Filantropul amiral Dan Zaharia. Militar inventiv, politician înfocat, partizan al bunăstării rurale (galerie foto)

Fiul Corinei şi al lui Zaharia Dan, Zaharia Dan s-a născut pe 16 ianuarie 1878, în oraşul Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. A absolvit Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu (1898), Şcoala de Aplicaţie a Marinei (1900) şi Şcoala Superioară de Electricitate din Paris (1910).
 
A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1 iulie 1898), locotenent (10 mai 1904), căpitan (28 noiembrie 1907), locotenent-comandor (10 mai 1915), căpitan-comandor (1 septembrie 1917) la cel de comandor (1 iulie 1920). Prin Înaltul Decret Regal nr. 1 542/1934, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 138 din 19 iunie 1934, pe 8 iunie 1934 a fost înaintat în demnitatea de contraamiral în rezervă.

La dineu cu regii României  

Şi-a început cariera la 1 iulie 1898, la Divizia de Dunăre, unde a activat o perioadă pe torpiloare (1899). Pe 1 aprilie 1899 a fost transferat la Divizia de Mare, fiind ambarcat pentru stagiu pe crucişătorul „Elisabeta“, nava-amiral a Marinei Militare Române. La comanda crucişătorului se afla căpitan-comandorul Sebastian Eustaţiu şi, ca secund, locotenent-comandorul Paul Rădulescu. În statul-major mai figurau căpitanii Angelo Frunzianescu şi Nicolae Negru, locotenenţii Mihail Gavrilescu, Aristide Combari şi Constantin Miclescu şi sublocotenentul E. Maxim. În fruntea mecanicilor se afla căpitanul Dumitru Ştefănescu, ajutat de mecanicul clasa I Constantin Ştefănescu, mecanicii clasa a II-a Gheorghe Gheorghiu şi Iordache Grigoriu şi mecanicii clasa a III-a Ion Negrea şi Dumitru Gheorghiu.
 
Navele Diviziei de Mare au fost inspectate de comandantul Marinei Militare, după care „Elisabeta“ şi bricul „Mircea“ au început campania de instrucţie în apele litoralului românesc, între Constanţa şi Sulina. În portul Constanţa s-a intrat numai pentru aprovizionare, timpul petrecut pe mare fiind utilizat pentru amarinizare şi instruirea echipajului.
 
La 9 iunie 1899, programul de pregătire a echipajului crucişătorului a fost întrerupt, nava primind ordin să revină de la Sulina la Constanţa, pentru primirea vizitei principelui Ferdinand şi a principesei Maria. A doua zi, Ferdinand şi Maria au vizitat navele militare aflate în portul Constanţa, respectiv crucişătorul „Elisabeta“, bricul „Mircea“, canoniera „Griviţa“ şi nava sub pavilion german „Loreley“.
 
Pe 17 iunie 1899, principele Ferdinand s-a ambarcat pe crucişătorul „Elisabeta“ pentru a urmări desfăşurarea unei şedinţe de tragere. În cinstea familiei princiare, în seara zilei de 18 iunie, „după apusul soarelui“, timpul fiind frumos, s-a organizat în radă o superbă serată veneţiană în onoarea distinşilor oaspeţi, care a durat până la 10 noaptea, în timpul căreia Ferdinand şi Maria au fost plimbaţi în radă cu bărcile. Pe 20 iunie, principii s-au ambarcat la bordul crucişătorului cu care s-au deplasat la Mangalia, unde au luat prânzul împreună cu ofiţerii bordului.
 
Pe 24 iunie, seara, toţi ofiţerii disponibili din Divizia de Mare şi 50 de marinari de pe „Elisabeta“ şi „Griviţa“ „merg la bordul navei «Regele Carol», unde s-a făcut o petrecere cu caracter mai mult militar; oamenii iau masa pe bord, apoi se fac diferite jocuri marinăreşti“.
 
Între anii 1903 şi 1905 a activat la Divizia de Dunăre, unde a fost comandant al canonierei „Griviţa“. O perioadă a funcţionat la Divizia de Mare (16 aprilie 1903 - 10 mai 1904), ca ofiţer în Compania Sulina şi comandant al şalupei „Rahova“. În 1905 a revenit ca şef de cart şi de timonierie pe crucişătorul „Elisabeta“, aflat sub comanda căpitan-comandorului Constantin Bălescu.
 
