De la Matei citire Vaporul cel mare (galerie foto)

Hâtru ca orice moldovean, dom’ Matei avea un chip blând şi o cătătură galeşă, care reflecta vădit sinceritatea gândurilor sale. L-am întâlnit nu o dată, la începutul anilor 2000, la sediul Muzeului Marinei Române ori acasă, unde mă aştepta şi mă delecta cu tot felul de întâmplări, şotii şi poveşti marinăreşti. Câteva dintre ele le reproduc astăzi, păstrându-i vie amintirea, nu înainte de a-i prezenta, mai pe larg, parcursul vieţii sale de încercat marinar.
 

 

Un sfert de veac în eşalonul I

 
Fiul Victoriei şi al lui Alexandru Matei, cel care avea să devină, în urmă cu 70 de ani, observator aerian la Hidroaviaţie - comandorul Mircea Matei s-a născut pe 9 decembrie 1923, la Tecuci, judeţul Galaţi. A fost al patrulea copil, după un frate şi două surori. A absolvit patru clase primare la Şcoala nr. 1 Băieţi din Tecuci (1935), clasele I-V la Liceul „D.A. Sturza” din Tecuci, clasele VI-VIII la Liceul „Roman Vodă” din Roman, obţinând diploma de bacalaureat la Liceul din Bacău (1943).
 
Ulterior a optat pentru Şcoala Navală Constanţa, urmând cursurile acesteia la Constanţa (1943 - 1944) şi Turnu Măgurele (1944 - 1945). Între anii 1948 şi 1949 a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie a Marinei Militare, cu specializarea observator aerian hidroaviaţie.
 
Devenit aspirant la 20 iulie 1945, a avut o carieră normală, fiind înaintat în gradul de locotenent (23 august 1949), locotenent-major (30 decembrie 1949), căpitan-locotenent (23 august 1952), căpitan de rangul 3 (23 august 1956), căpitan de rangul 2 (30 decembrie 1961) şi căpitan de rangul 1 (30 decembrie 1968). Şi-a început cariera în calitate de ofiţer cu navigaţia şi transmisiunile la Grupul I Dragaj Fluvial Şalupe tip grăniceresc din cadrul Flotilei de Dragaj Dunărea de Sus (10 mai - 4 octombrie 1945), cu care a participat la dragaj în zona Moldova Veche - Baziaş.
 
Ulterior a revenit în Constanţa, ca ofiţer cu navigaţia, transmisiunile, adjutantura şi informaţiile pe canoniera „Locotenent-comandor Stihi Eugen” (4 octombrie 1945 - 15 octombrie 1947). Cu această navă a executat dragaj pe pasele de intrare în portul Constanţa şi în raioanele Câşla Vădanei - Sulina. De asemenea, a asigurat pilotajul navelor străine care acostau în portul Constanţa şi funcţia de pilot pe distanţa Constanţa - Sulina pentru drăgile maritime care se deplasau pe aceste rute.
 
La 15 octombrie 1947 a fost numit ofiţer informator la Regimentul Artilerie de Coastă iar în perioada 8 noiembrie 1948 - 6 noiembrie 1949 a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie. După absolvire, a fost numit şef al Serviciului Informaţii la Sectorul 1 Maritim (6 noiembrie 1949 - 10 septembrie 1950), respectiv ajutor la Biroul Organizare-Mobilizare al Comandamentul Forţelor Maritime Militare (10 septembrie 1950-23 iulie 1951). Pe 3 iunie 1950 s-a căsătorit cu Georgeta Teodora Georgescu.
 
Datorită experienţei şi competenţelor sale remarcabile, a fost promovat şef al Biroului Mobilizare din cadrul Secţiei Organizare-Mobilizare (23 iulie 1951 - 25 decembrie 1952), ofiţer cu pregătirea de luptă pentru Flotila de Dunăre (25 decembrie 1953 - 29 decembrie 1954), ofiţer cu pregătirea de luptă la Artileria de Coastă (29 decembrie 1954 - 1 decembrie 1955), şef Birou planificare şi evidenţă (1 decembrie 1955 - 17 februarie 1956), ofiţer cu planificarea şi evidenţa (17 februarie 1956 - 7 iunie 1958), ofiţer cu pregătirea de luptă nave (7 iunie 1958 - 11 aprilie 1960), ofiţer 2 cu planificarea şi evidenţa pregătirii de luptă în Secţia Pregătire de Luptă (11 aprilie 1960 - 17 aprilie 1962), ofiţer 2 cu organizarea şi planificarea pregătirii de luptă a navelor şi locţiitor al şefului Secţiei Pregătire de Luptă (17 aprilie 1962 - 1 februarie 1963), ofiţer 1 specialist cu pregătirea de luptă a navelor şi locţiitor al şefului Secţiei Pregătire de Luptă (1 februarie 1963 - 19 octombrie 1965), ofiţer specialist cu organizarea şi planificarea pregătirii de luptă şi locţiitor al şefului Secţiei Pregătire de Luptă (19 octombrie 1965 - 4 februarie 1969), locţiitor al şefului Secţiei Pregătire de Luptă (4 februarie 1969 - 31 iulie 1972), locţiitor şi cu planificarea în Secţia Pregătire de Luptă (31 iulie 1972 - 21 mai 1973), respectiv ofiţer 1 cu planificarea şi evidenţa (21 mai 1973 - 11 decembrie 1978) în Secţia Pregătire de Luptă din Comandamentul Marinei Militare.

