Corăbiile lui Tutuș De trei ori erou (galerie foto)

Pe bulevardul Tomis din Constanța, într-un apartament cochet cu trei camere, trăiește liniștit unul dintre faimoșii noștri comandanți de nave, aflat de două decenii la pensie. I-am trecut pragul în primăvara acestui an, mânat de o curiozitate crescândă, alimentată, după discuții mai ample, de fostul său coleg de promoție, șeful mecanic Niculae Păduraru. Care l-a „denunțat” că deține vreo trei manuscrise consistente, intitulate „Amintiri din Școala Medie Tehnică de Marină”, „Nu-i uitați pe ei și navele lor! (1898-2005)” și „Nave comerciale maritime care au navigat sub pavilion românesc între anii 1862 și 1945”.
 
Ne-a întâmpinat în capu’ scărilor, ca la schela unui vapor, aidoma unor oficialități. Într-o sufragerie doldora de machete de nave - militare și civile, din toată lumea, - peste 80 -, cărți și reviste de specialitate, suveniruri și relicve ale zecilor de voiaje pe mări și oceane, am făcut cunoștință cu un bărbat studios, jovial și mare amator de conversație. Așa l-am cunoscut pe clc Dumitru Cristea. În siajul amintirilor sale așternute pe hârtie, multe nerostite încă, se ascunde o viață de om, pus la multe încercări. Așa încât încerc să reproduc câteva dintre poveștile și pățaniile sale.
 

Un destin tragic

 
Tatăl său, maistrul militar clasa I Alecu Cristea, s-a născut pe 30 iulie 1908, la Galați, în familia Vasilicăi și a lui Gheorghe Alecu. Pe 14 octombrie 1922 a devenit elev al Institutului Maritim. După absolvirea Școlii de Mecanici și Electricieni, pe 1 noiembrie 1928, a fost înaintat în gradul de maistru militar stagiar. Și-a început cariera la Corpul Echipajelor Maritime, de unde a fost detașat la Arsenalul Marinei din Galați.
 
Conform ordinii de bătaie, pe 15 octombrie 1931 a fost încadrat la Apărarea Fixă Maritimă, de unde, în anul 1933, a revenit la Arsenalul Marinei. Pe 1 aprilie 1934 a fost înaintat în gradul de maistru militar clasa a III-a. La 1 aprilie 1937 a fost mutat la Depozitele Fluviale, Grupul Nave Nearmate. La 15 august 1938 a fost înaintat în gradul de maistru militar clasa a II-a.
 
Sub titlul „Pierderea remorcherului «Smârdan»”, comandorii în retragere Neculai Koslinski și Raymond Stănescu prezintă în volumul II al tripticului memorialistic „Marina Română în al Doilea Război Mondial (1939-1945)“, împrejurările în care acesta și-a pierdut viața la doar 34 de ani: „Apărarea Gurilor Dunării, cap de linie de transport pentru drumul Odessei, a continuat să rămână o preocupare a comandamentului român și după ocuparea Sevastopolului. Dispozitivul naval păstrat în Deltă a cuprins constant 2 monitoare și 2 vedete fluviale staționate, prin rotație, la Vâlcov. Au participat succesiv grupurile „Lahovary” - „Ardeal” și „Kogălniceanu” - Bucovina”. Monitoarele „Brătianu și „Basarabia” au fost păstrate în rezervă la Arapu (Brăila) în timp ce „Catargiu” și vedeta blindată V7 au fost detașate la dispoziția Sectorului Dunărea de Sus pentru asigurarea navigației în zona Porților de Fier. La începutul iernii, monitoarele vor fi retrase pentru iernat în zona Galați-Brăila iar vedeta V1 avea să fie trimisă la Sulina, la dispoziția Detașamentului Maritim Sulina.
 
Prezența monitoarelor la gurile brațului Chilia, necesitatea intervențiilor la un moment dat, ca și eventualitatea folosirii canalelor Oceakov și Patapov pentru intrări și ieșiri de nave ușoare (vedete torpiloare, dragoare etc.) au pretins totodată și activități hidrografice în zonă. Aceste lucrări au dat prilejul unui tragic episod soldat cu numeroase pierderi de vieți omenești. În mai 1942, remorcherul „Smârdan”, aparținând Marinei Militare, a fost pus la dispoziția Serviciului Hidrografic al Diviziei de Dunăre. Urma să fie întrebuințat pentru instalarea de faruri în punctele de pe coastă Șagani și Burnas, la nord-est de Vâlcov și totodată pentru asigurarea ieșirilor gurilor Oceakov și Patapov, prin sondaje și balizări.
 
