acestuia (1942-1944), în Biroul Regulamente din Ministerul Aerului şi Marinei, respectiv la Serviciul Istoric din M.St.M. (23 august 1944–24 aprilie 1945). În perioada 1941-1945 a fost profesor de „Istoria războaielor navale” la Şcoala Superioară de Război. La 24 aprilie 1945 a fost trecut în rezervă în condiţiile Legii nr. 186/1945. A publicat articole de specialitate în „Marea Noastră”, „Universul” ş.a. şi a conferenţiat la Fundaţia „Regele Carol I”. [Marian Moşneagu, ,,Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 387].
 
⁴ Comandorul Ioan Stoian (n. 31 octombrie 1912, Bucureşti – d. ?), a activat ca profesor de Navigaţie şi manevra navei la Şcoala Navală 1 aprilie – 1 octombrie 1938, 1 aprilie 1939 – 1 octombrie 1941, comandant al navei-şcoală ,,Mircea” (27 mai 1946 – 9 februarie 1947), respectiv comandant superior al navei-şcoală ,,Mircea” (27 mai 1946 – 9 februarie 1947) şi comandant al Şcolii Navale (6 august 1947 – 16 septembrie 1949). [Marian Moşneagu, ,,Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 544].
⁵ Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, pp. 94-95.
⁶ Este vorba de primul marş de instrucţie şi reprezentare, efectuat de actualul velier-şcoală ,,Mircea”, în perioada 3 iulie – 3 septembrie 1939, în Marea Mediterană, sub comanda comandorului August Roman. Au fost parcurse 5639 Mm, din care 1826 Mm cu vele şi 3803 Mm cu motorul. [Valentin Ciorbea, ,,Istoricul navei-şcoală ,,Mircea”. Epopeea 75 (17 mai 1939 - mai 2014), Constanţa, Editura Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân”, 2014, pp. 31 - 41].
⁷  Evenimentul s-a petrecut pe 14 iunie 1939. Puitorul de mine ,,Amiral Murgescu” a fost prima navă de luptă a programului naval naţional construită în ţară, după planurile Companiei olandeze I.V.S., care a utilizat materiale autohtone fabricate şi furnizate de Uzinele Reşiţa. [Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, ,,Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române”, Constanţa, Editura ,,Muntenia & Leda”, 2001, p. 135]
⁸ Contraamiralul August Roman (n. 10 august 1892, Buzău – d. 13 mai 1984, Bucureşti) a fost profesor titular la Şcoala Superioară de Război, fiind secretar al comisiei de examen pentru Secţia Marină şi profesor pentru cursurile de stat-major, Legături şi Transmisiuni Marină-Armată, Marine străine, Geografie şi Politică navală (1 iulie 1937 – 1939). A participat la recepţionarea navei-şcoală „Mircea” şi a întreprins prima călătorie de instrucţie cu elevii Şcolii de Marină în Marea Mediterană. La 1 martie 1941 a preluat comanda Escadrilei de Distrugătoare, iar pe 20 ianuarie 1942 a fost numit şef al Statului Major al Marinei în Comandamentul Marinei Regale. La 1 aprilie 1943 a fost numit secretar general al Subsecretariatul de Stat al Marinei. Pe 28 septembrie 1944 a fost numit comandant al Forţelor Navale Maritime. În această calitate s-a ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi de buna adaptare a nucleelor de echipaj adunate la Periş. La 1 noiembrie 1944 a devenit ministru subsecretar de stat pentru Marină în Subsecretariatul de Stat al Marinei, iar la 5 martie 1945 a obţinut funcţia de şef al Statului Major al Marinei, pe care a exercitat-o până la 1 aprilie 1946. Pe 9 august 1946 a fost trecut în cadrul disponibil. A fost distins cu „Medalia războiului italo-turc 1911-1912”, Ordinul „Coroana României” clasa a III-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”, Ordinul german „Crucea de Fier”, clasele a II-a şi I, Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a ş.a. [Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 439 – 443.]
