Lumea marinarilor Accident mortal pe submarinul „Delfinul”. Soția a dat statul în judecată (GALERIE FOTO)

 
 
 
În urmă cu opt ani, reputatul istoric și publicist dr. Florian Bichir readucea în atenția marelui public odiseea celor trei submarine românești „Delfinul”, „Marsuinul” și „Rechinul”.

”«Delfinul» era o navă depășită atunci când a intrat în dotarea Marinei Regale – constată dintru început dr. Florian Bichir în lucrarea sa „Corsarii uitați ai adâncurilor. «Delfinul», «Rechinul», «Marsuinul»”, apărută în 2014 la Editura Militară. Refuzat la probe în 1929 din cauza unor scandaluri de corupție, acceptate în cele din urmă în urma presiunilor politice din 1936, construit la un șantier italian fără experiență în domeniu, dar - lucrul cel mai important - a format primele echipaje de submariniști români.”.

Pe lângă tergiversarea probelor de recepție până la 9 mai 1936, când a fost arborat tricolorul la bord, faptul că era „cocoșat” din cauza unui viciu de construcție nu i-a adus din start și norocul asociat poreclei sale.

Un eveniment nefericit a îndoliat Marina Română încă înainte de aducerea sa în țară.
 
Prima victimă de pe „Delfinul”
 
Pe cât de norocos să facă parte din comisia de recepție a submarinului „Delfinul” pe atât de ghinionist a fost locotenent-comandorul Eugeniu Velciu.
Fiul Eugeniei și al lui Anghel Velciu, Eugeniu s-a născut la 24 aprilie 1894, la Slănic.


La 15 octombrie 1913 a intrat în Şcoala Militară de Administraţie, pe care a absolvit-o la 15 iunie 1915, ca sublocotenent, grad cu care a participat la Războiul de Întregire a Neamului.

Ofițer conștiincios și perseverent, a urcat repede treptele ierarhiei militare, fiind înaintat la gradul de sublocotenent de administraţie (15 iunie 1915), locotenent (1 aprilie 1917), căpitan (1 octombrie 1919) şi locotenent-comandor (1 octombrie 1928).

La 1 noiembrie 1921 s-a transferat în Marină, cu gradul de căpitan mecanic, fiind ambarcat pe navele Marinei de Război.

Din anul 1926 a făcut parte din majoritatea comisiilor trimise în străinătate pentru comenzi şi recepţii de nave şi materiale.


La 8 decembrie 1928 se căsătorise la Torino, în Italia, cu domnișoara Letizia Maria Adelaida Felice Mercadante, născută la 22 decembrie 1907 în Palermo.

În anul 1935 îndeplinea funcția de șef al Serviciului Tehnic în Comandamentul Marinei Regale.

Prin Decizia Ministerială nr. 1768 din 7 august 1935 fusese numit membru în Comisia de recepție Fiume, prezidată de comandorul Victor Schimdt, alături de comandorul ing. Vasile Năsturaș, căpitanul Victor Voinescu, locotenentul Corneliu Lungu și locotenentul mecanic Panait Papaianopol.

Pe timpul recepţionării în Italia a submarinului „Delfinul”, a paralizat, la 16 noiembrie 1935 fiind internat la Spitalul Civil din Fiume. „Pacientul fusese atins pe neașteptate de o paralizie a feței și a brațului stâng pe când era ambarcat într-un submarin, cu puține minute după ieșirea acestuia la suprafață de la o adâncime de 82 metri – au constatat medicii. Starea lui s-a agravat treptat până ce a apărut o paralizie completă a părții drepte a corpului și grave tulburări ale simțurilor (organelor senzitive).”.

Cu toate eforturile medicilor italieni, acesta s-a stins din viaţă la 16 decembrie 1935, ora 20, la numai 41 de ani.

Sub titlul „Cum a murit locotenent-comandorul Eugen Velciu”, ziarul „Adevărul” consemna în ediția din 20 decembrie 1935: „O radiogramă de la Fiume a anunțat că locotenent-comandorul mecanic Eugen Velciu din Marina Regală Română și-a găsit sfârșitul în urma unei experiențe de scufundare a submarinului românesc «Delfinul», care se află în Șantierul Naval din Fiume, unde i se aduc ultimele îmbunătățiri.