Plecând de la Galați la Vâlcov cu echipaj militar, sub comanda maistrului militar clasa a II-a Alecu Cristea, remorcherul a stat un timp la Vâlcov, în dreptul Canalului Patapov. Acolo, la gura dinspre mare, se găsea, din anul dinainte, o dragă ce fusese bombardată în mai multe rânduri de aviația sovietică.
 

Ofițerii Serviciului Hidrografic trimiși la Vâlcov au cerut hărți și planuri directoare de la Constanța și, în așteptarea lor, s-au deplasat la 27 august cu remorcherul pe canal, apropiindu-se de malul stâng, cam la 100 de metri de gură. Două bărci au ieșit pentru sondaje, dar marea fiind rea, remorcherul s-a înapoiat la Vâlcov cu întreg personalul. A doua zi, operațiunea a fost reluată, „Smârdan” ieșind la gura Patapov către dimineață. A fost însă aruncat în aer de explozia unei mine cu antenă de tip „buchet”, care a pricinuit și explozia căldării, așa cum s-a apreciat de la postul de observare de la Gura Patapov (declarație caporal Băisan).
 
Pe lângă comandantul și echipajul remorcherului au pierit locotenentul Mamudi Vasile, șeful Serviciului Hidrografic Fluvial, locotenentul Vasilescu Valeriu și aspirantul Abagiu Constantin Virgil (28 august 1942). Scafandrii au putut scoate trupurile celor înecați, găsite sub tenda prova și care aveau să fie înhumate la Vâlcov. Epava remorcherului avea să fie scoasă în anul următor.
 
Canalul Patapov nu mai fusese dragat din 1941 și s-a putut presupune că odată cu bombardarea drăgii (epavei) s-au aruncat și mine, câteva fiind găsite ulterior”.
 
Trupurile maistrului militar Alecu Dumitru și ale altor doi membri ai echipajului nu au fost găsite niciodată. Din declarațiile singurului supraviețuitor, caporalul timonier Dumitru Vișan - pescuit din mare cu timona în brațe și ambele picioare fracturate, a rezultat că maistrul Dumitru ar fi urcat în comandă cu un minut-două înainte de explozie. Se pare că, aflându-se pe punte în momentul fatidic, ar fi fost sfârtecat și spulberat pe mare de suflul exploziei. Aceasta a fost atât de puternică încât după tragedie prova și pupa erau unite pe punte.
 
Prin Decizia Ministerială nr. 253, pe 21 octombrie 1942 a fost înaintat post-mortem în gradul de maistru militar clasa I.

 

Lacrimi de mamă

 
Fiul său, Dumitru, nu avea încă 7 ani împliniți când a rămas orfan de tată. Soția sa, Agripina Ilanici, era nepoată de pescar tulcean. Bunicul ei salvase cândva de la înec copilul cuiva, înstărit. Drept recunoștință, acesta a luat-o pe Agripina și a dat-o la Institutul „Notre Dame de Sion” din Galați, înființat în 1867 de surorile catolice ale congregației omonime. Alături de alte tinere eleve, în acest pension a beneficiat de o instrucție solidă și o cultură aleasă. Dar această formă de învățământ nu i-a fost recunoscută de autorități, astfel încât a trebuit să facă din nou liceul la Galați, în particular. Talentată, a scris versuri și proză, printre care nuvela „Stancu al Babei”. Lui Alecu, soțul pe care l-a iubit nespus și l-a plâns, în taină, tot restul vieții, i-a dedicat, în septembrie 1950, următorul poem:
El spunea:
Mormânt?
Eu n-o să am.
Giulgiu? - Marea adâncă
Trupului lovit de stâncă
Sub valul înspumat.
Cruce? - o ramă ruptă,
Plutind în unduiri de ape
Și suptă de-un vârtej.
Nici candelă sub ram
Luceafărul de sus
Va lumina calea
Sufletului dus
Pe spuma florilor albe,
Crestele de val.
 
