Lumea marinarilor Destinul șefului promoției 1942 „Desrobirea”. 100 de ani de la naștere

 
La împlinirea unui secol de la nașterea sa, mă simt mai mult decât onorat să-i evidențiez personalitatea și să evoc postum, dar cu o statornică admirație, cariera viceamiralului ing. Vasile-Marcel Diaconescu, unul dintre reputații ofițeri de marină care au primit botezul focului chiar din perioada cadeției.
 

Atras de cariera armelor

 
Născut la 14 ianuarie 1922 în oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Treiscaune, astăzi judeţul Covasna, Vasile-Marcel Diaconescu avea să devină un demn urmaș al căpitanului Titus Diaconescu de la Şcoala de Tragere a Infanteriei, transformată ulterior în Centrul de Instrucţie al Infanteriei.
A urmat cursurile Şcolii primare mixte între anii 1928 și 1932 în orașul natal, fiind premiant de onoare, cu media 9,75.

În spiritul epocii și în tradiția familiei, între 1932 și 1940 și-a continuat studiile liceale la Liceul Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, pe care l-a absolvit în luna ianuarie 1940, cu media 9,30 la bacalaureat.

În condițiile vitrege ale celui de-al Doilea Război Mondial, a optat pentru o carieră în Marină. Astfel, în perioda 1 octombrie 1940 – 10 mai 1942 s-a numărat printre cadeții Şcolii Navale N.M.S. “Mircea” din Constanţa.

Între Anul I și II a efectuat practica de vară – de la 27 mai la 30 august 1941 - ambarcat la Grupul Submarine şi Vedete Torpiloare iar de la 1 la 30 septembrie 1941, pe monitorul “Basarabia”.

Spre deosebire promoţiile precedente, promoţia sa nu a fost ambarcată pentru practică de vară pe nava-şcoală „Mircea”, ci direct pe navele de luptă ale Forţei Navale Maritime unde, după mai puţin de o lună de la data ambarcării, cadeții au intrat direct în vâltoarea războiului, fiind repartizaţi fiecare la posturile de luptă pe navele respective.

 

„Ambarcarea, la 27 mai 1941, la Grupul Submarine şi Vedete Torpiloare a corespuns opţiunii formulate de subsemnatul care, în calitate de şef al promoţiei, la sfârşitul Anului I am fost primul întrebat – avea să consemneze viceamiralul ing. Diaconescu în Autobiografia redactată la 6 iunie 1999.
Împreună cu mine au mai fost repartizaţi la acest grup încă cinci colegi, printre care şi Victor Bogdan, actualmente viceamiral în retragere (decedat la 22 octombrie 2006 – n.n.).
Am fost repartizaţi, toţi şase, pe nava-bază “Constanța”, pe care erau cazate echipajele submarinului “Delfinul” şi, parţial, cele de la vedetele torpiloare tip Vosper - “Viscolul”, “Vijelia” şi “Viforul”.
În primele trei săptămâni de la ambarcare şi până la începerea războiului (27 mai – 22 iunie 1941) am făcut mai multe ieşiri pe mare cu vedetele torpiloare şi nava-bază “Constanța” pentru lansări de torpile de exerciţii, şi o ieşire cu submarinul “Delfinul” (numai eu şi Victor Bogdan), în ziua de 19 iunie 1941, pentru exerciţii de imersiune rapidă şi înregistrarea cu hidrofoane de pe altă navă a zgomotului produs în imersiune la diferite distanţe şi adâncimi şi la diverse viteze.
A fost ultima misiune de exerciţiu pe timp de pace a submarinului “Delfinul”. În primele zile după izbucnirea războiului a plecat în misiune de luptă.