Pe 15 mai 1905, crucişătorul a participat la festivitatea de intrare în activitate în parcul de nave al Serviciului Maritim Român a pasagerului „România“, botezat în prezenţa Regelui Carol I.

 
Pe 16 mai 1905, între orele 9.50 şi 10.10, Regele Carol I, Regina Elisabeta şi principii moştenitori, împreună cu miniştrii şi suita lor, au vizitat crucişătorul, dându-li-se salutul cu tunurile şi onorurile regulamentare.
 
Pe 23 mai, la ora 9.00, crucişătorul a părăsit postul dintre geamanduri şi a ieşit în mare până la ora 11.00, când a ancorat în port. La ora 13.15, M.S. Regina şi familia princiară cu suitele lor au sosit la bord, fiind întâmpinate cu onorurile regulamentare.
 
La 13.25, crucişătorul a părăsit portul, luând drumul spre Mangalia, unde a ancorat în radă la ora 15.30. M.S. Regina şi familia princiară s-au îmbarcat pe remorcherul „Julieta“ al Serviciului Hidraulic şi au debarcat în port, unde a avut loc o recepţie entuziastă din partea publicului.
 
La ora 17.50, crucişătorul a plecat din Mangalia, intrând în portul Constanţa la ora 19.40, când M.S. Regina şi membrii familiei regale au debarcat, cu salutul cu tunurile şi onorurile regulamentare. Voiajul s-a efectuat fără incidente, la întoarcere servindu-se ceai în careul ofiţerilor, special împodobit cu flori. În timpul voiajului au avut loc execuţii corale şi instrumentale din partea echipajului, urmărite cu interes de Regină. Înainte de plecare, M.S. Regina a înscris în jurnalul de bord satisfacţia şi mulţumirile sale.
 

A doua zi, comandantul şi secundul crucişătorului şi comandantul bricului „Mircea“ au fost invitaţi la dejun pe yacht, iar la 16.00, toţi ofiţerii şi o mare parte din echipaj au fost invitaţi la bord, unde au asistat la o conferinţă a inginerului electrician Popp asupra telegrafiei fără fir (în 1905, la bordul crucişătorului a fost instalată prima staţie de radiotelegrafie din Marina Română, cu bătaie de circa 100 km). După terminarea conferinţei, echipajele au executat diferite jocuri marinăreşti, dansuri, coruri etc.
 
În luna iunie 1905 a făcut parte, timp de trei zile, ca ofiţer la bord, din echipajul românesc comandat de locotenent-comandorul Vasile Iorgulescu, care a preluat cuirasatul „Potemkin“, refugiat în portul Constanţa, din mâna marinarilor ruşi răsculaţi împotriva puterii ţariste.
 
Din 1907, tânărul căpitan şi-a exercitat profesia la Depozitul Echipajelor Fluviale (23 noiembrie 1907-16 aprilie 1908), în calitate de comandant al vedetei de siguranţă nr. 2 „Căpitan Nicolae Lascăr Bogdan“ (1907), respectiv la Depozitul Echipajelor Maritime (16 iulie 1908), la comanda torpilorului „Năluca“.
 
La 1 septembrie 1909 este selecţionat ca profesor la Şcoala Navală. Pe 1 septembrie 1910 a fost mutat la Divizia de Dunăre, ambarcat pe monitorul „Catargiu“. Pentru a treia oară, la 1 aprilie 1911 a fost detaşat pentru ambarcare ca responsabil cu Serviciul de Torpile, Electricitate şi Navigaţie pe crucişătorul „Elisabeta“, care avea statut de navă-şcoală. Pe 9 mai 1911, crucişătorul a fost inspectat de Regele Carol I.
 
Din luna octombrie 1911 a predat Electrotehnica la Şcoala Navală Superioară, unde a fost menţinut şi în cursul anului următor, conform Deciziei ministeriale nr. 533 din 4 octombrie 1912.
 
