„Delfinul”, Doagă şi WC-ul buclucaş Peripeţii la cotă periscopică (galerie foto)

Comandorul Aristică Bardan este, de departe, nu numai un nume în Marina Militară, ci şi un exemplu de probitate profesională şi de ataşament faţă de tradiţiile Forţelor Navale de astăzi. Aşa încât, am fost mai mult decât încântat când mi-a oferit una din lucrările sale autobiografice, în care evocă oameni, fapte şi întâmplări pe care le-a trăit de-a lungul carierei. Una dintre acestea este volumul intitulat “Submarinele româneşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1944 şi în perioada interbelică”.
 

 
Promoţie 1953, Aristică Bardan a fost ofiţer cu navigaţia pe submarinul “Delfinul” şi comandant secund pe submarinul “Rechinul”, între anii 1954 şi 1958. “Dedic această carte, care reprezintă în sinteză acţiunile submarinelor româneşti - precizează domnia sa - veteranilor submarinişti, care au făcut războiul pe mare în condiţii grele, de risc, create de atacurile inamice, cât şi de stihiile mării, care nu iartă niciodată pe cei fricoşi şi nepregătiţi. […] Personal, apreciez pregătirea, curajul şi rezistenţa fizică prelungită a submariniştilor, cât şi moralul şi starea lor psihică, elemente care acţionau zi şi noapte şi îndeosebi pe timpul atacurilor asupra organismului obosit şi mereu în tensiune şi încordare, la care se mai adaugă şi nelipsitele furtuni ale mării. Cât am fost ambarcat pe «Delfinul» şi «Rechinul», ascultam cu multă atenţie povestirile maiştrilor care au făcut războiul submarin, aceştia dovedindu-se a fi bine pregătiţi şi cu simţul datoriei ridicat, fapt pentru care întotdeauna i-am stimat şi respectat”[1].
 
De două ori la apă
 
Pe 27 iunie 1936 sosea în portul Constanţa primul submarin românesc “Delfinul”, comandat de căpitanul Victor (Niţă) Voinescu. Acompaniat, în primul său marş de la Fiume la Constanţa, de nava-bază pentru submarine “Constanţa”, submarinul a trecut înainte de acostarea triumfală la cheu, printr-o primă încercare.
 
“Pe vectorul de drum Mangalia - Constanţa - povesteşte comandorul Aristică Bardan - s-a produs un eveniment care putea fi tragic dacă măsurile de salvare ale unui om căzut la apă nu erau luate prompt de un ofiţer care se găsea pe puntea submarinului. Iată cum s-a petrecut evenimentul povestit de maistrul Doagă Mihai (maistru torpilor - n.n.), ajuns în perioada postbelică comandor şi comandantul Unităţii de Submarine (Divizionul 594 Submarine - n.n.).
 
Având în vedere că peste puţin timp submarinul intra în port, fiind aşteptat de conducerea forţelor navale, s-a trecut la toaletarea punţii şi bordajului de către soldatul Platona Grigore, sub supravegherea şefului de echipaj, maistrul Dobre Constantin. În zona respectivă din dreptul comenzii neexistând balustrade, la un uşor balans al navei, marinarul şi-a pierdut echilibrul şi a căzut peste bord, agăţând în cădere şi pe maistrul Doagă Mihai, care din întâmplare, se găsea în spatele militarului. Ambii au căzut în mare, iar spre norocul marinarului căzut în apă, care nu ştia să înoate, acesta a prins colacul de salvare aruncat de aspirantul Witti Alexandru (ofiţer mecanic - n.n.), care a văzut întâmplarea şi, prin gestul său, a prevenit tragedia, dând totodată semnale pentru «Om la apă». Colacul salvator a ţinut marinarul la suprafaţă până la apropierea submarinului. Maistrul Doagă, căzut şi el în apă, s-a salvat singur, fiind un foarte bun înotător.”[2].
 