Locotenent-comandorul Eugen Velciu suferea de uree în sânge și astmă și scufundându-se la 80 de metri adâncime, s-a ales cu paralizie completă a unei jumătăți a corpului și cu o tensiune foarte ridicată, ceea ce i-au grăbit sfârșitul.”.

A doua zi, același cotidian informa opinia publică: „Socotindu-se că locotenent-comandorul Velciu a murit la datorie, Comandamentul Marinei Regale a hotărât aducerea în țară a rămășițelor pământești care vor fi înhumate cu pompa cuvenită la Constanța, lângă mare, căreia comandorul Velciu i-a închinat viața.

În acest scop s-a telegrafiat comandantului vaporului «Carpați», care se găsește actualmente la Napoli, ca în cazul când acest vapor vine direct spre țară, să se ia la bord și rămășițele pământești ale ofițerului; altfel, trupul comandorului Velciu va fi adus cu trenul.”.

La 29 decembrie 1935, o delegație de ofițeri, maiștri militari și un pluton de marinari din Divizia de Mare aveau să participe la Constanța la înmormântarea locotenent-comandorului Velciu Eugeniu.



Soția îndoliată cere despăgubiri
 
Rămasă văduvă și cu o fetiță de numai 6 ani, Ivonna Rosa, orfană, Letiția Velciu, asistată de avocatul bucureștean I.A. Vermeulen, a chemat în judecată statul român, reprezentat prin Ministerul Aerului și Marinei (M.A.M.) din București și Ministerul Apărării Naționale, solicitând părților implicate daune materiale în valoare de 2.000.000 lei.

Dosarul cu nr. 4976/1937 s-a aflat pe rolul Tribunalului Ilfov Secția a IV-a Cod Civil.

Motivul acțiunii îl constituia faptul că „Defunctul meu soț, locotenent-comandorul mecanic Eugeniu Velciu primind numeroase însărcinări în străinătate, în interesul armatei, a fost trimis în cursul anul 1935 în Italia, la Fiume, pentru recepționarea primului submarin «Delfinul» – preciza soția în acțiunea înaintată președintelui Tribunalului Ilfov.

Recepția a început la Fiume la 21 august 1935. Comisiunea era compusă din mai mulți membri, submarinul având un complex de aparate care necesita mai multe specializări.

Soțul meu făcea parte din Comisiunea pentru motoare și aparate.

Toate hotărâririle luându-se cu unanimitate sau cu majoritatea Comisiunii, numeni nu putea lipsi de la diferitele probe.

Submarinul pentru a putea ieși la suprafață și prin diferite aparate automate întrebuințează aer comprimat la 200 kg cm². Acest aer este trimis în butelii de oțel și legate între ele prin tuburi ce se strâng la un distribuitor cuvalvule, de unde pleacă la alte distribuitoare pentru diverse servicii. Complexul acesta de valvule și tuburi nu poate fi niciodată perfect etanș., fiind scăpări mici care cu timpul produc o urcare a presiunii în interiroul submarinului.

La această urcare de presiune mai contribuie și diversele evacuări în interiorul submarinului a aerului comprimat întrebuințat la diversele aparate. Ca remediu al efectului dăunător ce-l produce echilibrarea bruscă a presiunii, deschizând capacul, fiecare submarin are în capacul turelei un robinet numit robinetul de echilibrare. La ieșirea din imersiune trebuie să se aștepte echilibrarea presiunii prin acest robinet și numai apoi se deschide. Dacă situația o cere însă se deschide brusc și capacul, personalul simțind șocul restabilirii presiunii.

Toate acestea determină vizita medicală a personalului ce întovărășește submarinele spre a se putea constata rezistența la suprapresiune.”.
 
Cum s-a întâmplat nenorocirea
 
„În speță s-a făcut o probă de mare adâncime la 80-85 metri, la care a luat parte întreaga comisie – menționează Letiția Velciu. După ce s-au făcut toate verificările necesare probei, submarinul a ieșit la suprafață și din cauza valurilor necesitând o ieșire rapidă, nu s-a mai echilibrat presiunea cu robinetul de echilibrare ci s-a deschis brusc capacul, astfel că s-a resimțit în interiorul navei șocul echilibrării presiunii. Acest șoc influențează mai mult sau mai puțin, după constituția fizică a fiecăruia, simțindu-se în general în urechi.

