Întâiul nostru lup de mare

Ce navă a comandat

         
Orice operă de început are pionierii săi. Așa a fost și acum 125 de ani, când guvernul României a decis că țara are nevoie de un serviciu de navigație maritimă. Desigur, încurajat de succesul unui prim astfel de serviciu – Navigația Fluvială Română (NFR), prima instituție națională de navigație civilă pe Dunăre.
În ambele cazuri, omul providențial a fost Grigore N. Manu. Din inițiativa acestuia, în calitate de director general al Regiei Monopolurilor Statului, la 1 noiembrie 1890 s-a inaugurat la Turnu-Severin Serviciul de Transporturi pe Apă al Regiei care, reorganizat în 1898, își va schimba numele în Serviciul Navigațiunii Fluviale Române. Primele nave ale NFR au fost „Despina Doamna” (ex - „Pacs”) de 750 CP și 4 șlepuri de câte 350 tone capacitate. Primul inspector al noii instituții a fost căpitanul Franasovici, iar comandant al remorcherului „Despina Doamna” bănățeanul Ion Uratoriu, specialist în navigația prin cataracte.
Odată cu reorganizarea din 1898, NFR a intrat sub conducerea inginerului Nicolae Ștefănescu, care în următorii ani avea să transforme instituția într-o unitate comercială rentabilă. Numărul agențiilor NFR în porturile românești și străine a crescut până în anul 1931 la 29. Primele agenții au luat ființă la Rusciuk și Giurgiu (1894), Galați și Brăila (1895), Calafat, Orșova (1896) ș.a. iar în străinătate, la Șiștov, Lom Palanca, Belgrad, Budapesta, Regensburg etc.
Ieșirea la mare   
Încă din anul 1889, când s-a hotărât construirea podului „Regele Carol I” și modernizarea portului Constanța, s-a prevăzut ca trenurile internaționale „Orient Expres” și „Berlin” să fie aduse la Constanța.
Ca urmare, în 1895, anul inaugurării, la 14 septembrie, a podului de peste Dunăre de la Cernavodă, care lega prin cale ferată vechiul regat cu Constanța, aceste două trenuri au început să sosească regulat la Constanța.
În aceste împrejurări mai mult decât faste, guvernul prezidat de Lascăr Catargiu a considerat mai mult decât oportună înființarea unui serviciu național de navigație maritimă. Cu organizarea acestuia a fost însărcinată, prin Înaltul Decret Regal din 28 aprilie 1895, Direcția Generală a Regiei Monopolurilor Statului, condusă de același eficient manager Grigore N. Manu, care administra, deja cu succes, recent înființatul  serviciu național de transport fluvial.
Astfel, cu un prim credit de 2.500.000 lei, Serviciul Maritim Român (SMR) a cumpărat primele sale vapoare: la 18 mai 1895, de la Societatea austriacă de navigație pe Dunăre DDSG, vaporul „Medeea” de 819 tone registru (150.000 lei) iar la 21 mai 1895, de la Casa „John Carlisle” din Londra, vaporul „Meteor” de 1.085 tone registru, la preţul de 800.000 lei. Diferența a fost destinată acoperirii cheltuielilor de exploatare, construirii clădirilor și magaziilor de mărfuri și instalării agenţiilor de navigaţie.
Dar ce știm despre primul nostru vapor „Medeea”? Prin viteza sa modestă, acest vapor mixt, cumpărat de la Societatea de navigație austrică pe Dunăre, nu putea fi întrebuințat ca vapor poștal. În calitate de cargou, nu putea fi utilizat decât pe distanțe mici, întrucât cheltuielile se dovedeau mult prea mari în raport cu o încărcătură de 1800 tone, cât putea îmbarca.
 

Inspirați de legende

 
Dar cum se spune că fără mitologica Medeea, fiica oceanidei Idyla, Iason, conducătorul argonauților, nu ar fi putut să obțină Lâna de Aur, așa și navigația română n-ar fi putut fi fondată fără nava omonimă.
Toate bune și frumoase, dar cum arăta acest vapor, construit la Triest în 1884, și cine era căpitanul?
Răspunsul ni-l oferă doi temerari navigatori, pe care nu pot să nu-i cred pe cuvânt.