În scurta perioadă 22 iunie – 26 iunie 1941 am rămas tot pe nava-bază, participând la serviciul de cart (timonier de veghe) şi la cel de gardă (ajutor al ofiţerului de gardă). Astfel am avut privilegiul de a fi martor ocular, de pe puntea superioară a navei-bază (fiind de cart 04.00 – 08.00), la evenimentul scufundării distrugătorului-lider “Moskva” şi avarierea celuilalt distrugător-lider “Harkov”, în dimineaţa zilei de 26 iunie 1941.
După 26 iunie 1941 şi până la terminarea practicii de ambarcare la mare – 30 august 1941, am fost repartizat permanent - la cererea mea - pe vedeta torpiloare “Viscolul”, comandată de locotenentul Ioan (Ţache) Zaharia.

Deşi eram elev sergent (ulterior avansat la elev plutonier major), mi s-a încredinţat de către comandant funcţia de ofiţer secund, care nu era încadrată. Cu această vedetă şi în această funcţie am participat la toate misiunile de luptă executate de această navă, până la debarcarea mea, pe 30 august 1941.
Dintre aceste misiuni citez ca mai importante participarea la scufundarea primului submarin inamic pătruns în apele noastre, la Est de Mangalia, în ziua de 9 iulie 1941 (pentru care am fost decorat împreună cu alţii, după omologarea oficială a scufundării); participarea la o scurtă luptă cu un hidroavion inamic, în largul coastei, la Est de gurile Dunării; numeroase misiuni de noapte de patrulare şi căutarea inamicului în largul coastei de Sud a Basarabiei; câteva misiuni de pază antisubmarin a navelor puitoare de mine care au completat barajul de protecţie a zonei Midia – Constanţa – Mangalia; câteva misiuni de escortă antisubmarin a navelor de dragaj şi a submarinului “Delfinul” cu ocazia plecării şi sosirii acestuia în/din misiune etc.
De la 1 la 30 septembrie 1941 am fost ambarcat la Dunăre, în cadrul practicii de vară, pe monitorul “Basarabia”, împreună cu o grupă de colegi din promoţia mea. Am fost repartizat la armamentul tunului antiaerian şi naval de 37 mm Rheinmetall de pe spardeck.
Am participat şi la unele exerciţii de tragere indirectă cu bateria principală de tunuri navale şi antiaeriene de 120 mm “Skoda”, cele mai moderne tunuri din înzestrarea monitoarelor la acea vreme.
În perioada respectivă nu a avut loc nicio acţiune de luptă, navele Flotilei de Dunăre sovietice fiind de mult retrase de pe fluviu iar aviaţia inamică având angajamente mai importante pe frontul de luptă al bătăliei pentru Odessa.
După o scurtă permisie, am revenit la Şcoala Navală în octombrie 1941, pentru a urma cursurile Anului II până în luna aprilie 1942 şi ulterior, pentru a participa la examenul de absolvire a şcolii. Am terminat Şcoala Navală ca şef de promoţie, cu media 9,47.
Am fost avansat aspirant de marină (echivalentul gradului de sublocotenent din armata de uscat) la 10 mai 1942, în cadrul festivităţii de gradare desfăşurate la Bucureşti.
Prima şi cea mai importantă distincţie pe care am primit-o încă la începutul carierei de ofiţer de marină a fost sabia de onoare de şef de promoţie conferită de Regele Mihai, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, în mai 1943 la Sibiu, cu prilejul festivităţii de înălţare la gradul de sublocotenent şi de aspirant de marină a promoţiei 1943 (la data de 10 mai 1942, la festivităţile de avansare a promoţiei mele, 1942, la Bucureşti nu se acordaseră săbii şefilor de promoţie).
Inscripţia de pe lama sabiei: „Şefului Promoţiei a 22-a de ofiţeri de marină «Desrobirea» 1942”, constituie o recunoaştere a faptului că promoţia noastră şi-a adus contribuţia la dezrobirea teritoriilor răpite de Uniunea Sovietică.