 
În această perioadă, a participat efectiv la întocmirea anuală a Instrucţiunilor pentru organizarea, planificarea şi desfăşurarea pregătirii pentru luptă a efectivelor Marinei Militare, întocmirea planurilor anuale de pregătire pentru luptă, întocmirea planurilor anuale de inspecţii şi controale, organizarea şi participarea la inspecţiile şi controalele executate de Comandamentul Marinei Militare şi Ministerul Apărării Naţionale, întocmirea dărilor de seamă asupra acestor inspecţii şi controale, verificări periodice asupra stadiului pregătirii efectivelor, prin controale inopinate, redactarea dărilor de seamă anuale la convocările de bilanţ desfăşurate în prezenţa ministrului Apărării Naţionale ş.a.
 
La 11 decembrie 1978 a fost numit comandant Grup Scafandri de luptă la Centrul de Scafandri. La 30 mai 1979 a revenit ca ofiţer 1 cu planificarea şi evidenţa în Secţia Pregătire de Luptă din Comandamentul Marinei Militare, de unde, la 20 decembrie 1979, a fost trecut în rezervă.
 
După 1990 a devenit membru al Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, filiala Constanţa. Este autorul „Ghidului instructorului pentru pregătirea marinărească”, apărut la Editura Militară din Bucureşti. Pentru probitatea profesională şi performanţele notabile înregistrate, de-a lungul întregii sale cariere a fost distins cu Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, „A X-a aniversare a Forţelor Armate ale R.P.R.”, „A XX-a aniversare a Forţelor Armate”, „A XXX-a aniversare a Zilei Armatei R.S.R.”, Medalia „Meritul Militar” clasa I, Medalia „Virtutea Ostăşească” clasa I, „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial” şi Ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a (1960), a II-a (1965) şi I (1970)¹.
 

O decizie inspirată

 
„Îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei, ani în care orice era posibil, toate visurile se transformau cu uşurinţă în realităţi, iar basmele şi poveştile cu „a fost odată” erau trăite cu certitudinea că totul s-a întâmplat în realitate, undeva, cândva - consemna comandorul în retragere Mircea Matei în anul 2006.
 

Aşa se face că pe când eram la vârsta grădiniţei, mi-a căzut în mână o carte poştală ilustrată. Uitându-mă la ea, mi-a fost dat să văd un vapor mare, mare de tot, care pur şi simplu m-a fascinat. Impresia puternică avută asupra mea se manifesta în special seara, la culcare, când cu regularitate vaporul apărea în visurile mele. Bineînţeles că eu eram mereu prezent pe una din punţile sale!
 
Mult mai târziu, când imaginile din vis începuseră să se estompeze, am aflat că imaginea din ilustrata cu pricina reprezenta faimosul „Titanic”, care îşi găsise sfârşitul pe parcursul primei sale călătorii. Aceasta a fost prima scânteie ce a înflăcărat imaginaţia unui copil, care până la vârsta adolescenţei nu a avut nici o tangenţă cu marea sau cu ape mai mari decât ale râurilor Bârlad, Moldova sau Trotuş.
 
Pasiunea şi dragostea pentru mare şi călătoriile pe mare sau pe meleaguri străine am căpătat-o ulterior, după ce în primele clase primare am descoperit plăcerea cititului. La terminarea acestei şcoli îl epuizasem pe Creangă cu amintirile şi basmele lui şi am trecut la lecturi mai elevate, despre călători şi călătorii, în special la cele cu caracter marinăresc.
 