Conform cercetătorului Vasile Cornea din Timişoara, care citează o informaţie din Românul din 4/17 august 1912, în vara anului 1912 face probe cu aparatele de transmitere radio, împreună cu Gustav Rotlender, „care corespund speranţelor generale“, având distanţa de acţiune de 100 de km.

Distins în campanie 

Între 23 iunie şi 31 august 1913 a fost mobilizat la Comandamentul General al Etapelor. Pe 1 septembrie 1913 a fost detaşat ca profesor şi inspector de studii la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti, unde a condus Secţia Marină şi a predat Navigaţie, Electricitate şi Regulamentele armei. În foaia calificativă pe anul 1913, comandantul Şcolilor de Artilerie, Geniu şi Marină, colonelul Ion Vernescu, aprecia: „Foarte sănătos şi rezistent. Se prezintă foarte bine. Este excelent notat din timpul campaniei şi poate face încă multă campanie în foarte bune condiţiuni. Este foarte inteligent şi are foarte bună judecată. Cunoştinţe profesionale, tehnice şi generale foarte dezvoltate. Ofiţer blînd, sever când trebuie şi foarte bun camarad. Un prea frumos caracter. Om de societate are o conduită exemplară. Are prea frumoase note date de toţi şefii săi ierarhici. Este profesor la Şcoala Superioară Navală şi notat că-l predă cu multă competenţă. Este notat că are ochiul format şi manevrează bine şi cu sânge rece. Este mutat în cadrele Şcolilor de la 1 septembrie 1913, unde îndeplineşte funcţiunea de inspector de studii şi predă majoritatea cursurilor de marină la Secţia acestei arme. Se achită de toate aceste multiple servicii într-un mod cu desăvârşire elogios şi elevii fac mari progrese din toate punctele de vedere sub direcţiunea acestui dibaci şi priceput ofiţer. Este, fără îndoială, un element distins al oştirii. În timpul campaniei este apreciat şi notat admirabil. I se atribuie cu drept cuvânt iniţiativă şi, graţie energiei, priceperii şi muncii depuse de acest ofiţer, s-a putut utiliza Vidinul pentru aprovizionarea trupelor şi este propus la «Virtutea Militară» de domnul comandant general al Etapelor. Având în vedere excelentele note ale tuturor şefilor săi şi în special cele din campanie şi cum este reuşit la examenul de locotenent-comandor, propun pe acest distins ofiţer să fie înaintat la acest grad în mod excepţional“.
 
Supervizând aceste aprecieri, directorul superior al Şcolilor Militare, colonelul Lupescu, aprecia, la rândul său, că este „un excelent ofiţer, cu o cultură militară şi tehnică deosebite. A adus reale servicii telegrafiei fără fir (T.F.F. - n.n.), prin invenţiunile sale. La şcoală aduce servicii foarte bune. În campanie s-a distins în ocazii importante. Merită a înainta la mod excepţional“.
 
Pe 30 octombrie 1916, colonelul Victor Verzea, şeful Serviciului Telegrafo-Poştal din Marele Cartier General (M.C.G.), îl propunea pentru înaintarea excepţională, motivând că: „Ofiţerul are cunoştinţe superioare în Telegrafia fără fir, care a adus reale servicii armatei, prin lucrările şi instalaţiunile posturilor de T.F.F. fixe şi mobile, executate într-un timp foarte scurt; a luat parte la toate comisiunile pentru organizarea postului fix de T.F.F. de la Herăstrău, unde a dat dovezi de cunoştinţe practice superioare; a studiat şi organizat funcţionarea posturilor de T.F.F. pe lângă Marele Stat Major, a cărui aplicare s-a făcut cu deosebit succes în timpul campaniei; în timpul mobilizării a executat mutarea postului de T.F.F. Băneasa într-un interval de timp foarte scurt, stabilind la Bârlad al doilea centru fix de T.F.F. capabil de a lucra cu străinătatea; a condus cu pricepere şi tact anchete delicate pentru descoperirea posturilor clandestine de T.F.F. în Bucureşti şi provincie; ofiţer cu iniţiativă şi încredere, a pus multă bunăvoinţă şi pricepere în toate lucrările ce i s-au încredinţat de la începutul mobilizării, pentru care îl propun la înaintare excepţională la gradul de căpitan-comandor“.
 