“În anul 1951 a fost numit cel de-al patrulea comandant al submarinului «Delfinul» căpitanul Ilie Ştefan, un pedant ofiţer de marină, cu dragoste de mare, nave şi marinari. Acest submarinist a avut o carieră frumoasă în Forţele Navale, ajungând comandant de unitate şi rector al Academiei Navale timp de 20 de ani - menţionează comandorul Aristică Bardan în subcapitolul “Acţiunile submarinului după război”.[…]

 
După revenirea în 1951 şi a submarinului «Rechinul», s-a constituit Divizionul de Submarine, comandat de căpitanul Mihai Doagă. Acest ofiţer provenea din maiştrii de marină, iar pe timpul cât a fost maistru a avut o întâmplare deosebită din care a ieşit învingător datorită curajului şi înotului. Nefericita întâmplare s-a petrecut în felul următor: Doagă se afla la WC-ul de suprafaţă, când submarinul a intrat de urgenţă sub apă la cota periscopică. Comandantul care manevra periscopul a observat că lentilele sunt obturate. Intuind că ceva nu este în regulă, a ordonat apelul oamenilor pe compartimente. După apel, s-a constat lipsa maistrului Doagă, rămas la suprafaţă. De fapt, Doagă, bun înotător, s-a prins de capul periscopului, opturându-i vizibilitatea.
 
Comandantul a ordonat ieşirea la suprafaţă a submarinului şi astfel l-a găsit pe maistrul Doagă înotând în jurul navei.”[3]

Doagă face carieră

Fiul Anei şi al plugarului Ioan Doagă, Mihai Doagă s-a născut la 27 septembrie 1914 în satul Doluchioi, comuna Sofiana, judeţul Ismail, din fosta U.R.S.S. A avut şase fraţi, dintre care doi, Leaţă şi Andrei, au decedat pe frontul antihitlerist. Au supravieţuit războiului Ioan - agricultor, Grigore - muncitor într-o fabrică de cărămidărie, Ignat - escavatorist şi Feodosie - militar în armata sovietică, toţi rămaşi în U.R.S.S.
 
“În familie am fost 7 fraţi, dintre care doi mai mari ca mine iar restul mai mici - precizează Mihai Doagă într-o Autobiografie datată 27 decembrie 1950. Deşi tatăl meu avea destul pământ, situaţia materială a familiei era destul de grea. Cu toată dorinţa pe care o aveau părinţii să ne dea măcar pe o parte din noi la o şcoală pentru a ne crea o situaţie, acest lucru nu a fost posibil. La vârsta de 14 ani, după terminarea celor 7 clase primare, am fost nevoit să mă angajez băiat de prăvălie la un magazin de fierărie din Ismail, ca să câştig banii necesari pentru a intra în vreo şcoală. La vârsta de 16 ani am dat examen la Şcoala de Maeştri de Marină din Constanţa, unde am reuşit în anul 1930. Această şcoală era o şcoală de subofiţeri şi regimul de pe atunci nu dădea posibilitatea ca acei tineri să-şi formeze o educaţie sau să asimileze cunoştinţe mai avansate. În afară de aceasta, situaţia materială, alimentară era foarte proastă. Dorinţa pe care am avut-o de a învăţa era îngrădită.”[4].
 
Aşadar, în anul 1930 a intrat în armată, ca voluntar, la Şcoala Copiilor de Marină, specialitatea Maşini, unde a urmat prima etapă până în 1934. Astfel, la 22 octombrie 1932, junele Mihai Doagă a depus următorul Jurământ în faţa comandantul Şcolii de Specialităţi, locotenent-comandorul Dorin Iacomi, asistat de locotenentul Boris Levitschi: “În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu, elevul Doagă Mihai, jur credinţă Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, supunere legilor şi îndatoririlor militare în toate ocaziunile, în timp de pace ca şi în timp de război. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Amin!”[5].
 

 
Între timp a făcut practică la Baza Navală (1932-1933), ca instructor la recruţi şi ulterior la Atelierul de Torpile al navelor din Constanţa, ca fruntaş. În perioada 1934-1936 a activat, cu gradul de elev caporal, ca torpilor la bordul distrugătorului “Regina Maria”.
 
La 6 iunie 1936, subofiţerul instructor Doagă Mihail a semnat un Angajament prin care declara că “doresc de bună voie a-mi prelungi Angajamentul dat conform art. 82, lit. c din Regulamentul Şcoalelor de Specialităţi ale Marinei, care expiră la data de 22 octombrie 1938, până la completarea termenului de 6 (şase) ani prevăzut de Î.D. nr. 752 din 1 aprilie 1936, prin care se modifică art. 82, lit. b şi c din acel regulament.”[6].
 