 
⁹ Verfafor – Şcondru scos în afara vergii cu ajutorul unor brăţări, pe care se înverghează aripile. [,,Dicţionar enciclopedic de marină”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, incluzând DEM-I/2006 şi DEM-II/2008, Coordonator: Comandor (r) Anton Bejan, redactori: contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, comandor dr. Marian Moşneagu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Bucureşti, Editura Semne, 2010, p. 792].
¹⁰ Grijea – Saulă legată transversal pe sarturi, formând o treaptă pe care se poate urca în arboradă. [[,,Dicţionar enciclopedic de marină”, p. 356].
¹¹ Este vorba despre maistrul militar clasa a II-a Marinescu Gh. Gheorghe (n. 2 februarie 1906, Buzău), devenit, la 15 iunie 1941, sublocotenent de Echipaje. A mai fost ambarcat pe nava-şcoală ,,Mircea” la 1 aprilie 1942 şi 1 decembrie 1947.
¹²  Ţapapie – parâmă întinsă sub o vergă sau sub bompres şi susţinută din loc în loc de sugrumători, pe care stau gabierii cu picioarel în timp ce lucrează la întinderea, respectiv strângerea velelor. [,,Dicţionar enciclopedic de marină”, p. 773].
¹³ Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, pp. 95-98.
¹⁴  Este vorba despre una din cele patru canoniere clasa ,,Chiffone”, cumpărate de la guvernul francez, care au intrat în serviciul Marinei Române la 1 ianuarie 1920.
¹⁵  Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, p. 98.
¹⁶ Este vorba despre locotenentul Grigore Emil Apostolescu (n. 5 iulie 1916, Iaşi – d. ?), fost ofiţer secund pe canoniera ,,Locotenent-comandor Stihi Eugen” în perioada iunie – noiembrie 1940, trecut în rezervă la 30 august 1947. [Marian Moşneagu, ,,Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, Bucureşti, Editura Militară, 2010, pp. 501-502].
¹⁷  Viceamiralul Emil Grecescu (n. 1 ianuarie 1905, Bucureşti – d. 8 ianuarie 1981, Bucureşti) a fost comandant al canonierei „Cpt. Dumitrescu” (11 aprilie 1939), subdirector al Oficiului Hidrografic şi Aerofotogrametric (noiembrie 1939-mai 1940), comandant al canonierei „Stihi” (mai 1940-martie 1941), şef al Oficiului Hidrografic (martie 1941-aprilie 1942), ofiţer secund şi comandant secund al distrugătorului „Regina Maria” (aprilie 1942 - aprilie 1943), şef al Biroului IV din Comandamentul Forţelor Navale Maritime (aprilie-septembrie 1943), director de studii la Şcoala Navală (septembrie 1943 - septembrie 1946), comandant al Grupării Navelor de Mare (septembrie 1946 - iulie 1949), comandant al Marinei Militare (24 iulie 1951 - 20 septembrie 1952), ajutor al şefului Marelui Stat Major pentru Marină (20 septembrie 1952 - 13 februarie 1954), detaşat şef de stat-major al Comandamentului pentru Prevenirea Inundaţiilor (13 februarie 1954 - 13 februarie 1954), detaşat la Consiliul de Miniştri, Biroul Transporturi şi Telecomunicaţii, pentru specialitatea Transporturi Navale (24 mai 1954 - 23 octombrie 1956). [Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 225 – 228.]
¹⁸ Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, p. 110.
¹⁹ Ibidem, p. 99.