Citeam cu nesaţ aventurile marilor descoperitori ai căilor maritime şi pe atlasul geografic le urmăream traseele pe mările şi oceanele lumii. Încă din primii ani de liceu eu călătoream alături de ei, în special prin insulele Pacificului. Aşa se face că atunci când am fost chemat la recrutare şi am fost repartizat „bun pentru infanterie”, l-am rugat pe colonelul care a luat hotărârea în cauză să mă treacă la Marină. Am fost refuzat în cel mai brutal şi mai jignitor mod care mi-a fost dat să-l aud vreodată, bineînţeles şi cu o aluzie la biata maică-mea.
 
Am înghiţit în sec şi mi-am văzut de treabă, decizia mea fiind luată cu mult timp înainte, şi anume examenul la Şcoala Navală. Rugăminţile celor de acasă şi ale unor colegi de clasă de a renunţa la această idee, deoarece în caz de eşec voi fi trimis direct pe front, la o unitate de infanterie, nu m-au făcut să-mi schimb hotărârea.
 
M-am prezentat deci la examen, l-am trecut cu succes, deşi am fost cam şase candidaţi pe un loc, m-am achitat cu perseverenţă de sarcinile care mi-au revenit ca elev al Şcolii de Marină şi, în cele din urmă, mi-am realizat visul, obţinând tresa de aspirant. Totuşi, această realizare s-a dovedit a fi numai parţială, deoarece vaporul cel mare, care mă obsedase din copilărie, se scufundase a doua oară şi nu numai în imaginaţia mea, ci în cruda realitate. Sovieticii ne luaseră ca pradă de război toate navele mari şi mici, iar marinăria mea se dusese pe apa Sâmbetei.
 
Chiar dacă aveam toate şansele să ajung la Infanterie, fie şi la Infanteria marină, soarta mi-a mai oferit o posibilitate. Primii clasaţi în promoţie am fost repartizaţi la navele Flotilei Fluviale, căreia sovieticii îi lăsaseră navele mici, pentru a fi utilizate, cu echipaje româneşti, la acţiuni de dragaj pe Dunăre.
 
Aşa am ajuns comandant de Secţie Şalupe dragoare, la Moldova Veche, unde am executat dragaj magnetic, până când sovieticii ne-au înapoiat navele de luptă. Am trecut apoi de la Dunăre la navele de mare, fiind numit în funcţia de ofiţer cu navigaţia şi transmisiunile la canoniera „Stihi Eugen”.
 
În anul 1949 au absolvit cursurile Şcolii Navale circa 250 de candidaţi selecţionaţi şi repartizaţi acestei şcoli de către U.T.C. După doi ani, toţi au fost avansaţi în gradul de aspirant şi au constituit prima promoţie democrată a noului regim de după 23 august 1944.
 
Printre absolvenţii acestei promoţii se găseau şi unele elemente mai bine pregătite. Unii dintre ei proveneau din absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat. Marea majoritate era însă constituită din fii de muncitori şi ţărani, fără o cultură temeinică, însă selecţionaţi pe criterii pur politice. Toţi au absolvit cursurile, însă pe o bună parte viaţa i-a înlăturat din funcţiile în care au fost numiţi.
 
Datorită acestui surplus de ofiţeri, cu o pregătire mai mult sau mai puţin deficitară, toate cadrele până la promoţia 1948 au fost debarcate de la nave şi au fost încadrate în unităţile de uscat ale Marinei Militare sau în comandamente. Aşa se face că, începând din 1949, atât subsemnatul cât şi ceilalţi camarazi, am fost trimişi în unităţile de uscat, mai vechi sau nou înfiinţate.
 
Din anul 1952 am fost mutat în Comandamentul Marinei Militare, unde am lucrat fără întrerupere, întreaga carieră până în anul pensionării, 1979. Datorită funcţiilor avute în Comandamentul Marinei Militare timp de 29 de ani, am avut ocazia să fiu subordonat sau să am subordonaţi tot felul de oameni mai bine sau mai puţin bine pregătiţi. Unii ajunşi în funcţii datorită unei foarte bune pregătiri, alţii numiţi pe criterii politice, indiferent de gradul de pregătire sau aptitudini de conducător.

Probabil că aşa a fost să fie de când lumea, politica, bat-o vina, fiindcă altfel un Bacalbaşa, un Caragiale sau alţii asemenea lor nu ar fi găsit motive de inspiraţie. Tot aşa şi astăzi. Dacă spui lucrurilor pe nume, îi superi pe unii, dar şi să taci parcă nu-ţi vine, pentru că faptele rămân fapte şi undeva tot ar trebui să rămână consemnate. Măcar pentru adevăr şi pentru viitor.
 