În perioada 1936-1949 a locuit în Galaţi, pe strada Smârdan nr. 4. “După anul 1936, când fiind avansat submaistru, puteam să continui a învăţa şi în acest timp, am dat în particular la Liceul «Mircea» din Constanţa - avea să declare locotenentul Doagă. Din cauza războiului, am încetat să urmez mai departe. În acest timp am cunoscut bine pe colegi de-ai mei şi, de asemenea, cred că mă cunosc destul de bine: locotenentul Munteanu Simion, locotenentul Firă D. Iancu, maistrul Radu Constantin.”[7].
 
În sfârşit, printr-un alt Angajament semnat la 7 octombrie 1937, submaistrul militar clasa a 3-a Doagă Mihai declara că “intru de a mea bună voie în Şcoala de Submaeştri, specialitatea Torpilor, supunându-mă în totul prescripţiunilor Regulamentului Şcoalelor. După absolvirea Şcoalei de Submaeştri, declar că mă oblig a servi Marina Militară cel puţin 7 ani.”[8].
 
Drept urmare, de la 1 octombrie 1936 şi până la 1 octombrie 1938, ca sergent major, a efectuat stagii pe submarinul “Delfinul”. În anul 1936 a făcut parte din echipajul submarinului “Delfinul”, împreună cu care, timp de şase luni, a preluat nava din şantierul constructor din Fiume şi a efectuat marşul spre ţară. La 26 noiembrie 1936 a fost înaintat la gradul de submaestru clasa a 3-a, cu vechimea din ianuarie 1936.
 
În luna octombrie 1937 a fost trimis să urmeze un curs de 8 luni la Şcoala de Specialităţi din Constanţa. La 1 noiembrie 1938 a terminat şcoala al 10-lea din 29 de absolvenţi, fiind avansat submaistru clasa a 2-a torpilor. În perioada 1936-1940, a urmat, în particular, patru clase de liceu teoretic, la Liceul “Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Clasa a V-a nu a mai terminat-o din cauza izbucnirii războiului.
 
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost ambarcat pe submarinul “Delfinul”, la Constanţa, între 1940 şi 1942, ca ajutor al şefului torpilor şi şef de compartiment. Ulterior, din octombrie 1942 până la 27 iulie 1944 a fost însărcinat cu supravegherea lucrărilor la corpul submarinului “Delfinul”, care se afla în reparaţii generale la Şantierul Naval din Galaţi. La 10 august 1943 a fost înaintat la gradul de submaistru clasa I.
 
De la 27 iulie până la 20 septembrie 1944 a fost detaşat la submarinul “Marsuinul”, aflat, de asemenea, în reparaţii. “În toată perioada războiului antisovietic am fost ambarcat pe submarinul «Delfinul» - subliniază în aceeaşi Autobiografie tânărul ofiţer. Am luat parte la misiuni pe mare în cursul anului 1941, iar după aceea acest submarin fiind trecut pentru reparaţii la Şantierul Naval Galaţi, unde am rămas până la începutul lunii iulie 1944. La această dată am fost mutat la submarinul «Marsuinul» în garnizoana Constanţa, unde am rămas până la 10 septembrie 1944. După 23 august am rămas la aceeaşi navă şi după sosirea şi predarea navelor armatei sovietice am fost pus la dispoziţie pentru explicarea mecanismelor ce-mi erau cunoscute, până la data când am fost pus în disponibilitate.”[9].
 
La 15 august 1944 a fost înaintat la gradul de maistru militar clasa a 3-a. În aceste împrejurări, de la 20 septembrie la 1 noiembrie 1944 s-a aflat în disponibilitate, făcând parte din Detaşamentul Marinei de la Periş, unitate unde au fost strânşi toţi marinarii din flotă după evenimentele de la 23 august 1944. În acest timp a contat însă la Comandamentul Flotilei de Dunăre.
 
În perioada 15 noiembrie 1944-februarie 1945 a fost detaşat la Depozitul de Capturi al Marinei de la Arsenalul Marinei din Galaţi, unde a fost însărcinat cu dimensionarea, ambalarea şi încărcarea în şlepuri a materialelor de captură care s-au restituit U.R.S.S. Aici “a lucrat pentru a se achita de această însărcinare, conştiincios, corect, cu iniţiativă şi multă bunăvoinţă. Toate lucrările ce i-au fost încredinţate le-a executat foarte bine.”[10].
 