„Astfel, în ziua de 31 mai a anului 1895 a acostat la cheul genovez – care încă se mai păstra – din portul Constanța -, primul vapor comercial sub pavilion român, căruia i se dete numele de «Medeea», vapor cumpărat de la o companie de navigație pe Dunăre și care făcea curse pe mare – precizează în lucrarea de anvergură „România Marinară” clc Nicolae M. Balotă.
Acest vas era mixt, adică era construit pentru pasageri și mărfuri. El nu depășea lungimea de 60 metri și era vechi, iar viteza sub 9 Mm pe oră.
În seara zilei de 14 august, la ora 6 seara, după o reparație sumară de două luni și jumătate, vasul a plecat din Brăila în prima sa călătorie sub pavilionul românesc, având la bord 25 de pasageri și 600 tone mărfuri  generale, atingând porturile Galați, Sulina, Constanța și Constantinopol.”.
Deși mic, chiar și pentru anul de grație 1895, vaporul avea o siluetă exterioară frumoasă și, în plus, avea reputația că de acesta se servise ani buni o mare companie de navigație maritimă, precum Lloyd-ul Austriac. Deși solid, cu prova impunătoare, pe mare era o adevărată jucărie în bătaia valurilor.
Tangajul (înclinarea longitudinală) era cum era, ruliul însă (înclinarea dreapta-stânga) era teribil.
Pe furtună, cei predispuși răului de mare, pe „Medeea” deveneau corpuri inerte până la intrarea în port.
Deși vasul avea oscilații ce adesea depășeau 45^⁰, totuși revenea imediat la starea normală.
Eugen Negulescu, alias Moș Delamare, comandant de cursă lungă și viitor contraamiral, care a activat și el în cadrul S.M.R., între anii 1912 și 1916, în calitate de comandant pe cargoul „Turnu Severin” (1913) și pasagerul „Principesa Maria” (1914) și 1918-1920, comandant pe vapoarele „Regele Carol I”, „România” și „Împăratul Traian”, iar după 1923, pe vaporul „Steaua Română” al societății de petrol omonime, este mult mai generos în privința informațiilor.
„Medeea” fusese primul vapor de mare cu care a efectuat primele sale călătorii ca ofițer de bord. Și primul secund român al navei!.

Astfel, în paginile „Ziarului științelor și călătoriilor”, publicație pe care a condus-o timp de 12 ani, acesta menționează cu lux de amănunte experiența trăită în anul 1896. Pe timpul unui voiaj de pomină, în care au avut de înfruntat o furtună teribilă care a durat două zile și trei nopți, comandantul a rămas ferm pe poziție, respectând cu strictețe graficul de marș, în condițiile în care putea să pună nava la adăpost și să amâne plecarea.
 „Statul major al primului vapor de mare comercial era, în întregime, compus numai din români.
Era primul vapor - al statului - al cărui tricolor îndreptățea mândria celor ce-l conduceau!
Primul tricolor român comercial ce fâlfâia falnic pe întinsul mării adumbrea sub cutele-i mândre pe primii pionieri ai viitoarei marine comerciale române.
Primul tricolor comercial român a fost păzit cu gelozie, cu sfințenie și orgoliu de ai săi.
Dacă ai noștri ne priveau cu drag – vapor și ofițeri – căci pentru cei ce simțeau românește, ofițer și vapor formau un tot nedespărțit – scump și drag tuturor, nu tot astfel se petrecea acest proces sufletesc cu alții...
[...] Ora de plecare sună, vaporul dă ultimul semnal din fluier. Pilotul se îmbarcă, schelele se ridică, mașina face ultima probă și remorcherul întinde remorca de la prova pentru a întoarce vaporul cu prova în largul Bosforului. Liberi pe mișcările vasului, dăm drumul remorcherului și... apoi la drum.
... Debarcăm pilotul, luăm firmanul de la Kavak și pornim înainte. Sub Rumelia Far o pădure de catarge umplu golful în care se adăpostesc corăbiile. În lungul Bosforului, dinspre mare, vin ondulații groase de valuri ce repercutează până aproape de Kavak.
[...] Firul celor 18 mile ale Bosforului s-a depănat de pe mosorul liniștei și al calmului, odată cu sosirea în dreptul farurilor Anatolia și Rumelia.
Comandant și ofițeri, conștienți de datoria și responsabilitatea ce ne asumau funcțiile noastre la bord, eram cu toții la comandă.”.
 