De aceea m-am hotărât să aştern pe hârtie câteva întâmplări reale, trăite personal, văzute sau auzite, cu şi despre personaje cât se poate de reale, dar uneori cu nume fictive. Unii poate mai trăiesc, alţii au trecut de mult în lumea drepţilor, însă vă rog să mă credeţi că totul şi toate s-au petrecut aevea.”.
 

Accident la Hidroaviaţie

 
„În deceniul al treilea al secolului trecut, pe malul lacului Siutghiol, la Palazu Mare, a luat fiinţă o unitate de hidroaviaţie, dotată iniţial cu hidroavioane Kant 501-12 şi ulterior cu aparate germane Heinkel 116. Personalul navigant şi tehnic era asigurat de Comandamentul Aviaţiei, iar observatorii aerieni proveneau din cadrele Marinei Militare.       Aparatele de tip Kant aveau corpul din placaj iar motorul era amplasat deasupra fuzelajului şi aripii, într-o carlingă separată, în care erau dispuse aparatele de control, precum şi postul de luptă al mecanicului.
 
Ceilalţi membri ai echipajului erau amplasaţi în fuzelajul aparatului. Un mitralior în botul hidroavionului, în spatele lui pilotul şi observatorul iar în coadă, radiotelegrafistul. Misiunile pe care Hidroaviaţia le avea de executat în folosul Marinei Militare constau în cercetare şi supraveghere, atacul submarinelor, escorta antisubmarin etc.
 
Deoarece în iunie 1941 România devenise stat beligerant, toate unităţile se găseau în stare operativă şi executau misiuni de luptă sau de asigurare zilnică de luptă, ori de câte ori situaţia o impunea. În aceste condiţii, în ziua de 13 septembrie 1941, un hidroavion al Escadrilei de Hidroaviaţie este trimis într-o misiune de cercetare la larg, într-un raion determinat.
 
Ca observator, în această misiune a fost numit locotenentul Ciobanu Teodor (comandorul de mai târziu). Acesta primeşte ordinul de luptă şi împreună cu echipajul, un plutonier adjutant pilot, un maistru radiotelegrafist, un sergent mitralior şi un sergent mecanic, se ambarcă la bordul aparatului.
 
Obţinând permisiunea de decolare, pilotul execută manevra respectivă, desprinzându-se lin de suprafaţa apei. Totul a decurs normal, până când aparatul a ajuns deasupra Băilor Mamaia. Din acel moment, motorul a început să dea rateuri din ce în ce mai des. Toate încercările mecanicului de a-l readuce la turaţia normală au rămas fără nici un rezultat.
 
Intrând în pierdere de viteză, atunci când aceasta era necesară pentru a lua înălţime şi situaţia devenind critică, pilotul a luat hotărârea de a executa o amerizare forţată. Marea fiind agitată, nu permitea amerizarea aşa că pilotul a virat scurt spre stânga, pentru a reveni pe suprafaţa lacului.
 
Virajul a fost făcut însă deasupra uscatului, pentru obţinerea unei pante de amerizare favorabile. Totuşi, din cauza pierderii accentuate de viteză şi de înălţime, hidroavionul nu a mai putut prinde lacul şi, în cădere, coca a atins malul, care în acel loc era destul de înalt. Şocul a fost atât de violent încât, din cauza inerţiei, carlinga motorului a fost aruncată în spate şi a căzut pe uscat. Mecanicul nefiind asigurat în chingi, a fost şi el aruncat din carlingă, însă de la mică înălţime. A avut noroc, deoarece a căzut pe o arătură proaspătă, dar şi ghinion, deoarece în rostogolire s-a lovit de un ciot de rădăcină aflată la suprafaţă.
 
Din cauza impactului, corpul avionului a ricoşat şi s-a înfipt cu botul în apă, la mică distanţă faţă de mal. Adâncimea apei fiind mai mică de 3 metri, o parte din coada aparatului a rămas la suprafaţă. Dacă mecanicul a scăpat cu o simplă rană la genunchi, situaţia celorlalţi membri ai echipajului a fost pe cât de diferită, pe atât mai tragică. Mitraliorul, aflat în botul aparatului, a fost zdrobit de mitraliera care i-a străpuns pieptul. A murit fulgerător.
 
Locotenentul Ciobanu şi pilotul, aflaţi sub apă, au izbutit să se dezlege din chingi, s-au strecurat cu mare greutate prin găurile provocate în corpul aparatului şi au ieşit la suprafaţă. Grav răniţi, cu trupurile pline de aşchii din placajul sfărâmat al cocii avionului, au înotat cu multă greutate până la mal, unde au căzut în stare de semiconştienţă, epuizaţi de efort.
 