Suprapresiunea împiedică într-o măsură oarecare funcționarea aparatului circulator prin comprimarea vaselor capilare din plămâni și restul corpului, făcând respirația mai anevoioasă. La presiuni mai mari de 2 atmosfere în sus, descreșterera bruscă a presiunii poate produce o embolie. Acest fenomen se poate produce nu numai la plămâni ci și în creiere, dând comoții cerebrale.

Aceste comoții cerebrale se produc la o schimbare de presiune mult mai mică chiar de câțiva milimetri, lucru ce s-a întâmplat cu soțul meu.
În plus de fenomenul compresiunii, mai trebuie luat în considerație și fenomenul nervos al inerției.

Din toate cele de mai sus rezultă de necontestat că autoritățile respective sunt obligate în primul rând să procedeze la vizita medicală a întregului personal din submarin. Această vizită medicală nu s-a făcut decât la o parte din membrii Comisiei de recepție, iar nu și soțului meu, iar culpa autorității este cu atât mai mare dacă ea însăși afirmă într-un proces verbal că soțul meu suferea de hipertensiune arterială foarte veche.

Medicii italieni, profesorul dr. Lionell Lenasz, medic șef al Secției Medicale a Spitalului civil din Fiume și dr. Giovanni Dalma, medic primar al Secției Psihiatrice ce l-au îngrijit pe defunctul meu soț în urma accidentului întâmplat la 16 noiembrie 1935, în timpul probei de imersiune a submarinului, au constatat că moartea a fost cauzată de decomprimarea aerului în timpul și din cauza serviciului.

Or, dacă autoritățile ar fi procedat la vizita medicală prealabilă a soțului meu, desigur că nu l-ar mai fi trimis la recepționarea acestui submarin și n-am fi fost expuși la această mare nenorocire.

De pe urma căsătoriei noastre a rămas o fetiță Ivonna Rosa Velciu în vârstă de 6 ani, lipsită nu numai de sprijinul părintesc dar și de mijloace de trai minimale, necesare unei educații pe care ar fi primit-o viețuind defunctul meu soț.

Aceste daune cerute reprezintă venitul minimal și normal de creștere, educație și trai ale copilului meu.”.
 
Instituțiile statului se disculpă...
 
Prin adresa nr. 112 din 17 aprilie 1936, directorul Marinei înștiința Serviciul Contencios, condus de locotenent-colonelul magistrat I. Constantinescu, că ofițerul făcea parte numai din comisia care a fost trimisă în Italia pentru recepția submarinului și, ca atare, „îndeplinea o funcție ocazională (!) de scurtă durată. Nefiind destinat a intra în compunerea echipajului ce urma să deservească în mod permanent submarinul, ofițerul nu a făcut vizita medicală, astfel cum s-a făcut pentru personalul destinat submarinului.”.

Cu apărarea intereselor statului în acest proces a fost delegat avocatul Octav Gheorghiu.

După ce a contestat valabilitatea actelor de stare civilă, lipsa certificatului de deces, a certificatului de naștere al minorei, precum și faptul că certificatul medical eliberat de medicii italieni „este confuz și complet nemotivat” și a făcut teoria hiberbarismului, în Întâmpinarea înregistrată la Serviciul Contencios al M.A.M. cu nr. 6331 din 4 decembrie 1937, cinicul avocat a conchis că „Locotenent-comandorul Eugeniu Velciu nu a avut nimic de suferit din cauza acestor probe ale submarinului. Din raportul făcut de către medicul căpitan Aurel Mihăilescu la 14 decembrie 1935, către N.M.S. «Constanța», se constată că defunctul suferea de arterioscleroză cu hipertensiune arterială, consecință a unui sifilis (!).

Vom dovedi cu martori că chiar în ziua de 16 noiembrie 1935, defunctul se plângea de dureri de cap și spunea că nu a dormit toată noaptea, deci începuseră semnele de congestie cerebrală, după care a urmat hemoragia cerebrală.

Deși se găsea în această stare, locotenent-comandorul mecanic Velciu Eugeniu s-a dus să-și facă datoria și a luat parte, împreună cu camarazii lui, la proba de scufundare.