Întâiul lup de mare român

 
În privința comandantului navei, Aurel Negulescu consemna: „Căpitanul Georgescu, primul comandant român al primului vapor de mare românesc, fusese căpitan în Marina de Război.
Fost elev al Școlii Navale de la Brest, după anul de practică (sic!) care consta pe vremuri din înconjurul pământului – a fost încadrat în Marina de Război ca sublocotenent, dacă nu mă înșel, înaintea războiului.
Pe la 1882-1883 a fost avansat căpitan iar în 1884 numit comandant pe bricul «Mircea», vasul-școală al Marinei de Război.
Eu pe atunci eram elev al Școlii de Marină din Galați. Aveam 14 ani și trecusem în clasa a II-a, eram cel mai mic dintre toți copiii, însă foarte sprinten și-mi plăcea grozav de mult marinăria.
În timpul voiajului de practică din luna mai până în septembrie, comandantul mă relevase și, din când în când, îmi dădea atenție. O vorbă binevoitoare, ba și câte o prăjitură sau bomboane, lucru ce mă măgulea foarte mult, căci comandantul mă băga în seamă!
De unde să mă gândesc eu că, peste 12 ani, voi ajunge secundul mult apreciatului căpitan Georgescu, ca marinar nu ca militar?
Acest desăvârșit marinar, de la prezentarea la corp și până la gradul de căpitan a mers foarte repede. În acest grad însă a rămas...! Și, ironie a soartei, din marinar a fost făcut infanterist.
După 17-18 ani de ofițer de marină a fost mutat la nu știu care regiment de infanterie! O fi avut multe păcate după legile și disciplina militară, cu care nu se împăca deloc. Dar era un bun marinar.
Un desăvârșit dezinteresat materialicește, un om cinstit în toată accepția cuvântului. Acesta a fost întâiul român, comandant al primului vapor comercial de mare românesc” – conchidea cel ce avea să rămână în publicistică și literatură drept Moș Delamare.
Într-adevăr, Constantin Georgescu provenea din Marina Militară, ca mulți ani primi lupi de mare și directori sau subdirectori ai S.M.R.
Născut la Vălenii de Munte, la 30 iulie 1853, tânărul prahovean a absolvit cursurile Școlii Militare, la 1 august 1873, cu gradul de sublocotenent.
Și-a început cariera în Corpul Flotilei, la 1 ianuarie 1878 fiind înaintat la gradul de locotenent, iar la 20 ianuarie 1882, la cel de căpitan.
La 1 august 1886 a fost mutat la Arsenalul Flotilei iar la 12 mai 1887 a fost numit subdirector al acestuia.
Mobilizat în campanie, de la 29 aprilie 1877 la 5 august 1878, pe timpul Războiul de Independență, la 1 decembrie 1887 a fost detașat la Inspectoratul Porturilor.
În perioada 15 mai 1889 – 1 ianuarie 1891 a îndeplinit onoranta funcție de comandant al bricului „Mircea”.
Ulterior a revenit la Inspectoratul Porturilor, de unde, nu am aflat încă motivul, la 16 aprilie 1891, în baza Înaltului Decret Regal nr. 1086, a fost mutat la Regimentul 7 Linie!
„Iată dar justificarea mândriei și orgoliului meu, pe lângă celelalte motive de a fi primul secund în marina comercială.
De multe ori am avut motive temeinice de a fi supărat pe comandantul meu. Totdeauna însă, când supărarea părea a-și ajunge maximum, îmi aminteam, și nu puteam uita, bunăvoința ce-mi arătase atunci, când îmi îndruma primii pași spre cariera ce îmbrățișasem.
Am apreciat calitățile lui marinărești la dreapta lor valoare, și îl iubeam așa cum era, cu defectele lui cu tot.
Avea un caracter de așa natură că nu s-a încovoiat nici atunci, când urgisit de toți cei mari, a sfârșit cariera militară marinărească într-un mod cu totul excepțional.”- avea să concluzioneze Aurel Negulescu.
Având deja 19 ani de serviciu și nefiind întrutotul adecvat cerințelor și tendințelor economice ale S.M.R., la 12 mai 1902 acest prim vapor românesc a fost vândut pentru suma de 90.759 lei.
Și astfel, cu pavilionul entuziasmului și al cutezanței la catarg, Serviciul Maritim Român se lansase în competiția cu liderii consacrați ai shippingului european de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
 
Bibliografie:

1. Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu, „Contribuții la istoria Marinei Române, Vol. I Din cele mai vechi timpuri până în 1918”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1979
2. Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu, „Flota maritimă comercială română. Un secol de istorie modernă (1895-1995)”, Editura „Andrei Șaguna”, Constanța, 1995
3. Locotenent-comandor Constantin Ciuchi, „Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la împăratul Traian până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol I”, Tipografia Ovidiu H. Vurlis, Constanța, 1906

 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).