Între 15 februarie şi 12 octombrie 1945 a activat la Comandamentul Forţelor Fluviale, ca ajutor al comandantului la Comandamentul Militar al portului Bechet. De la 5 septembrie 1945 până în mai 1947 a făcut parte, ca maistru torpilor şi maistru cu îmbrăcămintea, din echipajul submarinului “Delfinul”.
La 23 iunie 1946 a fost înaintat la gradul de maistru militar clasa a 2-a. În anul 1946 s-a căsătorit cu Emilia Stanciu, născută în comuna Independenţa, jud. Galaţi şi a avut doi fii, Dumitru, născut la 24 noiembrie 1946 şi Viorel, născut la 29 septembrie 1953.
 
Domnul maestru devine Tovarăşu’ ofiţer
 
Mihai Doagă s-a înscris în Partidul Muncitoresc Român la 15 septembrie 1946, când a fost luat în evidenţa Organizaţiei de partid a subofiţerilor de marină din garnizoana Galaţi, având carnetul de membru P.M.R. cu numărul 611459. În cadrul organizaţiei de bază partid s-a făcut remarcat şi şi-a consolidat rapid statutul de activist, fiind desemnat responsabil cu cadrele (1947-1948), responsabil al Grupei de companie partid (1948-10 iunie 1949), respectiv secretar al organizaţiei de bază partid, de la 20 august 1949 la 27 decembrie 1951.
 
În Autobiografia datată şi contrasemnată la 27 decembrie 1950, locotenentul Mihai Doagă se confesa în faţa şefului Biroului I Cadre: “Nu pot afirma că în perioada dinainte de 23 august 1944 am dus muncă cu caracter progresist însă nici atitudine ostilă nu am avut. După 1944 am început să-mi dau seama de drumul greşit pe care am fost târâţi de către clica conducătoare de până atunci, în special cunoscând pe marinarii sovietici, care mi-au apărut ca oameni noi (sic!). Din această perioadă am început să văd lucrurile mai clar şi pe măsură ce vederile mele de adânceau a crescut şi hotărârea mea de a mă încadra în lupta pe care o duce clasa muncitoare a Țării noastre împotriva exploataţiei.”.
 
Cât priveşte reorientarea sa politică, Mihai Doagă mărturiseşte în continuare: “În partid am fost admis în septembrie 1946, înscriindu-mă în organizaţia de partid militară din Galaţi. În această organizaţie am avut de îndeplinit funcţii diferite. Prima sarcină am avut de a îndruma munca organizaţiei de partid de ostaşi din două unităţi din Galaţi. Am ajutat în acest fel tovarăşii soldaţi în munca lor. De asemenea, în organizaţia de partid am îndeplinit funcţia de responsabil cu cadrele, ajutând biroul organizaţiei în munca sa. În toată activitatea mea partinică am avut un preţios sprijin şi îndrumător în tovarăşul locotenent Rotaru Ştefan, care îndeplinea funcţia de secretar al organizaţiei.
 
În ultimul timp, în unitate am îndeplinit funcţia de îndrumător al Cercului de studii în organizaţia de bază. În cadrul Cursului de pregătire, înaintea plecării în Uniunea Sovietică, am îndeplinit funcţia de secretar al organizaţiei de bază. În această perioadă am organizat ajutorul tovarăşilor mai slabi la studii şi mobilizarea în muncă. Privind autocritic activitatea mea pe linie de partid, recunosc că am şi anumite slăbiciuni, şi anume: Am o serioasă lipsă în ceea ce priveşte dinamismul, energia şi, în special, faptul că sunt cam timid, aceasta din cauza provenienţei mele din subofiţeri, nefiind chiar stăpân pe cunoştinţele necesare unui ofiţer. Mă străduiesc în activitatea mea să fiu mai energic şi mai îndrăzneţ.”[11].
 