Pe 1 aprilie 1917 a fost numit şef de stat major la Comandamentul Marinei din Marele Cartier General, funcţie pe care a îndeplinit-o până la demobilizarea armatei.
 
Cu adresa nr. 10 din 2 iunie 1917, căpitan-comandorul Nicolae Ionescu, în calitate de şef al Biroului Operaţiilor Marinei din Marele Cartier General, propunea Comandamentului Marinei Militare avansarea la excepţional la gradul de căpitan-comandor a locotenent-comandorului Dan Zaharia. „Acest ofiţer a organizat şi condus Serviciul de T.F.F. din Marele Cartier General - se arată în motivaţia şefului său ierarhic - atât din punct de vedere tehnic cât şi ca material şi personal. A organizat posturi noi şi a stabilit legături de T.F.F. cu străinătatea. A organizat din proprie iniţiativă marele post internaţional al T.F.F., singurul care în împrejurările actuale stabileşte legăturile cu străinătatea. A pus multă râvnă şi a organizat serviciul de spionaj prin T.F.F., descoperind posturi inamice. A alcătuit, lucrat şi condus tipărirea noului «Dicţionar cifrat al Marinei Militare», cu un sistem propriu de descifrare, cu desăvârşire ingenios şi nou“.
 
În timpul campaniei anului 1918, „s-a achitat în mod lăudabil de însărcinarea delicată ce a avut ca şef de stat major în conducerea Comandamentului Marinei şi în special pe timpul absenţei comandantului Marinei în Comisia de Armistiţiu la Bucureşti, dând probe de tact şi iniţiativă“, sublinia în Foaia calificativă pe perioada 14 august 1916 - aprilie 1917 şeful Secţiei Operaţii din M.C.G., locotenent-colonelul Ion Sichitiu, viitor general şi şef al Marelui Stat Major (1 februarie - 1 noiembrie 1937).
 
În perioada 1 iunie - 28 octombrie 1918 a activat în cadrul Inspectoratului General al Marinei, după desfiinţarea Comandamentului Marinei din M.C.G. fiind numit şef al Biroului Marinei din Marele Stat Major. Pe 1 iulie 1920 a revenit în Inspectoratul General al Marinei. La 30 septembrie 1921 „a demisionat din armată, dedicându-se politicii, în care a militat şi activat exclusiv pentru binele public“ (Moș Delamare, „Amiralul Dan Zaharia“, în „Marea Noastră“, nr. 1-2/1943, p. 39).

Devotat trup şi suflet Marinei 

În anul 1927 a devenit cofondator al Ligii Navale Române, cu mai multe mandate în conducerea executivă a acestei organizaţii. A fost un entuziast susţinător al intereselor Marinei în presă, în special în calitate de corespondent al ziarului „Adevărul“. Este coautor al unui Curs de navigaţie şi idrografie, Partea I-a. Manual de navigaţie practică, Tipografia Dimitrie Nicolescu, apărut la Constanţa în 1906 şi autor al unui Dicţionar cifrat 1917, apărut la Iaşi şi utilizat cu succes de Armata Română. De asemenea, a publicat numeroase studii şi articole, precum „Conferinţa de la Lausanne, o înfrângere dureroasă a României“, „Instrucţiuni pentru delegaţii români la Conferinţa de limitare a înarmărilor navale“ şi a adresat mai multe interpelări referitoare la nedreptăţilor suferite de unii marinari, printre care viceamiralul Vasile Scodrea, chestiunea Convenţiei strâmtorilor, alegerea unei baze navale la mare, achiziţionarea submarinului „Delfinul“ ş.a.
 