Și cine,
Pentru mine
C-un tremur de gene,
C-o lacrimă rară,
Să-nalțe o rugă
În faptul de seară?
Doar sălciile, toate
Cu vârfuri plecate
Pe unde de ape,
Lacrimi să plouă
În picuri, picuri de rouă.
 
În smerenia și ruga sa continuă, a găsit de cuviință să nu se recăsătorească. S-a dedicat creșterii și educației unicului său fiu care, după absolvirea școlii generale, a început Liceul „Vasile Alecsandri”. Dar viața i-a fost, pe mai departe, o „Necurmată așteptare”, a soțului încă neîntors din război:
Copilul meu e-un crin sălbatic
Crescut în margine de drum.
Cu el rămas-am pân-acum
Să cat, cu dorul singuratic
 
La cel ce trece, cel ce vine
Cu pas domol sau repezit
Să nu-l apuce un asfințit.
La crinul alb, cum sta, la mine,
 
Nici unul însă n-a privit;
La praful tot mai gros pe noi,
Stropiți adesea cu noroi.
Nici unul nu ne-ar da crezare,
De anii scurși în așteptare
A celui ce încă n-a venit.
(August 1964)
 

Dumitruș

 
După reforma învățământului, Dumitru Cristea a trecut la Școala Medie Tehnică din Galați. Mama, care fusese o vreme casnică, s-a văzut nevoită să-și găsească o slujbă pentru a se întreține. Inițial a fost funcționară, secretară la U.F.D.R. Ulterior a trecut la filiala Galați a Uniunii Scriitorilor și, în final, telegrafistă la C.F.R.
 
În anul 1949 Dumitru s-a decis să urmeze cariera tatălui său și a dezertat la Școala Medie Tehnică de Marină din Constanța. Deși se vedea rămasă singură, săraca mamă nu a avut încotro și a consimțit.
 
Într-un volum autobiografic, încă nepublicat, octogenarul lup de mare mărturisește: „Am terminat Școala de Marină, pe atunci i se spunea Medie Tehnică. Cam adevărat. Am venit de la Galați, tot de la o Școală Medie Tehnică, dar metalurgică. Mă rog, nu-i bai, cum zice ardeleanul. Tot ceva tehnic, sau cum zic eu, tot un drac! Aici, la Constanța, am intrat în școală cu un examen de admitere. Au spus că mă anunță acasă dacă am reușit la admitere, însă când m-au anunțat, intenția mea de a mă face mecanic, ca și tata, s-a dus dracului, că nu mai erau locuri la mașină ci numai la punte și așa am ajuns să ies la pensie… puntist. Dar nu-i nimic, a fost frumos!
 
De Marină nu eram străin. Străbunicul din partea mamei a fost - Dumnezeu să-l ierte! - pescar în Delta Dunării, pe Razelm, la mare, la Sfântu Gheorghe și la Sulina. Avea lotca lui și-n deltă, undeva, o colibă, unde săra și usca peștele prins”.
 
Anii petrecuți în incinta școlii din portul Constanța au rămas memorabili pentru toți cadeții. Directorul instituției era Gheorghe Sârbu, un tip „nu prea înalt, ceva mai mic decât mediu, ca înălțime, negricios, mustăcios, brunet la păr și la ten, slab și cu un tic gutural, un fel de hârâit din gât. Mereu suspicios”.
 
Au avut profesori oameni de vază, ofițeri din fosta Marină Regală, care luptaseră pe frontul de Est în al Doilea Război Mondial dar renegați de noul regim: Gheorghe Bădescu la Rezistența materialelor, Ștefan Atanasiu la Matematică, Gheorghe Hristu la Electricitate și Navigație maritimă, Corneliu Enăchescu la Astronomie nautică, Nicolae Mărăcineanu, profesor de Navigație și comandant al navei-școală „Neptun”, Simion Chiriac, de Chimie, Petre Mureșeanu, de Navigație maritimă, costieră, estimată și astronomică, inginerul constructor naval Ilie Dumitrescu, de Construcții navale și Mașini marine, Gheorghe Petricu, la Desen tehnic, Vladimir Robu de Limba și literatura română, Nicolae Ungureanu, de Drept maritim și comercial, Gheorghe Marinescu de Navigație fluvială, Karol Werner de Limba rusă, Constanța Gâdea și Sara Grosu de Limba engleză, Nicolae Munteanu și Nicolae Mita de Sport, Ion Chirilă de Istorie, Eduard Ghezzo de Manevra navei, Moroianu de Limba rusă, Vlad, de Geografie ș.a.
 