Radiotelegrafistul aflat în coada avionului a fost singurul care a scăpat teafăr şi nevătămat. Fiind bine asigurat în chingi, a rezistat destul de bine impactului. Când şi-a revenit din şoc, a constatat că se afla într-un întuneric beznă şi cu trupul în apă, care-i ajungea până la bărbie. Pipăind cu mâinile deasupra capului, a constatat că mai dispune de puţin spaţiu, în care se formase o pernă de aer. S-a desfăcut din chingi şi proptindu-se de scaun, s-a ridicat cât a putut mai sus. Speriat şi în stare de şoc, a început să strige după ajutor.
 
Auzindu-i strigătele, cei doi de la mal, care îşi mai reveniseră, i-au adresat cuvinte de încurajare şi l-au rugat să aştepte în linişte. Distanţa între hidroescală şi locul accidentului fiind de numai câteva sute de metri, evenimentul a fost observat în direct, aşa că o şalupă a plecat imediat spre acel loc.
 
Cei trei găsiţi pe mal au fost recuperaţi şi transportaţi în unitate şi de aici, cu o ambulanţă, la spital. Radiotelegrafistului i-au spus să rămână liniştit că se vor întoarce cu materialele necesare pentru a-l descarcera. Exact aşa au şi făcut. S-au înapoiat cu un fierăstrău şi cu şalupa s-au legat de corpul aparatului. I-au comunicat celui din interior să bată cu degetul deasupra capului pentru a le indica astfel locul în care să taie corpul avionului.
 
Cel din interior, speriat şi stresat de situaţia în care se afla, nu a înţeles intenţia celor de afară. Spaţiul fiind extrem de mic, el şi-a ridicat capul atât cât a fost posibil şi a început să bată sub bărbie, doar cât îi permitea nivelul apei. Cei de afară au marcat locul indicat cu o cretă şi apreciind că acolo se afla partea superioară a capului, au însemnat locul în care trebuia făcută tăietura, adică circa două palme mai sus, pentru a evita orice accident. În consecinţă, au pus fierăstrăul pe semnul făcut şi au acţionat.
 
În placaj, fierăstrăul a intrat cu multă uşurinţă, însă concomitent cu tăietura, din interior s-a auzit un ţipăt groaznic. Pânza fierăstrăului a tăiat nu numai placajul ci şi buzele celui ce scăpase din accident fără nici o rană. A fost şi el internat de urgenţă. După ieşirea din spital, locotenentul Ciobanu nu s-a mai întâlnit cu ceilalţi supravieţuitori, deoarece a revenit în Marină...”.
 

Felicitări de nuntă

 
„Aspirantul Andrei Tudorică², tânăr ofiţer de marină, era ambarcat pe una din navele Escadrilei de Distrugătoare, comandată pe acele vremuri de comandorul Horia Macellariu³. Acest comandant era un om integru, cu o pregătire profesională deosebită, într-un cuvânt, un adevărat gentleman. Fac aceste precizări pentru cei care nu-l cunosc sau nu au auzit prea multe despre el şi, în special, pentru meritele deosebite pe care le-a avut în salvarea Constanţei de la un dezastru total, ce ar fi putut avea loc în zilele de după 23 august 1944.
 
Revenind la tânărul nostru ofiţer Tudorică, acesta se pregătea de însurătoare. Zarvă mare în casa miresei, pregătiri de tot felul, rochii, măsuri de organizare a petrecerii, cununiei civile şi religioase, invitaţii etc., etc.      De capitolul Invitaţii, ofiţerul nu s-a ocupat personal, ci s-a mulţumit să-i dea lista cu invitaţii săi unuia din casă, care avea ca sarcină tipărirea şi expedierea acestora. Preocupat de eveniment, el nu a mai avut timp să mai verifice textele înscrise pe invitaţii.
 
Probabil că este ştiut faptul că înainte de război, nunţile în societatea mai sus-pusă, precum şi ale ofiţerilor erau de neconceput cu strigarea darurilor, dansul miresei şi introducerea banilor în sân, strigarea găinii şi alte obiceiuri care, de regulă, se petreceau la ţară sau la nunţile din cartiere. Singurul lucru acceptabil era ca oaspeţii să aducă, în afară de flori, unul sau mai multe cadouri care, în cea mai desăvârşită discreţie şi însoţită de o carte de vizită, erau depuse într-un colţ al unei camere, special destinată acestui scop.
 
De asemenea, invitaţiile scrise erau adresate prin poştă celor chemaţi şi aveau o menţiune specială, în colţul din dreapta sus: „Felicitările se primesc acasă” sau „la biserică”.      În consecinţă, la petrecerea şi masa de acasă veneau cei cu menţiunea respectivă. Toţi ceilalţi erau invitaţi doar la ceremonia religioasă.
 