Într-o Autobiografie datată 12 mai 1951, tânărul ofiţer, încadrat ca ofiţer secund la bordul distrugătorului “Mărăşti”, declara: “În prezent iau parte la viaţa de partid şi socială prin sarcinile pe care le primesc în cadrul organizaţiei de bază partid. Fiind responsabil al grupei de partid de companie a navei, îndrum şi ajut pe membrii de partid şi pe ceilalţi. M-am manifestat împotriva mişcării legionare, deoarece am simţit că era o dictatură anitipopulară şi antinaţională. Evenimentele de la 23 august 1944 nu le-am înţeles de prima dată, rolul binefăcător pentru ţara noastră, datorită nivelului scăzut politic, dar reformele înfăptuite de Partid şi Guvern şi apoi educaţia politică căpătată mi-au mărit încrederea, văzând că totul se realizează pentru binele celor ce muncesc şi aceasta m-a făcut să mă încadrez în lupta Partidului”[12].
 
Efectul acestei atitudini aparţine colonelului Ion Ioniţă, care, în calitate de şef al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate, concluziona într-un Referat: “După 23 august 1944, ofiţerul s-a încadrat pe linia mişcării muncitoreşti, înscriindu-se în P.C.R. în anul 1946.
 
A avut diferite sarcini în biroul organizaţiei de partid, de care s-a achitat cu multă conştiinciozitate. Pentru activitatea sa profesională şi politică a fost propus şi trimis în anul 1949 la Cursul de comandanţi de nave în U.R.S.S., pe care l-a absolvit cu calificativul Bine. Reîntors în ţară, a fost numit comandant de submarine, iar de la 30 decembrie 1952, girant comandant al Divizionului 594 Submarine.
 
În ambele funcţii, ofiţerul a dat rezultate satisfăcătoare spre bune, având o îndelungată practică de submarinist şi cunoştinţe teoretice. Având în vedere rezultatele obţinute de ofiţer în actuala funcţie, propun numirea sa ca titular în funcţia de comandant al Divizionului 594 Submarine.”[13].
 
O ascensiune la excepţional
 
În perioada 20 septembrie 1947-decembrie 1948 a activat ca şef de echipaj pe escortorul “Zmeul”, cu baza la Constanţa. După decapitarea efectivelor Marinei Regale Române, în urma epurărilor de după 1947, Mihai Doagă este selecţionat şi trimis la Galaţi să urmeze Cursul scurt pentru ofiţeri, pe care îl absolvă în anul 1948.
 
Într-o Caracterizare datată 6 decembrie 1948, secundul politic al Forţei Navale Maritime, căpitanul Gheorghe Scurtu constata cu privire la perspectivele maistrului Mihai Doagă: “Profesional: cultura generală dezvoltată. Foarte bine pregătit din punct de vedere teoretic în specialitatea sa de torpilor. A fost întrebuinţat într-o mică măsură la instrucţia recruţilor, din care cauză nu se poate face o apreciere asupra modului cum a aplicat în practică cunoştinţele sale profesionale. Asimilează foarte uşor, fiind înzestrat cu o inteligenţă vie şi cu o mare capacitate de asimilare. Munceşte continuu pentru a se ridica. În timpul stagiului a dovedit un înalt simţ al disciplinei, având o atitudine respectuoasă şi executând prompt ordinile. Faţă de inferiori arată multă prietenie, fiindu-le un sfătuitor preţios în acţiunile lor. Are foarte mare dragoste de muncă, obţinând rezultate bune. Punctual la program. Nu are înclinări deosebite. Foarte corect sub raport administrativ.
 
Moral: Calm şi cu mult discernământ în acţiunile sale. Fire extrem de tăcută şi retrasă, caracteristică unui om studios. În urma acestui fapt s-ar părea, la prima impresie, că este un element de o valoare mijlocie. Hotărât în acţiunile şi atitudinile sale, marcând totodată o perseverenţă de om dintr-o bucată. Cinstit, sincer şi foarte bun camarad. Şi-a însuşit pe deplin noua morală. Nu are vicii. Nu-i cunosc viaţa de familie, aceasta aflându-se la Galaţi.”[14].
 
La 30 decembrie 1948 a fost înaintat la gradul de sublocotenent. Din octombrie 1948 până în iunie 1949 a îndeplinit serviciul la Constanţa, pe distrugătorul “Mărăşti”, unde a fost încadrat ofiţer cu Armele sub Apă şi cu adjutantura.
 