În promoția sa au terminat 25, cu diplomă de tehnician în specialitatea Punte. A fost coleg, la Secția Punte, cu Iulius Aron, Ion Brătescu, Corneliu Cecan, Petre Diaconu, Constantin Dicu, Ștefan Fraitag, Constantin Gavrilă, Florin Gulin, Ion P. Ion, Mihai Nastac, Virgil Olteanu, Paul Păunescu, Nicolae Penescu, Gheorghe Popa, Mihai Popovici, Gheorghe Schimbirschi, Leonard Secheli, Ion Șerban, Florea Simion, Ștefan Timofte și Mihai Trufașu.
 

Călător pe drumuri de ape

               
Ajuns ofițer stagiar, Dumitru Cristea s-a angajat la „NAVROM”. Inițial și-a făcut stagiatura pe faimoasele remorchere „Mihai Dumitru” și „Filimon Sârbu”. În 1960 a descoperit că nu avea Aviz. A făcut scandal la Cadre, care-l confundaseră cu un bucătar, cu nume, prenume și inițiala tatălui identice. N-au avut încotro și l-au trimis timonier pe „Galați”, de 4500 tdw. Ține minte și acuma vânzoleala care a fost pe această navă când la probele de mare a fost la bord chiar Gheorghe Gheorghiu Dej. Era în toamna anului 1960. Vaporul era plin de securiști. Tot echipajul stătea la pupa, și veneau unul câte unul, când erau chemați, sub strictă supraveghere. Comandant era Costică Odobaș. A stat pe această navă o veșnicie, 7 ani. Primul voiaj l-a făcut în Nord, Belgia, Danemarca etc, cu porumb. Pe „Galați” a trăit și prima furtună de pomină, în Biscaia. „Mircea” era în Nord, noi în mijlocul Biscaiei - povestește clc Cristea. Colac peste pupăză, ni s-a blocat cârma. Pe la 1-2 noaptea a venit remorcherul salvator. Valurile erau atât de mari încât în momentul în care eram la baza valului vedeam mărul de la catargul remorcherului. Am fost norocoși, am intrat la Bordeaux pe la 6 dimineața”.
 
A urmat „Tulcea”, de 650 de tone, în serie cu „Constanța” și „Mangalia”, construite la Budapesta. A navigat ca ofițer 2, dar a îndeplinit și funcția de secund. Comandantul Manolescu fusese secund și ulterior comandant pe „Ardealul”. La un voiaj în America, un românaș l-a rugat să-i ducă acasă o sumă de bani. Manolescu a uitat să-i mai predea. După câțiva ani, americanul a ajuns cu o navă la Constanța și l-a reclamat la „SOVROM”. Aici director era un rus, moldovean de origine, care știa românește iar adjunct, un fost S.M.R.-ist. A ieșit tămbălău mare, l-au dat afară imediat.
 
De aici a plecat secund pe mineralierul „Cugir”, de 125000 tdw, cu clc Anton Beziris pe comandă. Grecul era un om extraordinar, un cap luminat, citit, puteai să discuți cu el orice. A fost cu această navă până la Tokio. „Duceam pomana lui Ceaușescu, de la Galați, pentru Partidul Comunist Japonez. Ne-am întors cu piese pentru un combinat de la Craiova, cred, reactoare chimice și țevi. Erau niște reactoare mari, cilindri mari de 100 de tone, care intrau milimetric pe gurile de magazii. Japonezii vroiau să ne pună să scoatem capacele, ziceau că nu intră altfel. Contractul era fără echivoc: ori toată marfa în magazii ori toată pe punte. După calculele mele intrau toate, cu mai puțină scândură de fardaj. N-am cedat și, la final, au rămas trei țevi afară! Japonezii tocmai ce amaraseră complet reactoarele. Comandant era Ștefan Fraitag, coleg cu mine de promoție. Am făcut pe dracu-n patru și am rezolvat problema. După ce am desfăcut întinzătorii, am strecurat, „la mustață”, și marfa rămasă. Când i-am explicat japonezului cum am procedat, și-a pus mâinile în cap. N-ar fi crezut să reușesc vreodată”.
 