În momentul deschiderii capacului, ofițerul nu are nimic, ia masa pe submarin, împreună cu ceilalți ofițeri. Abia după masă, simțindu-se mai rău, s-a culcat în cabina comandantului, unde a stat până la intrarea în port.

Imediat după aceea este transportat la domiciliul său, unde este vizitat de către medic căpitan Aurel Mihăilescu, care constată existența unei pareze faciale stângă, cu aceea a membrului superior și inferior corespunzător, cauzată de o hemoragie redusă, dovadă că bolnavul nu era paralizat ci avea o simplă semipareză stângă.”.

Cum, în stilul neaoș autohton „Mortul e de vină”, la 26 mai 1936 s-a întrunit Comitetul Consultativ Sanitar al Armatei, sub președinția generalului medic dr. I. Raianu, inspector general sanitar. Împreună cu alți cinci medici generali - dr. Iliescu, dr. Constantinescu, dr. Costea, dr. Negoescu și dr. Saidac și doi colonei – C. Fometescu și Leoveanu, au concluzionat că „boala care a provocat moartea ofițerului a fost hipertensiunea arterială foarte veche de care ofițerul suferea, pentru care Comitetul opinează că este dobândită în timpul dar nu din cauza serviciului (sic!)”.

Prin adresa înregistrată la 19 ianuarie 1938 la Secretariatul General al M.A.M., Letiția Velciu a cerut să i se recunoască și să i se plătească cu titlu de daune „de o sută de ori solda brută a gradului defunctului meu soț, ceea ce reprezintă suma de 1.170.000 lei numerar, declarând formal că în cazul în care dv. veți binevoi să acceptați această ofertă de tranzacție executând-o întocmai, declar formal că voi renunța la acțiunea la care mă refer mai sus, nemaiavând nici un fel de pretenții de nici un ordin față de Minister.”.

De asemenea, reclamanta solicita să i se elibereze și „un certificat constatator că moartea defunctului meu soț a avut loc în timpul și din cauza serviciului.”.

Consiliul de Avocați ai Serviciului Contencios al M.A.M., alcătuit din avocații C. Răileanu, Traian Oliva, I. Preutu și Gheorghe Iliescu, întrunit la 9 februarie 1938, a admis tranzația propusă de soția defunctului Velciu Eugeniu, apreciind că „a fost în tot timpul carierei sale unul din elementele cele mai excepționale ale Marinei Regale Române, atât prin capacitatea, munca cât și prin integritatea sa, precum și împrejuarea că soția și copilul susnumitului complet sărac, sunt siliți să ducă o grea existență cu pensia de 1725 lei lunar ce primesc împreună de la stat, ceea ce constituie o evidentă inechitate față de antecedentele și împrejurările în care a murit la datorie defunctul comandor Velciu și constituie un dureros exemplu pentru elementele brave ale Oștirii.”.

La 27 august 1938 generalul-adjutant Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei a aprobat referatul Secretariatului General, contraamiralul Alexandru Gheorghiu propunând să fie acceptată tranzacția propusă de petentă.

În acest scop a fost deschis un credit extraordinar pe seama M.A.M. în sumă de 1.170.000 lei, cu acoperire din fondul pentru deschideri credite suplimentare și extraordinare al Ministerului Finanțelor pe exercițiul 1938/1939.

Acesta a fost autorizat prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1444, în ședința din 15 mai 1939, semnat de prim-ministrul Armand Călinescu.

Submarinul „Delfinul”, sub comanda căpitanului Victor (Niţă) Voinescu, avea să sosească în țară, escortat de nava-bază ,,Constanța”, la 27 iunie 1936, fiind încadrat oficial în Divizia de Mare și botezat la 15 august, de Ziua Marinei, în prezența regelui Carol al II-lea.

Evenimentul a fost urmat de o ieşire în larg, o demonstraţie de imersiune a submarinului şi aruncarea în apă a tradiţionalei ancore de flori pentru pomenirea marinarilor morţi în Războiul de Întregire a Neamului. Și, evident, un banchet la bordul vasului S.M.R. „Dacia”.

Locotenent-comandorul Velciu era deja o simplă dar tristă amintire...
 
Bibliografie:

 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).

Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citeşte şi:
Lumea marinarilor Între două democrații. Fugarii de pe „Friedrich Engels”