Din decembrie 1948 până în ianuarie 1949 a fost încadrat ca ofiţer cu Armele sub apă şi cu adjutantura la bordul distrugătorului “Mărăşeşti”. În perioada iunie-octombrie 1949 este selecţionat şi trimis la Academia Militară din Bucureşti pentru a urma un Curs special, în baza căruia va fi trimis la Leningrad-U.R.S.S. unde, în intervalul 20 octombrie 1949-28 decembrie 1950, a urmat Cursul special de comandanţi de nave. În funcţia de responsabil de grupă, “s-a bucurat de autoritate în rândurile cursanţilor. A muncit mult şi stăruitor pentru asimilarea cursurilor predate şi a obţinut rezultate bune, fiind clasificat primul pe grupă.”[15].
 
La toate cele patru discipline din care a constat examenul de absolvire - Tactica Forţelor maritime militare, Întrebuinţarea în luptă a torpilelor, Navigaţia şi hidrometeorologia şi Pregătire politică, a obţinut calificativul maxim. La 30 decembrie 1949 a fost înaintat, la excepţional, la gradul de locotenent.
 
Revenit în ţară, ofiţerul a fost înaintat, la excepţional, la gradul de locotenent major, la 1 ianuarie 1951 fiind numit ofiţer secund pe distrugătorul “Mărăşti”, aflat în reparaţii la Şantierul Naval Galaţi. Într-un Referat întocmit de maiorul Costache V. Nedu, şeful Secţiei Cadre, şi contrasemnat de locţiitorul politic, căpitanul de rangul 1 Nicolae Mihai şi comandantul Marinei Militare, căpitanul de rangul 1 Emil Grecescu, se concluziona: “S-a îngrijit îndeaproape de bunul mers al reparaţiilor de la distrugătorul «Mărăşti». A arătat o deosebită grijă faţă de om şi materialul armatei. Este disciplinat, cu prestigiu în faţa frontului, se achită foarte bine de sarcinile primite. Este bine pregătit din punct de vedere politic, devotat clasei muncitoare şi Partidului, cu dragoste faţă de Uniunea Sovietică. În concluzie: locotenentul Doagă I. Mihai este un ofiţer foarte bine pregătit profesional şi bine pregătit politic, cu perspective de dezvoltare, pentru care motiv îl propunem a fi avansat în mod excepţional la gradul de locotenent major.”[16].
 
În perioada 23 iulie 1951 - 1 ianuarie 1953 a fost comandant al submarinului “Rechinul” (S11). Cu acest prilej, a ţinut o serie de conferinţe bine documentate cu ofiţerii tineri de la Centrul de Instrucţie din Galaţi. Aflat în subordinea căpitanului de rangul 3 Alexandru Marinescu, comandantul Divizionului 594 Submarine, acesta sublinia în Foaia de notare pe anul 1951: “Are calităţi organizatorice, dovedite prin buna funcţionare a echipajului său, prin conducerea instrucţiei, prin buna întreţinere a navei. Este devotat clasei muncitoare şi regimului R.P.R. şi se poate conta pe fermitatea sa politico-morală. Disciplinat şi corect. Exact şi punctual. Caracter frumos, sincer. Este foarte calm. Nu este suficient de energic, hotărât şi exigent, prezentându-se uneori şovăielnic în faţa subalternilor, datorită unui exces de delicateţe (sic!). În concluzie: Ofiţerul corespunde funcţiei. Trebuie îndrumat spre a-şi lichida lipsa de energie şi hotărâre în comandă.”[17].
 
Cu ordinul Comandantului Marinei nr. M 05 din 1 februarie 1952, ofiţerul a fost pedepsit cu 5 zile de arest pentru faptul că ar fi împrumutat bani sublocotenentului Ştefan Donici. Simţindu-se pedepsit pe nedrept, prin Raportul nr. 3 din 10 februarie 1952, locotenentul major Mihai Doagă s-a adresat comandantului Divizionului 594 Submarine, arătând că “Această sumă am dat-o sublocotenentului Donici Ştefan sub formă de ajutor tovărăşesc, fără pretenţia de a mi-i înapoia.
 
I-am dat acea sumă sublocotenentului Donici pentru faptul că soţia sa era într-o situaţie disperată. Ofiţerul, pentru a-şi salva soţia de la o moarte sigură, a cheltuit suma de 80.000 lei, vânzându-şi şi lucruri din casă. Nu am putut rămâne nepăsător în faţa acestei grele situaţii şi atât eu cât şi locotenentul major Aionesei Mihai, care era locţiitor politic al distrugătorului «Mărăşti», l-am ajutat după putinţă.
 
