Lumea marinarilor Alertă la Spitalul Militar Constanța. Frații Brezeanu (galerie foto)

În preajma celui de-al Doilea Război Mondial în elita medicală a Constanței figurau la loc de cinste frații Nicolae și Gheorghe Brezeanu, ambii medici cunoscuți și, deopotrivă, de apreciați.

Ambii erau medici militari. Colonelul Nicolae Brezeanu, fratele mai mare, făcea serviciu la Spitalul Militar din garnizoană, fiind un reputat chirurg. De altfel, între anii 1931 și 1934, pe când era doar maior, acesta a fost comandant al Spitalului Militar Constanța.

Om simpatic și fire jovială, doctorul Nae se bucura de multă încredere printre militari, dar și în mediul civil tomitan. Spiritual și cu o atitudine impunătoare, compania sa era ca un balsam - plăcută și reconfortantă.

Maiorul Gheorghe Brezeanu, mezinul, fusese transferat la Marină și activa la Infirmeria Școlii Navale. Îmbrăcat în uniformă de locotenent-comandor, nici el nu era mai prejos. Mai puțin autoritar decât Nae, junele Gică era tare simpatic și neîntrecut la petreceri.

Într-una din zile, Gică Brezeanu primi ordin din partea Diviziei de Mare să facă o vizită medicală amănunțită echipajelor celor patru faimoase distrugătoare – „Mărăști”, „Mărășești”, „Regele Ferdinand” și „Regina Maria” – ancorate cu pupa la cheu la dana nr. 1 a portului Constanța.
Tocmai în momentul în care vizita medicală era pe sfârșite, acostează în port un cargou englezesc, al cărui echipaj era compus, majoritatea, din marinari indieni. Cum unul dintre indieni tocmai ce trecuse printr-o criză de apendicită pe Marea Neagră, comandantul navei, un englez londonez spilcuit, care ținea mult la marinarul cu pricina, îl rugă pe pilot, imediat ce încheiase manevra de acostare la cheu, să-i aducă urgent un medic la bord. Aceasta deoarece vizita medicală o făcuse agentul sanitar, medicul portului fiind plecat din localitate.

Cum nava acostase la dana nr. 3, în vecinătatea navelor Marinei Militre, pilotul alergă într-un suflet la distrugătoare. Acolo dădu peste Gică Brezeanu, care tocmai ce încheiase vizita medicală și se pregătea să plece la Școala Navală, unde avea și locuința de serviciu.
Cunoscându-i la fel de bine și pe Gică și pe Nae, chirurgul de la Spitalul Militar din Constanța, îi spuse că este rugat de comandantul navei engleze să vină de urgență la vapor.

Gică Brezeanu nu ezită să-i vină în ajutor pacientului indian și drept urmare se prezentă comandantului navei. La prima vedere constată că simpaticul indian trebuia operat de urgență. Desigur, în schimbul unui onorariu gras de 10 lire sterline, care la vremea aceea valorau la bursa neagră 10.200 lei!


Îl luă așadar pe bolnav cu o trăsură și-l duse la el acasă, la locuința sa din incinta Școlii Navale de pe strada Traian, actualul sediu al Muzeului Național al Marinei Române.

Aici îl instală grabnic pe un pat de fier, tipic mediului cazon și-l lăsă în grija soției, a servitoarei și a ordonanței sale, cărora le interzise să-i dea ceva de mâncare.

Acestea fiind zise, își continuă cursa spre Spitalul Militar. După ce-i aduse fratelui chirurg la cunoștință cazul marinarului indian aflat la ananghie, îl rugă să-și ia instrumentele și să meargă împreună la locuința sa și să-l opereze acolo, pentru că dacă l-ar fi dus la spitalul civil din Constanța, ar fi pierdut onorariul oferit de comandantul navei.

Ajuns acasă la fratele său, constată că operația trebuia făcută în regim de maximă urgență. Ca atare, îl așeză pe indian pe o masă și, ajutat de toți ai casei, își făcu conștiincios meseria.