²⁰ Comandorul Martac Alexandru (n. 4 iunie 1901, com. Nămoloasa, Galaţi – d. ?) a fost ofiţer de clasă la Şcoala Navală Constanţa (octombrie 1923–mai 1925), comandant de companie la Arsenalul Marinei (mai 1925–octombrie 1927), comandant al vedetei nr. 7 la Corpul Echipajelor Fluviale (1 aprilie–1 octombrie 1927, 1 aprilie 1928–1 octombrie 1929), detaşat la M.St.M. (1 octombrie 1927–1 aprilie 1928), la Corpul Echipajelor Maritime (1 octombrie 1929–15 octombrie 1930), detaşat la Direcţia Marinei din M.A.M. (15 octombrie 1930–1 aprilie 1931), la Baza Navală Maritimă (1 aprilie 1931–1 aprilie 1934), comandant al canonierei ,,Ghiculescu” din Grupul Canoniere (1 aprilie 1934–1 aprilie 1936), şef al Biroului I la Inspectoratul General al Marinei (1 aprilie 1936–1 aprilie 1938), la Depozitele Maritime de Echipaje şi Materiale (1 aprilie 1938–1 aprilie 1939), membru în Comisia de supraveghere şi recepţie a navei-şcoală ,,Mircea” la Hamburg (noiembrie 1938–noiembrie 1939), comandant al Şcolii de Specialităţi şi şef al Biroului Operaţii la Sectorul III Maritim (noiembrie 1939–februarie 1940), subdirector al Arsenalului Marinei (februarie-mai 1940), ajutor administrativ la Regimentul Geniu Marină (mai 1940–aprilie 1941), comandant al Divizionului Artilerie de Coastă (aprilie 1941–ianuarie 1942), comandant al distrugătorului ,,Mărăşti” (1 ianuarie 1942–1 mai 1943), comandant al Regimentului de Artilerie Marină (mai 1943–1 decembrie 1944), comandant al garnizoanei Constanţa (1 decembrie 1944–1 mai 1945) şi comandant al Forţelor Fluviale Turnu Severin (mai 1945–1 noiembrie 1946). [Marian Moşneagu, ,,Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 297 - 298]
²¹ Conform Ordinului de operaţii nr. 347/1943 al Comandamentului Forţelor Maritime, în zilele de 19 şi 20 august 1943, N.M.S. „Mărăşti”, comandată de locotenent-comandorul Toma Matei, a escortat vasul „Varna” de la Constanţa spre Sevastopol, până în punctul φ = 45°13’, λ = 32°53’, cand a sărit in aer din cauze necunoscute. N.M.S. „Mărăşti” a parcurs 385 Mm în 28 h 05 m. [Marian Moşneagu, ,,Fregata-amiral ,,Mărăşeşti”, Bucureşti, Editura Militară, 2014, p. 164].
²² Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, pp. 99-100.
²³  Comandorul Romeo Hagiac (n. 15 octombrie 1922, comuna Scânteia, jud. Vaslui – 30 ianuarie 2012, Bucureşti) a absolvit Liceul Militar din Iaşi (1941), Şcoala Navală N.M.S. ,,Mircea” (1943), Şcoala de Aplicaţie (1946) şi Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Electrotehnică (1962). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a foat ambarcat pe distrugătorul ,,Regina Maria” şi puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”. Ulterior a fost comandant al remorcherului dragor ,,Basarabia”, remorcherului ,,Ovidiu” şi al vedetei de siguranţă nr. 2 ,,Căpitan Lascăr Bogdan”. Pe 9 august 1947 a fost trecut în rezervă.
²⁴ Ibidem, pp. 101-102.
²⁵ Viceamiralul Ioan Georgescu (n. 7 ianuarie 1891, la Bucureşti – d. 24 aprilie 1977, Bucureşti). La 10 iulie 1940 a preluat comanda Şcolilor Marinei, iar prin Ordinul M.A.M. nr. 125/18 iulie 1940, a fost numit comandant al Forţelor Navale Maritime. La 28 aprilie 1941 a fost numit comandant al Diviziei de Mare. Prin Î.D.R. nr. 3412 din 16 decembrie 1941 a fost numit comandant al Marinei şi şef al Statului Major al Marinei, ducând prin cumul funcţia de comandant al Marinei, până în iunie 1942, când viceamiralul Eugeniu Roşca a ieşit la pensie. Prin D.M. nr. 387 din 23 ianuarie 1944, Comandamentul Marinei Militare s-a transformat în Statul Major al Marinei, fiind numit şeful acestuia. Prin Î.D.R. nr. 1620 din 23 august 1944 a fost numit ministru subsecretar de stat pentru Marină. La 27 martie 1945 a fost trecut din oficiu în rezervă. [Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 201 – 207.]
²⁶ Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, pp. 103-104.