Dragoste la mare distanță

 
Pe 12 iulie 1968 s-a căsătorit. Avea 25 de ani și-și întâlnise perechea tocmai la Actiubinsk, în Kazastan. „Bunica viitoarei soții era verișoară cu bunica mea - îmi explică, după aproape 50 de ani de la eveniment, clc Cristea. În 1916 ea lucra la niște ucraineni din Tulcea. Aceștia s-au refugiat în Rusia, a venit Revoluția bolșevică și nu a mai fost chip să se întoarcă. S-a căsătorit acolo și a avut două fete și un băiat. S-au descoperit dintr-o întâmplare. Aceasta dorea să-și revadă rudele din România. I-a scris prin 1963 și a corespondat în rusește direct cu ea, apoi cu un bunic. În 1963 a venit la mine, la Constanța. De bucurie, în București, în Gara de Nord, voia să cânte „Trăiască Regele”. Am continuat corespondența până când mi-a făcut invitația să o vizitez. Nu s-a putut, în condițiile de atunci. Am reușit ulterior, în 1965, să fac o excursie cu mama la Moscova și Leningrad. Atunci a venit viitoarea mamă soacră cu fiica sa, Neli Butenko. Ne-am văzut, ne-am plăcut, am corespondat, până m-am decis să mă căsătoresc. Nunta am făcut-o acolo, Neli tocmai își dădea examenul de stat. A profesat medicina acolo, prin 1972-73 am reușit să o aduc în țară. Aici a practicat medicina la Lumina, la Ovidiu și la Poiana. Eram ofițer 2 pe „Hunedoara”. Se împotmoliseră documentele, așa încât, disperată, mama a obținut o audiență la Chivu Stoica, președintele Consiliului de Stat. I-a spus că nora este însărcinată și l-a convins. Nicoleta, fiica noastră, s-a născut la Constanța, pe 9 ianuarie 1983. Am și doi nepoți, Alexia-Anca și Nicolae-Ștefan. Sunt un bunic fericit.”
 

De trei ori „Erou al Muncii Socialiste”

 
După ce a luat brevetul de comandant de cursă lungă, Dumitru Cristea s-a ambarcat căpitan secund pe cargoul „Frunzănești”, de 8750 tdw. Comandant era clc Nicolae Cristea. Cei doi Cristea au făcut o echipă grozavă, s-au înțeles de minune. În general, cu el a făcut și Nordul și Sudul.
 
În 1977, după cutremur, a devenit titular pe „Teleorman”, de 8750 tdw. Primul voiaj l-a făcut în West Africa, până în Angola, cu pomana socialistă - alimente, săpun, detergenți, cărți, rechizite etc.
 
Au urmat, în ordine cronologică, m/n „Frunzănești” (29 ianuarie-5 mai 1981), „Salonta”, de 4800 tdw, pe care l-a adus de la Brăila la Constanța (5-8 mai 1981), „Frunzănești” (11 mai-1 decembrie 1981), „Fundeni” (1-19 decembrie 1981), „Frunzănești” (4 ianuarie-23 aprilie 1982), „Bocșa (10 august-12 octombrie 1982) și „Mărăști” (23 octombrie-8 noiembrie 1982).
 
A continuat, în calitate de comandant titular, pe „Mărăști” (8 noiembrie 1982-29 august 1983), „Târgoviște”, de 4500 tdw (26 noiembrie-13 decembrie 1983), „Rupea” de 8700 tdw (16 decembrie 1983-7 august 1985), „Cotnari” (9 august-24 septembrie 1986) și „Firiza”, de 8700 tdw (21 noiembrie-29 decembrie 1986), cu care a cărat porumb de la Constanța la Galați, pentru ruși, care-l încărcau mai departe în vagoane. Și uite așa încălcam noi, tacit, embargoul...
 
A continuat epopeea sa maritimă ca master pe „Calafat” (29 decembrie 1986-22 iunie 1987, 10 septembrie 1987-12 noiembrie 1988, 10 decembrie 1988-25 iulie 1989 și 27 august 1989-19 iunie 1991), „Lerești” (12 noiembrie-7 decembrie 1988), „Adjud” (19 iunie 1991-21 septembrie 1992” și „Fălciu” (21 septembrie 1992-8 iulie 1993).
 