Am considerat că aceasta nu era o abatere de la Ordinul General nr. 4 al M.F.A., întrucât nu am dat bani pentru un om nesocotit, ci am ajutat un tovarăş care se găsea într-o situaţie disperată, care căuta să-şi salveze soţia, mamă a doi copii, de la o moarte sigură.
Rog a se interveni la Comandamentul Marinei Militare pentru lămurirea situaţiei.”[18]. La 29 aprilie 1952 a fost înaintat, la excepţional, la gradul de căpitan-locotenent.
 
În Foaia de notare pe anul 1952, căpitanul de rangul 1 Teodor Antonescu, şeful de stat major al Marinei Militare, remarca: “Ofiţerul a făcut eforturi mari şi a reuşit să-şi însuşească în mare parte cunoştinţele teoretice şi practice ce se cer unui comandant de submarine. Aceste rezultate le-a putut obţine - fără a avea o şcoală în această direcţie - numai printr-o strânsă şi permamentă conclucrare cu consilierul militar (sovietic - n.n.). Ieşirile în mare ale submarinului comandat de căpitanul de rangul 3 Doagă au fost bine organizate şi au dat tot randamentul scontat.
 
Se poate afirma că în acest an pregătirea de luptă şi marinărească a submariniştilor a făcut un salt serios. În calitate de comandant de divizion, ofiţerul s-a ocupat de prevederile organizatorice şi administrative şi s-a interesat îndeaproape de lucrările de reparaţii, la accelerarea cărora a avut un aport real.
 
Ofiţer bun, pregătit din punct de vedere profesional, politic şi general. Foarte muncitor şi înzestrat cu multă voinţă. Nu este suficient de exigent şi autoritar. Prin activitatea sa, a dovedit că este ataşat regimului de democraţie populară. În concluzie: Ofiţer bun, corespunde bine funcţiei.”[19].
 
Ca urmare, la 30 decembrie 1952 a fost înaintat, la excepţional, la gradul de căpitan de rangul 3. La 1 ianuarie 1953 a fost numit comandant girant al Divizionului 594 Submarine, funcţie prevăzută în statul de organizare cu gradul de contraamiral.
 
În Memoriile sale, amiralul ing. Ilie Ştefan rememorează primul său contact cu submarinistul Mihai Doagă: ““N-au trecut bine sărbătorile Anului Nou şi am plecat la Galaţi, unde se afla dislocat Divizionul 594 Submarine, mare unitate operativă, înfiinţată nu de multă vreme. În după amiaza zilei am ajuns în acest oraş dunărean. Deşi era leagănul Marinei Militare Române, nu-l văzusem niciodată. […]. A doua zi, prin vântul glacial, care se întărise faţă de aseară, zgribulit, ocolii bazinul şi ajunsei la unitatea de submarine, cazată în trei barăci din lemn, construite ad-hoc lângă şantier. La capătul uneia dintre ele, destinată pentru dormitoarele echipajelor, am găsit biroul comandantului de divizion. Era o încăpere minusculă, mobilată sărăcăcios, cu o masă tip birou, două scaune şi un dulap stil fişet. În birou se afla un căpitan de rangul 3, voinic de statură, cu fruntea înaltă ce dădea în chelie, cu ochi albaştri, care mă priveau pătrunzători. Era comandantul divizionului, Doagă Mihai, submarinist cu state vechi.
 
M-am prezentat cine sunt şi i-am raportat că am venit să iau comanda submarinului S-1. După ce mi-a făcut urările cuvenite de bun-venit, a pus mâna pe receptorul telefonului de campanie şi a dat câteva ordine ofiţerului de serviciu. Nu a trecut mult şi prin uşa întredeschisă doi ofiţeri raportează că s-au prezentat. După ce au intrat, i-am analizat din priviri. Amândoi erau îmbrăcaţi în salopete şi aveau gradul de locotenent major. Unul înalt, cu statură de atlet, cam înalt pentru serviciul pe submarine, cu o salopetă curată şi călcată, iar cizmele scurte foarte lustruite. Cel de-al doilea, de statură potrivită, brunet şi mai slab, a cărui specialitate am recunoscut-o după salopeta pătată de tot felul de uleiuri şi după laveta cu care-şi ştergea mâinile veşnic murdare de motorină, ca la navele de suprafaţă.
 