În ziua destinată nunţii, la biserică era adunată foarte multă lume, dornică să participe la eveniment. Un sobor de preoţi a oficiat slujba cu mare pompă şi, după canoanele cuvenite, au încheiat-o cu felicitări adresate tinerilor însurăţei.
 
În tot timpul slujbei, Tudorică, foarte emoţionat, nu mai vedea nici în stânga nici în dreapta. Era dus pe altă lume, mulţumit şi foarte fericit. Zâmbea politicos tuturor celor care îl felicitau şi urau mirilor Casă de piatră şi multă fericire. Odată urările fiind încheiate, întregul alai s-a pus în mişcare, îndreptându-se către ieşire.
 
În momentul când mirii au păşit pe prima treaptă a scării bisericii, din mulţime s-a desprins un ofiţer de marină, care i-a întâmpinat pe cei doi. Acesta, îmbrăcat în ţinuta de ceremonie, cu stilet, centură şi pantofi de lac, la gât cu papion, epoleţi de ceremonie etc., salută politicos şi întinde miresei o carte de vizită, adăugând sec: „ - Din partea domnului comandor Horia Macellariu”, apoi face stânga-mprejur şi, fără să mai adauge un cuvânt, se pierde în mulţime.
 
Când Tudorică ne povestea acest episod, parcă retrăia momentul, aşa că îl citez: „- Mi-am dat seama că ceva se întâmplase. Tot timpul m-am uitat în biserică să-l văd pe comandant, dar nu era. Mi-am zis că o fi reţinut cu alte sarcini de serviciu, fiind convins că mă va onora cu prezenţa.
 
Ajuns afară, mi-am aruncat un ochi pe cartea de vizită adusă de aghiotantul comandantului. În momentul următor am crezut că turla bisericii mi-a căzut în cap. Pe cartea de vizită era scris textual: „Domnului aspirant Tudorică Andrei - La Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Sincere felicitări!”. Turla bisericii nu a căzut, însă lui Tudorică i-a căzut fisa. Dintr-o regretabilă eroare, comandantului i se trimisese o invitaţie pentru biserică! Scuzele de rigoare au fost acceptate de către comandant, care a înţeles situaţia, dar nu a putut tolera lipsa de politeţe, nici măcar din greşeală.”.
 
Incendiu la bord
 
„În timpul ultimului război, Marina Militară avea în dotare o unitate de vedete torpiloare, pe seama căreia gurile rele de la celelalte nave făceau tot felul de bancuri. Cauza principală a acestei situaţii, şi atunci ca şi astăzi, era determinată de unele avantaje materiale de care se bucurau echipajele vedetelor, faţă de celelalte echipaje. […] Vedetele torpiloare aveau corpul din lemn, erau propulsate de motoare de avion şi foloseau drept combustibil benzină cu o cifră octanică foarte ridicată. De aici şi grija de căpetenie a comandanţilor pentru apărarea împotriva incendiilor. Ca urmare, în locurile cele mai uşor accesibile erau dispuse panouri cu extinctoare şi materiale de stins incendiile, spre a facilita o intervenţie în caz de nevoie.
 
Cele ce urmează s-au petrecut între comandantul unei vedete (locotenent) şi motoristul şef al navei (un maistru de marină).              Locotenentul era un tip înalt, cu alură de sportiv, de un calm proverbial şi cu un dezvoltat simţ al umorului. Spre deosebire de acesta, maistrul era foarte scund, cu o mare forţă fizică, cu o fire deosebit de emotivă, tăcut şi, în general, puţin sociabil. Trăia mai mult pe lângă motoarele lui, pe care le îngrijea cu o pasiune ieşită din comun. Din punct de vedere profesional nu i se putea reproşa nimic.
 
Izolarea aceasta avea totuşi o explicaţie. Încă din copilărie, maistrul nostru era puţin bâlbâit. Totuşi, dacă era emoţionat de ceva sau de cineva, defectul se accentua de asemenea manieră încât exprimarea devenea foarte greoaie.
 
În unele situaţii, când trebuia să prezinte comandantului un raport oficial sau în faţa frontului, lucrurile decurgeau cam aşa:
- S…s….să....t....t...tr....
- Să trăiţi! îl ajuta comandantul.
- Da. Dom...dom...dom...
- Domnule comandant...
- Da. Ra...ra...
- Hai, măi, raportează odată şi spune ce ai de spus!
 