Desigur, ca de obicei, operația s-a încheiat cu succes. Recunoscător, Gică îi strecură lui Nae 3 lire sterline în buzunar cu de-a sila. Colonelul își luase toate instrumentele și se întoarse la Spitalul Militar.

În urmă, Gică își instrui soția și servitoarea cum să îngrijească pacientul, atrăgându-le în modul cel mai serios atenția să nu care cumva să-i dea de mâncare, pentru că această greșeală s-ar solda cu moartea sigură a indianului. Le mai făcu cunoscut ca nici măcar apă să nu-i dea. Apoi plecă pe jos în port la nava engleză.


Comandantul cargoului de 10.000 de tone îl primi pe Gică în careul său și acolo auzi cum a decurs operația indianului său. Știrea că marinarul este salvat și că peste două-trei zile îl va avea din nou pe vapor îl bucură nespus. Mai mult, auzind că în spital nu mai erau locuri și că medicul nostru a executat operația chiar în casa domniei sale, a apreciat într-atât gestul încât îi oferi de îndată lui Gică încă 10 lire sterline. Comandantul mai făcu și haz când auzi că marinarul era lăsat sub paza servitoarei și a soției sale, care evident, după asigurările sale, era net superioară unei infirmiere.

Despre locurile din spitalul orășenesc și despre calitățile soției sale desigur Gică mințise, dar englezul îl crezu.
Lucrurile însă au luat o cu totul altă întorsătură în casa locotenent-comandorului Gică Brezeanu. Presupusa infirmieră nu fu deloc la înălțimea unei veritabile reprezentante din serviciul inferior medical. În lipsa soțului său, plecă și doamna de acasă. Se duse la o prietenă să-i arate cum se fac niscaiva prăjiturele, lăsându-l pe indian în paza servitoarei, care se apucă și ea să prepare niște chiftele delicioase, după gustul și porunca domnului doctor.

... Așadar trecuseră deja trei ore de la operație și indianul stătea lungit pe patul din bucătărie. Era evident că se simțea mai bine și, prin urmare, urmărea cu ochii mari toate mișcările servitoarei, care făcea și pe bucătăreasa. Tocase carnea și se apucase să prăjească chiftelele. Nemâncat de vreo trei zile, indianul se lăsă sedus de mirosul de chifteluțe condimentate care începu să-i gâdile nările, încât, treptat-treptat, foamea începu să-l chinuie îngrozitor.

Nemaiputând suporta acest supliciu, îi făcu semn cu mâna stângă servitoarei, dându-i de înțeles că o roagă să-i dea o chifteluță. Femeia, care era cam în vârstă, și deci conștientă de riscul oricărei imprudențe, îi făcu semn că nu trebuie să mănânce nimic și, încrucișând mâinile pe piept, îi dădu de înțeles că, în caz contrar, se va duce sus, la ceruri. Indianul înțelese, zâmbi șăgalnic și insistă să-i dea doar o bucățică, de poftă.
Pusă la grea încercare, biata femeie își aminti din tinerețe că în satul ei natal trăia o babă care vindeca tusea, junghiul, brânca, fel de fel de bube, râia și deochiul. Și, câteodată, mai zicea baba cu pricina că nu e bine să crezi tot ceea ce spun doctorii.

Se mai învârti prin bucătărie, se amuză de felul în care indianul insista să guste chiftelele și ieși în curte. Zărindu-l pe Niculae, soldatul marinar desemnat drept ordonanța lui Gică, îl chemă în bucătărie să-i ceară părerea. Pentru că îndeobște servitoarea era cam autoritară cu ordonanța, aceasta, de cum intră în bucătărie, se descoperi, pocni tocurile și-i spuse din poziția de drepți:

Soldatul privi spre indian, se scărpină în cap și spuse într-o doară:

Servitoarea puse trei chiftele pe o farfurie, un dumicat de pâine albă și le întinse marinarului să-și facă pofta.

Niculae se duse apoi să așeze niște lemne într-o magazie. Când indianul se pregătea să îngurgiteze și a treia chiftea, a intrat val-vârtej pe ușă doctorul Gică, să vadă în ce stare se află pacientul. Îl găsi cu dinții înfipți în ultima chiftea. Când îl văzu, înlemni. Extrem de revoltat, își puse mâinile în cap, privi în tavan și începu să țipe la servitoare:

Ieși în curte și începu să-l strige pe soldatul său.

Era o zi de vară excepțional de caldă. Ordonanța își dădu seama de gravitatea cazului și o luă la fugă în direcția Spitalului Militar, care era la o distanță de vreun kilometru și jumătate de Școala Navală. Întrucât nu-i ieși în cale nicio trăsură sau mașină, soldatul nu se opri din fugă. Ajuns la spital, dădu buzna în cabinetul colonelului medic Brezeanu și, fără a mai saluta, îi spuse ținându-și cu greu respirația:

Și nici nu isprăvi de rostit vestea, că bietul marinar căzu lat, lungindu-se pe dușumea.

Însoțit de un caporal sanitar, se urcă într-un autocamion și porni grabnic spre Școala Navală. Când colonelul intră în casa fratelui său, dădu cu ochii de un tablou tragicomic. Cu fața plină de vânătăi, servitoarea plângea în hohote, în timp ce Gică Brezeanu o ținea de păr pe doamna comandor cu mâna stângă iar cu dreapta o lovea pe spate cu o centură doldora de catarame. Măturase cu ea toată dușumeaua și-acum o plesnea cu centura pe unde nimerea. Doamna era puțin grăsuță și pielea ei catifelată plesnea în contact cu cataramele, pentru că soțul ghinionist o altoia cu toată puterea, găsind-o principala vinovată.
Chirurgul Nae Brezeanu era mai înalt decât Gică, mai lat în spate și mult mai puternic. Când văzu încăierarea, îi dădu un brânci fratelui său și curmă imediat scandalul. Apoi îi administră indianului spălături stomacale și se întoarse cu același autocamion la spital.
La plecare, Gică îi mai băgă în buzunar două lire.
Ajuns în cabinetul său, Nae îl găsi pe soldatul Niculae lungit pe canapea. În pofida îngrijirilor acordate de ceilalți medici militari, ordonanța decedase.
În urma acestui eveniment nefericit, tot orașul vorbea despre cei doi frați medici, care au salvat de la pierire marinarul indian, pricinuind, în același timp, moartea tânărului oștean marinar.
Despre eveniment a aflat inclusiv comandantul englez, care se grăbi să transmită medicului condoleanțe, exprimându-și totodată admirația față de conștiinciozitatea marinarului nostru.

Colonelul medic Nae Brezeanu era nu numai un om spiritual ci și o fire extrem de comunicativă. Știa să povestească o sumedenie de istorioare pline de haz și nu scăpa niciodată ocazia să plaseze o glumă potrivită cu situația de moment.
Odată fusese adus la operație Dumitru Nicolau, ofițer radiotelegrafist din cadrul Serviciului Maritim Român. Deși era un marinar încercat, în fața bisturiului și a mesei de operație deveni extrem de fricos. Un an întreg medicul de bord Alexandru Văgăi de pe pasagerul “România” a luptat să-l convingă să-și facă o banală operație de apendicită. Văgăi era extrem de serviabil și vorbise cu Nae Brezeanu despre fobia prin care trecea ofițerul și nevoia de a-l spitaliza de urgență.
Plutonierul sanitar Crintea, care îl adusese pe Nicolau din port cu o trăsură, veni cu pacientul în sala de operație și-l așeză pe masă. Ofițerul era dezbrăcat la piele și acoperit cu un cearșaf.
Imediat își făcu apariția și colonelul Nae Brezeanu. Atunci îl vedea pentru prima oară pe Nicolau și făcu cunoștință cu el pe masa de operație. Curând își făcu apariția în halat alb și doctorul Văgăi.
Ofițerul radiotelegrafist rămăsese impresionat de figura masivă a colonelului și când acesta i-a așezat tifonul pe nări, observă că celebrul chirurg avea mâinile mari, osoase și că era încins cu o curea peste halat, de care atârna un masat (unealtă de oțel în formă de sul, întrebuințată la ascuțitul cuțitelor – n.n.) și un cuțit de bucătărie. Începu să-i bată inima de-a valma. Nae Brezeanu nu mai scotea o vorbă și se tot învârtea pe lângă el încruntat.
În cele din urmă i se adresă plutonierului pe un ton autoritar, făcându-i discret cu ochiul:

Văgăi îl privi uimit pe Nae Brezeanu și nu știa ce să mai creadă, în timp ce Nicolau îl urmărea siderat de pe masa de operație, întrebându-se ce va face cu ditamai cuțitul de bucătărie și dacă cel care vrea să-l opereze era într-adevăr medic sau măcelar.
Plutonierul sanitar răspunse prompt la întrebarea colonelului Brezeanu, dar cu ochii îndreptați spre ofițerul radiotelegrafist:

Chirurgul trase cuțitul de bucătărie de vreo câteva ori pe masat, întocmai ca măcelarii de meserie și-i spuse, aproape răstit, plutonierului:

Pe fereastră era într-adevăr un ciocan de lemn, asemenea celor cu care gospodinele bat carnea pentru șnițel; Crintea puse mâna pe el dar instantaneu radiotelegrafistul sări de pe masa de operație și, înfășurat pe corp cu cerșaful, ieși afară și-o luă la fugă prin curtea spitalului spre poartă, intenționând să sară într-o trăsură și să se întoarcă la vapor.

Plutonierul Crintea și medicul Văgăi se luară după el. Crintea n-a mai avut timp să lase ciocanul deoparte și alerga cu el în mână. Când văzu Nicolau că sanitarul vine după el cu ditamai barosul, o iuți cât putu de tare să evadeze din curtea spitalului. Norocul fu că în poartă erau câțiva sanitari care-l imobilizară pe fugar.
Medicii spitalului, în frunte cu tandemul Brezeanu-Văgăi, l-au convins cu mare greutate pe Nicolau să suporte operația, demonstrându-i că totul fusese doar o farsă!
De această întâmplare s-a amuzat întreg personalul și, desigur, și cei care au auzit-o ulterior, pentru că distinsul colonel medic Nae Brezeanu nu prididea să o povestească cu lux de amănunte prin oraș tuturor cunoscuților.
Pe navele Serviciului Maritim Român nu era careu în care să nu se facă haz de ofițerul radiotelegrafist Nicolau și de gluma administrată de hâtrul medic chirurg Nae Brezeanu de la Spitalul Militar din Constanța.
*
*             *
După câțiva ani, vestitul chirurg militar a trecut la cele veșnice, fiind regretat de toți marinarii militari și civili, precum și de ofițerii de uscat din garnizoană.

Nu după multă vreme, a decedat și Gică Brezeanu.

S-au stins astfel amândoi frații, aparent ca niște simpli muritori. Dar în urma lor au rămas faptele, pe care am privilegiul să vi le evoc astăzi, la atâția ani distanță, grație talentului și inspirației comandantului de cursă lungă Nicolae M. Balotă, celălalt Nea Nae, care a lăsat moștenire posterității amintirile sale frumos ticluite, în cele patru tomuri memorialistice, sugestiv intitulate “România Marinară”.

Bibliografie:

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Lumea marinarilor Pescuitorul de mine. Cazul Johnson
https://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/lumea-marinarilor/lumea-marinarilor-pescuitorul-de-mine-cazul-johnson-777856.html