În calitate de deputat, a dezvoltat o activitate favorabilă intereselor Marinei. Referindu-se la efectele Conferinţei de la Lausanne, în articolul publicat în „Adevărul“ din 8 aprilie 1927, deputatul Dan Zaharia înfiera cu fermitate un eşec al politicii externe româneşti: „Niciodată un act politic n-a provocat un mai profund resentiment contra politicianismului, a cărui otravă transpiră şi se găseşte permanent în toate acţiunile mari ale ţării (sic!) , ca în chestiunea Convenţiei de la Lausanne. Niciodată România, prin politica ei nefastă, n-a greşit mai adânc şi n-a împins mai puternic la realizarea planului lui Petru cel Mare de cucerire a strâmtorilor, ca în chestiunea Convenţiunii de la Lausanne. Şi această atitudine dacă n-ar fi scuzată printr-un act de subliniată ignoranţă, n-ar putea fi privită decât sub aspectul unic al unei inconştienţe trădări“.
 
Pe 3 februarie 1929 a întocmit şi înaintat un Proiect de organizare definitivă a întregii corespondenţe cifrate de stat, în acord cu ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Mironescu, şi Marele Stat Major.
 
Pentru cariera militară de excepţie, iniţiativele şi realizările sale notabile, a fost distins cu Ordinul „Coroana României“ clasa a V-a în grad de Cavaler (1905), Medalia „Bărbăţie şi Credinţă“ de campanie clasa a II-a (1914), Medalia „Avântul Țării“, Ordinul „Coroana României“ cu spade în grad de Ofiţer (1918), Semnul Onorific de aur pentru 25 de ani de activitate (1918), Ordinul „Sfânta Ana“ clasa a III-a şi a II-a (1918), Ordinul „Sf. Vladimir“ clasa a IV-a cu spade şi fundă (1918) şi Ordinul francez „Legiunea de Onoare“ în grad de Ofiţer. 

Om politic şi reputat filantrop               

Pe 24 octombrie 1910 s-a căsătorit cu Maria Negulici şi a avut doi băieţi. Aceasta deţinea în zonă o dotă de peste 50 de hectare. Iată şi motivul pentru care s-a stabilit definitiv la Câmpulung Muscel, devenind principalul consilier militar al lui Ion Mihalache, pe atunci preşedinte al Partidului Ţărănesc.
 
După fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu, a făcut parte din Secţia Militară a Partidului Naţional Ţărănesc. Ca membru PNȚ, a obţinut două mandate de deputat din partea judeţului Mehedinţi.
 
Dan Zaharia a creat satul model Stoeneşti din judeţul Argeş, unde şi-a construit o reşedinţă. Ca urmare a iniţiativelor şi demersurilor sale ferme, a obţinut fondurile necesare pentru construirea unui sediu modern al Primăriei, a unui cămin cultural dotat cu cinematograf, a şcolii, a stadionului, a dispensarului, a farmaciei, precum şi pentru asfaltarea şi iluminarea străzii principale (!), inclusiv realizarea de trotuare şi garduri din materiale rezistente.
 
De asemenea, s-a implicat inclusiv în ridicarea unei troiţe pe locul unde au fost identificate oseminte de eroi, mutarea în centrul civic a crucii de piatră care atesta locul taberei în care şi-a retras Mihai Viteazul oştirea după victoria de la Călugăreni, aşteptând sprijin din Transilvania, ridicarea unuia dintre cele mai frumoase monumente ale eroilor din judeţul Muscel şi a unei cruci imense din stejar pe Colţul Albinei.
 
A răspuns favorabil iniţiativei declanşate de preotul paroh Gheorghe Cotenescu încă din 1919, de construire a unei biserici noi pe terasa de sub Colţul Albinei, în locul celei străvechi, pângărite de ocupantul german prin transformarea ei în grajd, arderea mobilierului şi spargerea mesei din Sfântul Altar. Îl ajută în continuare pe Ion Mihalache, preşedintele PNŢ şi al organizaţiei judeţului Muscel pe linia înfiinţării în localităţile rurale a numeroase şcoli de menaj, centre de alfabetizare a adulţilor, grădiniţe şi creşe, inclusiv pentru obţinerea fondurilor necesare transformării Topolovenilor în comună-model.
 