Şi aşa, încet-încet, după o scurtă încălzire lingvistică, situaţia intra în normal, cel în cauză revenindu-şi în majoritatea cazurilor. Până aici toate bune, mai ales că toţi camarazii, din obişnuinţă, nu acordau nici o atenţie unor asemenea fapte. Dar mai trebuie făcută încă o precizare, şi anume că maistrul nostru mai avea şi o motocicletă cu ataş, la care ţinea ca la ochii din cap.
 
Dar deh,... şi motocicleta, care funcţiona, ca şi suratele ei de la bord, tot cu benzină, îşi cerea şi ea drepturile. Şi cum să-i pretindă stăpânului să o alimenteze de la oraş, când la bord, benzină, slavă Domnului! Totuşi, nici să-ţi faci plinul pe dană, în văzul tuturor, parcă nu se prea putea. Şi atunci ce s-a gândit motociclistul nostru? Ca să nu ne vadă nimeni, ia să cărăm noi benzina cu extinctorul.
 
Şi uite aşa, dimineaţa, la panoul principal, în locul extinctorului cu spumă, agăţa un extinctor plin cu benzină. În timpul zilei, schimba extinctoarele, ducându-l pe cel cu benzină în ataşul motocicletei iar pe cel normal îl agăţa la locul lui. Plinul motocicletei îl făcea acasă şi, la nevoie, operaţiunea era reluată.
 
Cât şi-o fi alimentat motocicleta în acest fel nu ştie nimeni, însă toate lucrurile au un sfârşit care, în cazul de faţă, putea să fi avut un deznodământ fatal. Aşa se face că maistrul în cauză fiind de serviciu, îşi agăţase de cu seară benzina la panou, urmând ca la terminarea serviciului să facă schimbarea.
 
Era o dimineaţă frumoasă de vară, cu un soare strălucitor şi pe dană comandantul vedetei se îndrepta agale către navă. Deodată, cu ochii holbaţi către vedetă şi fără a putea articula un cuvânt, a rămas pironit locului ca o stană de piatră. La pupa navei sale, din lădiţa în care era păstrate materialele de curăţenie se ridicau firişoare subţiri de fum. Brusc l-a fulgerat un gând: „Arde nava”.
 
Deşi i s-a părut un veac, totuşi imobilitatea nu a durat decât o secundă. Propulsat ca de un resort, a pornit în salturi către navă, a încălecat balustrada şi s-a îndreptat către panoul de incendiu, răcnind cât îl ţineau plămânii: „Incendiu la bord!”.
 
Ca urmare a larmei iscate, maistrul a ieşit pe punte şi ce i-a fost dat să vadă? Un început de incendiu la pupa şi pe comandantul său, care tocmai scosese de pe panou extinctorul buclucaş. Dându-şi seama de consecinţe şi îngrijorat de ce s-ar fi putut întâmpla, a lansat şi el un urlet care nu mai avea nimic omenesc.
- Dom... dom.... nu, nu...ben...ben...benzinăăăă...
 
Văzând că şeful nu-l înţelege, s-a aruncat la orizontală ca o panteră şi l-a placat pe locotenent de picioare, exact ca la rugby. Amândoi s-au prăvălit ca doi bolovani, iar extinctorul, scăpat din mâini, s-a rostogolit pe puntea înclinată, a căzut în bazin şi s-a scufundat în adâncuri. Rezultatul anchetei şi explicaţiile ulterioare nu mai au nici un haz.”.
 

Avansare în grad              

 
„Pentru o mai bună înţelegere a întâmplării care urmează, trebuie făcute unele precizări asupra modului în care se făcea notarea cadrelor în Armata României până în anul 1948. Fiecare ofiţer, maistru militar sau subofiţer avea, ca şi astăzi, un dosar personal, care pe atunci se numea memoriu. Importantă nu era denumirea propriu-zisă ci modul în care se făceau aprecierile individuale. În afara aprecierii calităţilor strict profesionale de specialitate, se insista în mod deosebit asupra capacităţii intelectuale, modului de comportare în societate, aptitudini sportive, relaţii sociale, calităţi deosebite etc.
 
La Concluzii, se făcea menţiunea dacă cel în cauză merită să fie avansat înainte de termenul prevăzut pentru gradul respectiv, adică La excepţional, să fie avansat La vechime, adică după efectuarea stagiului normal gradului sau să rămână Bun în grad. Cei notaţi cu această ultimă categorie de apreciere nu mai aveau altă speranţă de avansare şi rămâneau cu ultimul grad obţinut până la pensie.
 