Comandantul de divizion mi i-a prezentat pe cei veniţi. Primul era Ionescu Aurelian, comandantul secund al submarinului, iar cel de-al doilea Mitu Ageu, şeful mecanic. Între timp, căpitanul de rangul 3 Doagă scoase din fişet câteva pahare, pe care le umplu. Se sculă în picioare şi, cu un zâmbet amical, ni se adresă: «- Este prea devreme să luăm câte o vodcă, dar avem un pretext. Un moment deosebit pentru Divizionul nostru: începând de azi, submarinul S-1 are comandant pe căpitanul-locotenent Ştefan Ilie, căruia îi urez multe succese în activitatea de comandant şi, câte scufundări, tot atâtea ieşiri la suprafaţă!». După urările adresate, am ciocnit paharele, iar conţinutul l-am sorbit dintr-o înghiţitură.
 
Mi-am ars gâtlejul cu vodca băută pe nerăsuflate, când am auzit că sunt «uns» comandant de submarin! Eram primul comandant al submarinului «Delfinul» după război! Nici nu avea cine să-mi predea comanda. Din 10 noiembrie 1942, «Delfinul» fiind sub comanda căpitanului Costăchescu Constantin, a fost dezarmat şi a intrat în reparaţii capitale la Şantierul Naval din Galaţi.”[20].
 
Edificatoare sunt datele înscrise personal în Autobiografia datată 20 septembrie 1953: “Am luat parte la campaniile din anul 1941-1942 executate de submarinul «Delfinul» pe coasta Crimeii şi litoralul de Sud-Vest al U.R.S.S., având funcţia de submaistru torpilor ajutor. În această perioadă am luat parte la 5 misiuni de luptă executate cu submarinul. Nu am participat la acţiuni împotriva partizanilor sau populaţiei civile”[21]. Din anul 1951 a locuit în Galaţi, strada Sf. Apostoli nr. 18. La 30 decembrie 1956 a fost înaintat la gradul de căpitan de rangul 2.

Adio submarine  

La 18 septembrie 1957,  căpitanul de rangul 2 Mihai Doagă a fost promovat şef al Secţiei Arme sub Apă şi Chimică în cadrul Direcţiei Tehnice din Comandamentul Forţelor Maritime Militare. În perioada 20 iunie 1961 - 6 aprilie 1964 a îndeplinit funcţia de locţiitor al şefului de stat major la Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi şef al Serviciului Nave Grănicereşti Brăila.
 
La 30 decembrie 1962 a fost înaintat la gradul de căpitan de rangul 1. În ultima parte a carierei, a revenit în Marina Militară, unde a îndeplinit funcţiile de ofiţer cu învăţământul (6 aprilie 1964-19 octombrie 1965), respectiv şef al Biroului Învăţământ şi ofiţer cu învăţământul pentru Şcolile Militare de Ofiţeri în Comandamentul Marinei Militare (19 octombrie 1965-12 septembrie 1966) şi şeful Cursului Comandanţi de nave la Şcoala Militară Superioară de Marină (12 septembrie 1966-19 septembrie 1967).
 
A fost trecut în rezervă cu data de 25 septembrie 1967. Pentru merite deosebite, de-a lungul întregii sale cariere Mihai Doagă a fost distins cu Medalia “Serviciul Credincios” clasa a III-a pentru munca depusă în misiunile submarinului “Delfinul” (1941), Medalia “A V-a Aniversare a Republicii Populare Române” (1952), Medalia jubiliară “A X-a aniversare a înfiinţării primelor unităţi ale Armatei Populare Române” (1953), Medalia Municii” (1953), Medalia “Meritul Militar” clasa I (1954), “Steaua României” clasa a V-a (1956), Ordinul “Meritul Militar” clasa a III-a (1959), Medalia “De strajă Patriei” (1963) şi Ordinul “Meritul Militar” clasa a II-a (1964).
 
Sursa foto: Arhivele Militare Române, Fototeca Muzeului Marinei Române
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)
 
Toamna se numără cadeţii! Jos bereta, dom’ ministru! (galerie foto)