„M-am luptat mult ca Stoeneştii să poată avea, cred, cel mai frumos local de primărie din ţară“ - se confesa amiralul în 1936, în paginile revistei „Realitatea ilustrată“. „M-am condus după principiul de a crea un adevărat palat comunal în care să fie concentrate toate autorităţile satului: administraţia comunală, fiscul, jandarmeria, cămin cultural, totul se îmbină armonic în camere cu uşi duble ce se deschid larg pentru a constitui la nevoie o sală de recepţie interesantă, în fapt un ateneu popular. Am căutat ca problemele de bună educaţie, atât socială cât şi naţională, ce reclamă la sate săli de adunare, largi şi speciale, să fie rezolvate prin construcţia unei singure clădiri. Iar şcoala, construită după proiectul meu, să poată permite îmbinarea celor două săli - prin deschiderea unor uşi largi într-o singură sală. Sala de cinematograf ca şi Ateneul Popular, au fost găsite. Am în proiect aducerea apei, o baie populară, fără a vorbi de biserica satului, străduinţa de o viaţă a preotului Cotenescu, o bijuterie pierdută şi înfiptă majestuos pe valea fermecată.
 
Dar eforturile mele şi-au găsit o profundă satisfacţie sufletească în ridicarea Monumentului Eroilor. Nu pot ascunde durerea ce am încercat aflând că la Călugăreni, care marchează în istoria neamului o pagină de glorie şi reculegere, nu există nicio piatră, niciun semn al vremii. Crucea de la podul de peste Neajlov este ridicată de Şerban Vodă Cantacuzino şi n-are nimic cu Călugăreni, care ne-a dat triumful creştinătăţii în contra păgânismului. Şi atunci mi-am zis: voiu face la Stoeneşti, unde Mihaiu a sălăşluit un an, Monumentul Călugărenilor! Dacă am reuşit nu ştiu.
 
Am ţinut să dovedesc însă că cu bani puţini, fără niciun sprijin obştesc, cravaşând indolenţa autorităţii, se poate face ceva mare şi de multă laudă. Ce importă dacă vreo câteva ţevi de tun au fost turnate într-o acvilă romană de dimensiuni unice în ţară. O acvilă ce poate rupe din mâinile duşmanului stindardul României, ascuns un mileniu dincolo de munţi, pentru a-l depune pe piatra Stoeneştilor. Căci oricând vulturul poate fi transformat în ţevi ce vor purta în străfulgerarea lor ceva din simbolul şi înariparea acvilei romane.
 
Dar monumentul mai ascunde încă şi altceva: soldatul necunoscut, luat din grămada de eroi, morţi pentru patrie, căzuţi la Pravăţ, pe valea Dâmboviţei, la adăpostul unei porţi de bronz, operă a sculptorului Schmidt, care a imortalizat o scenă din avântul românesc de la Pravăţ. şi o bisericuţă: Pentru că răceala marmorei din Stoeneşti, scoasă din pământul meu, trebuie învăluită în parfumul de tămâie al candelei de bronz ce licăreşte la căpătâiul eroului şi încălzită încă la focul divin al credinţei strămoşeşti. O criptă de erou, lângă blânda imagine a fiul dulgherului din Nazaret.
 
Dar trecutul eroic al Văii?! Ce curioase manifestări mai are şi viaţa. Uitată şi pe jumătate distrusă, o cruce lăsată de Mihaiu Viteazul la 1595 (cea mai veche cruce din judeţul Muscel) a stat peste 30 de ani într-o băltoacă din curtea şcolii din Slobozia. Scrierea slavonă a împiedicat descifrarea misterului. Astăzi, crucea lui Mihaiu, la loc de onoare şi cinste, va rămâne singură de veghe de-a pururi pe valea fermecată, la Mormântul soldatului necunoscut al văii.
 
În faţa Monumentului Călugărenilor, ridicat la Stoeneşti, pe valea Dîmboviţei, unde Mihaiu Viteazul a stat un an de zile şi de unde sub comanda marelui Voievod armele creştine au pornit într-un năvalnic asalt pentru a zvârli pentru totdeauna pe turci peste Dunăre.
 