... Puitorul de mine „Amiral Murgescu”, navă nouă, construită în Şantierul Naval Galaţi, intrată în dotarea Marinei Militare înaintei începerii războiului (14 iunie 1939 - n.n.), avea în dotare armament şi tehnică de luptă ultramoderne, toate importate din Germania. Împreună cu nava-şcoală „Mircea”, erau singurele nave care dispuneau de instalaţii de amplificare pentru transmiterea ordinelor, atât pe punte cât şi în compartimente.
 
Printre ofiţerii care încadrau nava se găsea şi un căpitan, să-i zicem Bobescu, ceva mai în vârstă decât cei egali în grad cu el, însă spre deosebire de aceştia, era notat în Memoriu ca „Bun în grad”. Cum, pe atunci, orice pretext pentru organizarea unei farse era întotdeauna binevenit, cei care ştiau acest lucru s-au gândit să-i organizeze una ca atare. În consecinţă, au aranjat cu ofiţerul transmisionist ca, în ziua stabilită, să întrerupă emisiunea postului Radio România şi să o comute pe staţia de amplificare a navei. Pentru ca vocea noului crainic să nu fie recunoscută, au făcut apel la un ofiţer adus de la o altă navă.
 
În aceste condiţii, într-o sâmbătă, la ora prânzului, când comandantul navei lua masa împreună cu toţi ofiţerii iar difuzoarele din careu transmiteau radiojurnalul, se face o mică pauză iar noul crainic, introdus în emisie prin staţia navei, anunţă: „- Întrerupem programul pentru un comunicat important. Astăzi s-au dat publicităţii avansările de cadre din Marina Militară.”.
- Tăcere, linişte, s-auzim, au intervenit mai multe voci.
Crainicul a citit mai multe avansări de comandori (nume reale ale unor comandori care, într-adevăr, se aşteptau la avansare), apoi a continuat:
- De la gradul de căpitan la gradul de locotenent-comandor: căpitanii ... (de asemenea, câteva nume reale) şi a adăugat, căpitanul Bobescu Nicolae.
 
În rest, nu s-a mai auzit nimic, deoarece careul a răsunat de urale, toţi repezindu-se să-l felicite pe „noul avansat”. Acesta, nedumerit şi descumpănit, ezita să se manifeste în vreun fel, el ştiind de calificativul pe care îl avea. A căzut însă în capcană, după cum a recunoscut la târziu, crezând pe moment că, dată fiind starea de război, ceva, ceva se schimbase în problema notărilor.
- Să trăiţi, domnule comandor… Ce surpriză! La mai mare… Trebuie sărbătorit un asemenea eveniment, etc, etc.
 
Copleşit de entuziasmul celorlalţi, Bobescu a intrat şi el în horă, s-a ridicat de la masă, s-a dus la bufetul careului şi a venit încărcat cu mai multe sticle. Acestea se găseau la bufet din belşug, deoarece ofiţerul cu popota, fiind înştiinţat de eveniment, avusese grijă să facă plinul. S-a încins o petrecere straşnică, muzica de la radio fiind înlocuită cu muzica bordului.
 
Ce a urmat a doua zi, care au fost comentariile şi reacţiile nu mai ştiu, deoarece nu am luat parte la evenimentul respectiv. Cert este faptul că totul a fost real, după cum tot atât de adevărat este şi faptul că toţi participanţii au pus mână de la mână şi-au achitat nota de plată, considerându-l pe Bobescu invitatul lor!
 
Au făcut bine? Au făcut rău? Greu de spus dar dacă avem în vedere starea de spirit a participanţilor, nu putem decât să invocăm un vechi proverb franţuzesc: „À la guerre comme à la guerre!”⁴.
 
Sursa foto: Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)​

Lăchină Un oltean la Cernăuți (galerie foto)​
 

---

¹ Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, pp. 300 – 301.
² Comandorul Andrei Tudorică (n. 17 august 1914, comuna Poiana, jud. Ialomița – m. 30 aprilie 1994, Constanța) a activat la începutul carierei sale ca ofiţer cu Artileria pe distrugătorul ,,Regele Ferdinand” (iulie - septembrie 1938), ofiţer cu artileria pe distrugătorul ,,Regina Maria” (septembrie - octombrie 1938), respectiv ofiţer cu adjutantura şi transmisiunile pe distrugătorul ,,Regele Ferdinand” (octombrie 1938 - februarie 1939). [Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, p. 481.]
³ Contraamiralul Horia Macellariu (n. 10 mai 1894, Craiova – m. 11 iulie 1989, București) a fost comandantul Escadrilei de Distrugătoare în perioada 26 ianuarie 1942 – 23 aprilie 1943. [Marian Moșneagu, ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 305 – 315.]
⁴ Manuscris aflat în posesia autorului.