²⁷ Numit comandant al Forțelor Navale Martime la 23 aprilie 1943, contraamiralul Horia Macellariu a condus Marina Română într-una dintre cele mai grele perioade ale celui de-al Doilea Război Mondial. Graţie tactului său deosebit şi relaţiilor personale cu comandamentele germane, la 23 august 1944 a reuşit să evite posibilitatea unei agresiuni în portul Constanţa. După sosirea sovieticilor pe litoralul românesc, a fost numit, pentru scurt timp, comandant al Dobrogei, apoi comandant al Şcolii Superioare de Marină. În după-amiaza zilei de 25 august 1944, germanii au plecat în Bulgaria fără să producă distrugeri, scufundându-şi în afara portului navele avariate şi, ulterior, distrugându-şi bateria grea „Tirpitz” de la sud de Constanţa, pe temeiul unui „gentleman’s agreement” încheiat între Macellariu şi Brinkman. În situaţia militară şi politică de după 23 august 1944 nu s-a arătat slugarnic faţă de noii aliaţi. Satisfăcându-le toate cererile, a căutat să menţină demnitatea şi autonomia operativă a Forţei Navale Maritime româneşti, comunicând, la 28 august, la Sulina (unde veniseră sovieticii) că nu vede necesitatea ultimatumului primit, dar că este gata să primească directivele de luptă ale Flotei Roşii din Marea Neagră împotriva germanilor. A fost trecut în rezervă la 23 aprilie 1945, deşi activitatea sa fusese apreciată favorabil de către o comisie de anchetă instituită de conducerea ministerului. Nedreptatea făcută l-a apropiat de mişcări interne de rezistenţă împotriva influenţei sovieticilor. Aceştia vor impune de trei ori anchetarea sa pentru atitudinea faţă de germani, pe care comisiile militare de anchetă aveau să o găsească perfect corectă. [Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 305 – 315]
 
²⁸ Viceamiralul Helmuth Brinkmann (n. 12 martie 1895, la Lübeck – d. 26 septembrie 1983, la Dießen-Bayern), a fost şeful Comandamentului „Amiral Marea Neagră” între 22 noiembrie 1943 şi 11 septembrie 1944. [Hans Hildebrand, Ernest Henriot, ,,Deutschlands Admirale 1849 – 1945”, Band I: A-G, Osnabrück, Biblio Verlag, 1988, pp. 171-172]
²⁹ Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, pp. 104-105.
³⁰ La 15 octombrie 1944, Şcoala Navală a fost dislocată de la Zimnicea la Turnu Măgurele, în cazarma ,,Regele Mihai I” a Regimentului 20 Infanterie. La 20 iulie 1945, Şcoala Navală s-a mutat cu tot materialul de studii şi mobilierul din localul Regimentului 20 Infanterie la Liceul de băieţi Turnu Măgurele. [Comandor Petrică Pîrvu, comandor dr. Marian Moşneagu, comandor Dănuţ Andronie, ,,Monografia Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale. 120 de ani de tradiţie în instruirea echipajelor”, Iaşi, Editura StudIS, 2016, p. 66].
³¹  Este vorba despre căpitanul Călin Bursan (n. 12 octombrie 1916, municipiul Iaşi – d. ?), fost comandant secund al Şcolii Navale Turnu Măgurele şi Constanţa între anii 1945 şi 1948.
³² Statul Major al Forţelor Navale, ,,Veteranii Marinei. Careul Marinarilor ,,Căpitan-comandor Alexandru Dumbravă”, Îngrijitorii ediţiei: dr. Mariana Păvăloiu, Bogdan Dinu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2013, p. 105.
³³  Marian Moşneagu, ,,Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 99-100.
³⁴  Părinţii naturali ai soţiei: Vasile Buricescu, născut în 1892 în comuna Cocargeaua, jud. Constanţa şi Constanţa Buricescu, fostă Ionescu, născută în 1897 în oraşul Călăraşi. Părinţii au mai avut două fete, Maria, căsătorită Mihăilescu, născută în anul 1921 la Călăraşi, de profesie farmacistă şi Si