Un voiaj de pomină a fost cel efectuat cu „Cozia”, de 15555 tdw, între 2 februarie și 5 iulie 1994. A fost delegat de conducerea C.N.M. „ROMLINE” să schimbe echipajul în China. Nava fusese trimisă într-un motor, încărcată cu fier beton. Șontâc-șontâc, vaporul a ajuns cu chiu, cu vai, la destinație, după șase luni! Pentru a compensa daunele, a fost sechestrat. Ulterior a fost vândut și navigă și astăzi, sub pavilion coreean. Culmea, defecțiunea a descoperit-o mecanicul 1, venit de la pescadoare. Trei came de pe axul principal se deplasaseră. Repuse la poziție, la a doua încercare, motorul principal a pornit.
 
Ultimii ani și i-a petrecut pe „Cristian B”, de 8700 tdw (18 august 1994-25 martie 1995), „Internațional 5”, de 8700 tdw (18 septembrie 1995-13 aprilie 1996), „Călimănești” de 8700 tdw (8 iunie 1996-22 ianuarie 1997) și „Oscar Altair” de 15000 tdw (9 septembrie 1997-28 ianuarie 1998).
 

A înghițit ancora!

 
Sfârșitul de carieră i-a lăsat un gust amar. Era angajat la Compania de Navigație Maritimă „ROMLINE”, când a fost trimis, chipurile, la Bahrain, să aducă în țară cargoul „Fairsky”, ex - „Filaret”, de 8700 tdw. A plecat pe 28 ianuarie 1998, cu câțiva marinari, să-i schimbe pe cei care „o luaseră din loc”. Ce se întâmplase? Nava fusese închiriată la greci, în bare-boat. În august 1997, Guvernul României, din care făcea parte și Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor, a aprobat un program special pentru scoaterea de sub arest sau reținere a unor nave aparținând flotei comerciale maritime. În baza acestuia, Companiei „ROMLINE” i-a fost alocați 7,89 milioane dolari pentru acoperirea datoriilor grevate de cele 12 nave. Rambursarea acestei sume urma să se realizeze până la finele anului, prin vânzarea unor nave din patrimoniul companiei.
 
Cum vaporul era în șantier, grecul a refuzat să plătească costurile aferente reparațiilor. Au ajuns pe la miezul nopții în Bahrain. Agentul habar n-avea de ei. Au trebuit să aștepte până dimineața în zori să li se facă formalitățile.
 
Nava era acostată cu tribordul la cheul de Nord Asry. Ajuns la bord, echipajul s-a revoltat. Așteptase să li se rezolve problemele, nu să să stea în continuare la cheu, la Bahrain, în condițiile în care la ora prânzului afară erau 52-54˚C. Cei 34 de marinari erau pur și simplu abandonați, nemâncați, neplătiți și fără apă. A fost nevoit să se zbată încolo și-ncoace, a umblat cu pomana pe la shipchandlerul Mohamed Taher Alsharif. I-a cerut acestuia doar legume, nu carne, nu altceva. Au venit cei de la „Crucea Roșie”, alții de la Biserica Evanghelică, în fine, au supraviețuit. „Director comercial în șantier era un grec. M-am dus la el să-i cer apă. I-am dat „Kalimera” și l-am vrăjit. Mi-a dat 1000 de tone de apă; i-am luat două! Eram într-un spațiu izolat, cu piese uzate scoase ca fier vechi, înșirate pe dană. Aveam furtun, dar apa curgea, chipurile, numai noaptea. „- Lasă-mi cheia”, i-am cerut. Noaptea m-am dus și am întors ceasul. Am montat manica într-un alt tanc, din forpic, care era gol. Dimineața, pe șest, am întors ceasul la loc. Grecul m-a suspectat, dar nu s-a prins de manevră. În vreo patru zile luasem doar 200 de tone. „- Cum, ți-a ajuns atâta timp apa?” - s-a mirat grecul. „- Cu rația, am răspuns cât se poate de convingător. O sticlă de apă de om pe zi!” A ținut vrăjeala.”
 
Duminică, 6 septembrie 1998, a sosit la bord echipajul de schimb: Alexandru Constantin Crăciun, Victor Stavarache, Dănuț Mihai, Petre Axente, Ion Cristian Tănase, Costică Sumilă, Gheorghe Marian Bofan, Constantin Carapet și Niță Teleanu.
 