Este un sentiment de pietate şi înălţare sufletească ce m-a călăuzit şi mi-a dat avântul de a ajunge după patru ani de încordare la o înfăptuire. Şi pentru că spaţiul nu-mi permite de a vorbi şi despre Troiţa pusă de mine la mormântul celor 21 de eroi morţi pentru patrie pe drumul Sloboziei…, pe altă dată.
 
Dar Monumentul mai poartă o frumoasă machetă în bronz a M.S. Regelui Carol al II-lea, sub a cărui domnie s-a ridicat. Şi monumentul va mai purta în litere de bronz data când pe drumul descălecării lui Negru Vodă, pe unde a trecut Mihaiu, lăsându-ne în dar o cruce şi o glorie nepieritoare, o evocare de virtuţi ostăşeşti ale unui trecut ce acoperă paginile cele mai glorioase ale istoriei neamului românesc, adunată de la Appulum la Vadul “Troian”, unde M.S. Regele Carol al II-lea, ilustrul inspirator şi conducător al României, împreună cu blândul copil regesc Mihaiu, Mare Voievod de Alba Iulia, copilul răsfăţat al neamului românesc, vor veni într-o zi să îngenunche şi să se roage.
 
Să îngenunche în faţa crucii lăsată nouă de Marele Voievod Mihaiu. Să se roage pentru că, încă cu 1000 de ani înainte de Cristos, pe aceste meleaguri au ars candele şi au strălucit icoane“ (Amiral Dan Zaharia, „Stoenești, Muscel, Valea Dâmboviței“, în „Realitatea ilustrată“, nr. 517 din 16 decembrie 1936, pp. 10-11).
 
În virtutea prieteniei care l-a legat de mareşalul Ion Antonescu încă din timpul Primului Război Mondial, în anul 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie, a tipărit la editura bucureşteană Socec & Co lucrarea „Ion Antonescu. Către români… Chemări, cuvântări, documente: la răscrucea istoriei“.

Omagiul postum al marelui ziarist Pamfil Şeicaru  

S-a stins din viaţă pe 15 ianuarie 1943, la locuinţa sa din capitală, din strada Popa Tatu nr. 18, în urma unui atac de cord. A fost înmormântat în cimitirul din comuna Boteni.
 
Personalitatea sa complexă a fost succint evocată şi de Pamfil Şeicaru, directorul ziarului „Curentul“: „Îmi amintesc că în toamna anului 1941, după căderea Odessei, a voit să mă vadă. Bucuria victoriei româneşti era adumbrită de amintirea luptei lui zadarnice de a determina o politică românească a Mării Negre: «Ce admirabilă situaţie am fi avut dacă nu ne încăpăţânam să ignorăm problemele Marinei noastre. Cu incomparabil mai puţine sacrificii am fi cucerit Odessa dacă am fi avut o Marină de război puternică. Şi ce admirabili marinari avem!».
 
O undă de tristeţe trecu prin ochii pururi râzători ai amiralului. Mi-a vorbit mult, cu lux de amănunte, despre bravura marinarilor, pilde de un curaj nebun al unităţilor noastre. Cita nume, căuta să-mi valorifice cu explicaţii tehnice acţiunile excepţionale, îndrăzneala ofensivă a Marinei noastre. Şi, în răstimpuri, revenea cu un refren de indescriptibilă tristeţe: «O! Dacă am fi avut o politică a Mării Negre, ce am fi putut face cu marinarii pe care îi avem de o rară pregătire tehnică şi cu un curaj temerar!» Dar acelaşi temperament optimist înlătura concluziile deprimante şi a plecat încheind: «În orice caz, examenul a fost trecut în chip strălucit. Şi ce Marină vom avea mâine! Acum au început să priceapă toţi cei care îmi zâmbeau atunci când încercam să-i conving de necesitatea unei politici româneşti în Marea Neagră. Nici nu-ţi închipui ce înseamnă pentru o Marină o tradiţie glorioasă. Şi începem s-a avem». Iar privirile îi erau luminate de silueta unităţilor Marinei româneşti de mâine.
 
Aşa era amiralul Dan Zaharia, animatorul problemelor marinăreşti: nimic nu-i putea osteni entuziasmul, nimic nu-i putea încovoia convingerile“.

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor