Lumea marinarilor Cu patima științei. Comandorul Pavel Popovăț (GALERIE FOTO)

Au trecut deja 90 de ani de la trecerea în neființă, la 21 aprilie 1932, într-un mod atât de neașteptat, a celui care a fost comandor Pavel Popovăț, o minte sclipitoare și un inventator de geniu al Marinei Române.

„Camaradul nostru, marinarul desăvârșit Popovăț Pavel, s-a aruncat în valurile mării pentru a-și curma viața de mizerie – avea să-l deplângă amiralul Sebastian Eustațiu. Marea pe care a înfruntat-o o viață întreagă l-a tras în adâncurile ei!
El, omul cinstit, care sărac și-a început viața, sărac a rămas până la sfârșitul carierei sale. A trecut prin grade și funcții înalte de unde putea să facă avere, a rămas însă curat ca și sufletul său. […]
Marinarii bătrâni și tineri care l-au cunoscut îndeaproape, care i-au știut sufletul său blând, drept și cinstit, să verse lacrimi, care pe undele mării să se ducă până la locul ce el și l-a ales ca mormânt!”.

Carieră de excepție în Corpul Flotilei Regale

„Ca ofiţer secund a stat neclintit la postul său în zilele şi nopţile de groaznică furtună. Prin cunoştinţele sale astronomice şi dibăcia observaţiilor sale a putut prinde o stea și a-i lua înălţimea printre norii vijeliei. A calculat şi fixat poziţia vasului, care din cauza uraganului ce l-a frământat continuu nu se mai ştia unde se găseşte.

Pe temeiul acestei observaţii şi a calculului exact, bricul «Mircea», cu catargele rupte şi velele sfâşiate, a găsit cu uşurinţă intrarea Bosforului şi a intrat la adăpost.”.

După efectuarea reparaţiilor necesare în urma furtunii, bricul a executat partea a doua a campaniei de instrucţie, vizitând porturile Constantinopol, Pireu, Navarino, Messina, Neapole, Civitta-Vecchia, Livorno, La Spezzia, Toulon, Barcelona, Palma, Alger, La Goulette, Malta şi Caneea.

Cu gradul de căpitan, acordat la 1 ianuarie 1889, în cursul acestui an a activat în cadrul Depozitelor Fluviale, spre sfârşitul anului mutându-se la Administraţia Centrală a Războiului.

De la 1 aprilie 1891 a comandat Compania Chilia Veche şi canoniera “Fulgerul”.

În 1892 a fost repartizat la Divizia Echipajelor, efectuând un stagiu de ambarcare la bordul crucişătorului “Elisabeta”.

În calitate de comandant secund al acestuia, în 1893 a participat la campania de navigaţie din Marea Neagră, cu escale la Balcic, Constantinopol, Iamboli, Sinope, Trebizonda, Ialta, Sevastopol şi Odessa.

La bordul crucişătorului s-a aflat şi savantul român Grigore Antipa, care l-a caracterizat ca pe „un om de ştiinţă desăvârşit, care putea fi profesor de matematici la orice universitate”. La rândul său, amiralul german Barandou considera că „acest ofiţer ar putea ocupa locul de frunte în cea mai mare marină din lume.”.

După un an petrecut la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, la 1 martie 1895 a revenit la Divizia Echipajelor, ambarcându-se tot ca ofiţer secund pe bricul „Mircea”, cu care a participat la serbările ocazionate de inaugurarea Canalului Kiel.

Ulterior a fost comandant al Companiei Sulina (1895), respectiv căpitan de port clasa I la Brăila (1896) în cadrul Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor.

Înaintat la gradul de maior, în 1896 este numit  comandant al bricului „Mircea”, cu care a executat lucrări hidrografice destinate ridicării hărţii Mării Negre, coasta României (1 februarie 1897).

De la 1 aprilie 1898 revine în cadrul Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor, în calitate de căpitan de port clasa I la Galaţi.

În elita Serviciului Maritim Român

 De la 13 mai 1898 este numit subdirector al Serviciului Maritim Român (S.M.R.), aflat sub direcţia comandorului Ioan Coandă.

În această calitate s-a străduit să-l organizeze temeinic, răspunzând unor deziderate mai vechi ale besle. A făcut eforturi deosebite pentru dotarea flotei cu cât mai multe nave, pentru românizarea echipajelor navelor comerciale proprii, pentru stabilirea itinerariilor şi menţinerea regularităţii curselor navelor de pasageri ș.a.m.d.

La 31 octombrie 1898 a preluat şi comanda cargoului “Iași” iar la 1 aprilie 1906 a fost înaintat la gradul de căpitan-comandor.
Odată cu construcţia noilor pasagere maritime în şantierele franceze, a fost trimis la Saint Nazaire, unde în vara anului 1907 a recepţionat nava „Dacia”, pe care a adus-o în ţară.
În anul 1907 a întocmit o „Dare de seamă asupra exploatării S.M.R. pe timp de 12 ani”.

Ignorat în propria țară

„Popovăţ a fost un matematician şi fizician de valoare. Ca mulţi învăţaţi de la noi, a trebuit să treacă şi el prin purgatoriul invidiei şi al neînţelegerii, să lupte cu nepăsarea oficialităţilor şi să rateze multe din posibilităţile sale.
Făcuse câteva invenţii şi îmi aduc aminte de una privitoare la folosirea maşinilor cu reacţie, menită să înlocuiască elicea obişnuită cu una acţionată prin explozie.
Această invenţie a trebuit să ajungă pe mâini străine ca să fie valorificată.”.

În fruntea Serviciului Maritim Român

„Avem în Popovăţ un savant vizionar ce şi-a depăşit epoca, un om de ştiinţă de extraordinară valoare al cărui nume trebuie să-şi găsească locul printre pionierii aviaţiei mondiale.
Putem spune cu certitudine că Popovăţ a realizat primul în lume un sistem teoretic dar şi practic de reacţie directă aplicabil la orice mediu fluid. A brevetat soluţia sa cu reacţie directă cu aplicaţie la nave aeriene şi marine.
De asemenea, el este cel care a analizat pentru prima oară în lume performanţele reacţiei directe în regim pulsatoriu şi în regim continuu, arătând avantajele sistemului continuu şi propunând, în acelaşi timp, o soluţie practică valabilă la nivelul dezvoltării tehnicii din acea vreme, pentru regim pulsatoriu.”
„Omul acesta rar aşa de bine înzestrat, iubit şi admirat de toţi, avea două însuşiri care, în acelaşi timp, puteau fi calităţi sufleteşti şi defecte sociale în mediul în care trăia: o modestie exagerată şi o extremă delicateţe sufletească”, menţiona camaradul şi prietenul său Jean Bart.

„Comandorul Pavel Popovăţ întruchipa chipul marinarului de rasă. O îmbinare fericită de calităţi înnăscute şi o solidă pregătire ştiinţifică făcuse un adevărat maestru în arta nautică şi un savant în ştiinţa navigaţiei… Cu ochiul sigur, cu sânge rece, în manevra pânzelor era neîntrecut. Cu admiraţie îl priveau bătrânii corăbieri prin toate porturile în care flutura flamura românească.
Tânăra navigaţie comercială maritimă îi datorează mult acestui om capabil, bun şi cuminte care a lucrat cu devotament şi pricepere pentru crearea şi organizarea Serviciului Maritim Român, această nouă ramură de activitate românească.
În diferite misiuni în străinătate, în conferinţele pentru regimul Dunării, se remarca întotdeauna distinsa-i personalitate şi competenţa desăvârşită a omului de meserie, în toate cercurile de specialişti în care se găsea… Cu patima ştiinţei, matematician pasionat, chinuit de spiritul de invenţie, a lucrat necunoscut şi izolat la perfecţionarea unor noi motoare cu explozie pentru navigaţie şi aviaţie”, menţiona Jean Bart.

„Comandorul Pavel Popovăţ, fostul director al S.M.R., neputând face faţă plăţilor pentru închirierea unor vapoare, a preferat să se sinucidă, aruncându-se în valurile mării.
El, omul cinstit, care sărac şi-a început viaţa, sărac a rămas până la sfârşitul carierei sale. A trecut prin grade şi funcţiuni înalte, de unde putea să facă avere, a rămas însă curat ca şi sufletul său”, arăta contraamiralul Eustaţiu Sebastian, fost comandant al Marinei Militare între anii 1909 și 1917.

Cu acest prilej, contraamiralul Ioan Coandă, fostul său șef, camarad și prieten vreme de trei decenii, a evocat personalitatea marelui dispărut: „În 1924, obosit și mai cu seamă amărât de dificultățile ce i se făceau în conducerea S.M.R., a ieșit la pensie, sărac dar cinstit.
Fără altă avere și numai cu o mică pensie, având a întreține o familie grea, deși la o vârstă destul de înaintată, nu se dă bătut; după  numai patru ani, după ce încercase să lucreze și în alte direcții, dar fără folos, și-a reluat activitatea marinărească, dar de data aceasta pe cont propriu.
Bazându-se pe experiența de 25 de ani ce avea în conducerea Serviciului Maritim Român, afretează vapoarele «București» și «Iași», ce erau destinate vânzării ca improprii serviciului, și se încumetă a face o exploatare pe care o credea rentabilă, îmbarcându-se și luând el însuși comanda vaporului «Iași», cu care pornește în diferite porturi.
Timpul în care, constrâns de nevoi, a conceput acest îndrăzneț plan, nu i-a fost prielnic, căci abundența de tonaj disponibil a provocat, tocmai la acea epocă, o simțitoare scădere de navluri, care nu acopereau decât într-o foarte mică parte cheltuielile de exploatare, asigurare s.c.l.
Așa că, după un an și câteva luni, Popovăț se găsește în fața unui deficit de câteva sute de mii de lei, care forțat l-au adus în situația tristă de a se vedea descoperit, fără nici o nădejde de acoperire.
El, omul cinstit și mândru, matematician desăvârșit, a calculat cu calmul omului rece, imposibilitatea de a ieși din acest impas fără o micșorare a sa, a unei vieți curate și demne și a ajuns la hotărârea eroică de a-și curma firul vieții.
Ca iubitor al mării, căreia i s-a devotat aproape 50 de ani, s-a gândit și la mijlocul de cum ar termina și, tot cu calmul omului rece, în ziua de 21 aprilie a.c. ia hotărât drumul mării, îmbarcându-se la Constanța, fără ca familia sa să știe, pe vaporul «România», care pleca în cursă regulată spre Istanbul.
Pentru a fi la adăpostul privirilor indiscrete și pentru a nu fi stânjenit în planul ce-l concepuse, a solicitat favoarea de a i se da o cabină singur, izolată pe puntea de sus a vasului, la clasa a II-a, din care să poată ieși la ora când supravegherea oamenilor de pe bord era mai slabă.
După ce scrisese două scrisori, una familiei și alta comandantului vasului, prin care îl ruga de a înainta scrisoarea familiei la București și după ce mai face în scris câteva reflecții privitoare la ultima sa invenție de a înlocui elicea cu mașini cu reacțiune direct cât și cu motoare, intitulate «Recordul meu», iese din cabină, se aruncă peste bord în liniștea nopții, fără a fi observat de nimeni și se afundă în profunzimea mării, care i-a fost atât de dragă și de care nu s-a despărțit de aproape 50 de ani.
Abia la intrarea în Bosfor s-a aflat de dispariția lui, care a fost constatată de comandantul vasului.
Așa se isprăvește odiseea tragică a omului cuminte, blând și bun cu toți care îl apropiau.
Și discret, fără a pricinui nimănui nici o supărare și nici o cheltuială, s-a dus dintre noi acel ce a fost comandorul Pavel Popovăț.
Să zicem din adâncul inimii: «Dumnezeu să-l ierte!», promițându-i că nu-l vom uita și îi vom păstra o veșnică amintire.”.

„Ce dramă sufletească s-o fi desfășurat în ultima epocă a vieții acestui om nepătat, înțelept și ponderat?  - se întreba consternat comandorul Eugeniu Botez.

Nu era un romantic dezechilibrat, gata să facă un gest necugetat de extremă disperare.
Era un om cuminte, cumpănit, cu un adânc simț de control în viață.
Tragica moarte chemată de el nu a putut fu pentru mintea și inima lui decât un sfârșit logic, fatal, în fața unei probleme de viață la care el nu găsea altă soluție. A ajuns fără să șovăie la concluzia că trebuie să dispară.
Moartea îl atrăgea acolo unde-și trăise viața.
De pe vaporul pe care în tinerețe îl condusese cu artă, s-a aruncat hotărât în valurile mării pe care el o iubise cu pasiune… Și marea l-a primit în sânul ei!
O viață de luptă încheiată cu un ultim gest eroic. Suferința morală a datoriei neîmplinite, din cauza timpurilor grele prin care trecem, îl condamnă, fără apel, și-i hotărăște destinul.
Viața și moartea acestui distins marinar român, pionier al navigației noastre maritime, rămâne o rară pildă generațiilor care vin.
Un subiect de tragedie antică în lumea românească de azi!”.

1. Nicolae Ionescu-Johnson, “Însemnările unui marinar”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956
2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
3. Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moșneagu, Gheorghe Stănescu, „Printre sute de catarge. Serviciul Maritim Român 1895-1945”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020