Pe 1 septembrie s-a defectat pompa de apă de mare a aerului condiționat. Joi, 10 septembrie, comandantul a dispus predarea inventarelor pe funcții noului echipaj. Agentul Yacoub Shehabi a luat pașapoartele și carnetele de marinar pentru vize. La 21.20 a plecat de la navă. Ultima sa navă din carieră!
 
Vineri, 11 septembrie 1998, la ora 01.50, a decolat de pe aeroportul din Bahrain cu destinația Sofia. Cei 19 marinari români - Pavel Brăiculescu, Ionel Ungureanu, Gheorghe Stroie, Teodor Tudor, Laurențiu Manea, Dumitru Pileandru, Ion Belciu, Aurel Echimov, Marian Dascălu, Ionel Constandache, Emil Ursu, Valentin Feraru, Mihai Cozorovschi, Tănase Arnăutu, Andrei Angheluță, Ion Stoian, Emil Orza și Florin Oprea - s-au cazat împreună cu el la hotelul „Pliska”. A profitat de această ultimă escală și a făcut un tur pe la Catedrala „Alexander Nevski”, prin magazine, la Monumentul Eroilor, pe Podul Vulturilor etc. A doua zi, la ora 20.57, a decolat spre Otopeni, unde a ajuns în jurul orei 22.
 
Ulterior avea să afle că nava, preluată de o companie privată românească, care a trimis la bord doar echipajul de siguranță, luase foc.
 
La Constanța, dosarul său de pensie era deja întocmit. Gheorghe Slabu, directorul „ROMLINE”, nu a catadicsit nici măcar să-i strângă mâna la plecarea din companie, la pensie, după atâta amar de vreme pe mare. Nu numai că nu i-au mulțumit nimeni dar nici nu l-au plătit. „- Când o să am, o să-ți dau. Ia de aici 50 de dolari!” - i-a trântit-o boss-ul.
 
De pe 1 februarie până pe 22 iunie 1999 s-a judecat cu compania, l-a ajutat Lulu Sari, un fost avocat de la NAVROM, expert în litigii de muncă. „M-am dus la Dispecerat să-mi cer drepturile. Am aflat de la angajați că aveau două vapoare la încărcare. Directorul m-a refuzat categoric. L-am amenințat cu executorul judecătoresc. A început să urle, de-au apărut imediat ambele secretare, alertate. - Ce s-a întâmplat? - Duceți-l la spital, am răspuns calm. Au început să râdă. Toată funcționărimea se adunase pe holuri. A venit și casierița, plângând că nu mă poate plăti în ziua respectivă. Am acceptat să revin a doua zi.
 
Pe la 12.30 eram din nou la casierie. Mi-au dat banii și o hârtie pe care să o semnez că renunț la orice alt proces. Am refuzat. Le-am făcut cinste dispecerilor și m-am dus la avocat, să-mi achit datoriile. A fost boier, nu mi-a cerut decât 100 de dolari. I-am adus ulterior o sticlă de whisky. Uite așa, de 20 de ani sunt pensionar!”.
 
Și lună de lună, la agapele cu colegii din generația sa de aur, clc Dumitru Cristea, alias Tutuș, își deapănă cu haz amintirile, povestind cine știe ce năzbâtie de pe te miri unde, din vremea de glorie a Marinei noastre comerciale, când aveam și nave, flota era la mare căutare și ne făleam și cu o pleiadă de adevărați lupi de mare. Ca el și ca mulți alții…
 
Bibliografie:
 
Căpitan-comandor (r) Nicolae Koslinski, Comandor (r) Raymond Stănescu, „Marina Română în al Doilea Război Mondial (1939-1945). Volumul II (1942-1944), București, Editura Făt-Frumos, 1997
 
Ion Dumitru, „Antologia revistei Tânărul marinar 2007 - 2012 & Addenda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016
 
Sursa foto: Albumul de familie al clc Dumitru Cristea
 
Despre Marian Moșneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citește și:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
„Ne-aţi vândut ţara ruşilor!“ Dascăl, deţinut politic, om de serviciu
 
Magistrul Febleţea navaliştilor gălăţeni (galerie foto)