Început belicos de carieră

După un scurt concediu, m-am prezentat în luna mai 1942 la Escadrila de Vedete Torpiloare, unde fusesem repartizat conform opţiunii mele. Din păcate, la acea dată Escadrila nu mai consta decât dintr-o singură vedetă torpiloare tip Vosper, respectiv “Viscolul”, pe care fusesem ambarcat anterior ca elev, celelalte două - “Vijelia” şi “Viforul” -, fiind scufundate la 9 noiembrie 1941, lovindu-se de mine inamice, în baia de la Nord de gurile Dunării, pe când escorta un convoi de două nave ungureşti.
De aceea s-a constituit, împreună cu submarinul și în cadrul Grupului Submarine şi Vedete Torpiloare, un Centru de Instrucţie al submarinelor şi vedetelor torpiloare, dislocat în Bazinul vechi al Șantierului Naval Galaţi, înglobând unele din echipajele submarinelor “Rechinul” şi “Marsuinul” şi al celor şase vedete torpiloare tip “Power”, toate aflate în diverse faze de finalizare a construcţiei, în Șantierul Naval Galaţi. În acest Centru de Instrucţie, pe lângă cunoaşterea din timp a navelor respective, am participat efectiv şi la lucrările de finalizare a construcţiei lor.
Subsemnatul am fost repartizat ca ofiţer secund la vedeta nr. 6, având comandant pe locotenentul Gheorghe Popescu. Fostul meu comandant de la vedeta “Viscolul” – locotenentul Ion Zaharia - devenise, între timp, comandantul Escadrilei de Vedete Torpiloare.
Cele şase vedete torpiloare tip “Power” au plecat din şantier la Constanţa, în rate, funcţie de terminarea construcţiei lor, pentru finalizarea probelor de recepţie la mare.
Vedeta nr. 6 pe care eram ambarcat a plecat în primul lot, în toamna anului 1942. Probele de recepţie la mare nu au dat la început - şi chiar ulterior, o anumită perioadă – rezultate favorabile, constatându-se repetate defecţiuni la motoare (ruperea cuplajului elastic dintre motoare şi reductoarele inversoare şi neatingerea vitezei maxime prescrise de caietul de sarcini). Acestea au necesitat repetarea probelor cu diferite variante de cuplaje elastice şi de elici, până la găsirea unei soluţii acceptabile şi fiabile.
În consecinţă, o perioadă vedetele nu au putut fi folosite la misiuni de luptă şi chiar ulterior folosirea lor a fost numai pentru anumite misiuni şi numai în funcţie de starea lor tehnică.
Această situaţie a făcut ca în anii 1943 şi 1944 aceste vedete să fie folosite mai ales în misiuni de supraveghere şi pază antisubmarin la cele două pase de intrare – ieşire în şi din baraj (Midia și Mangalia), la patrulare de noapte în jurul barajului de mine şi la escorta antisubmarin a navelor care dragau drumul submarinelor noastre la plecarea şi respectiv sosirea în şi din misiune. Am participat la toate aceste misiuni.
Această situaţie a permis însă Escadrilei de Vedete Torpiloare ca la cererea altor nave ale Forţei Navale Maritime să detaşeze unii din comandanţi şi secunzii de vedete torpiloare pentru diferite misiuni – îndeosebi de convoiere - pe acele nave, ca înlocuitori temporari ai unor ofiţeri de la bordul acestora, indisponibili din motive de boală sau de altă natură.
În această situaţie de detaşat temporar a fost şi subsemnatul, de câteva ori, atât în 1943 cât mai ales în 1944, din care citez: Detaşat la distrugătorul “Regina Maria”, pentru misiunea de escortă a unui convoi de la Constanţa la Sevastopol şi retur, în zilele de 9 – 12 ianuarie 1944.

Misiunea a decurs fără incidente din punct de vedere al atacurilor inamice, dar a fost deosebit de dificilă din cauza unei furtuni cu vânt de forţa 8-9 şi mare de gradul 7-8, care a produs şi pierderea unui om din echipajul celuilalt distrugător din escortă - “Regele Ferdinand”. Am fost ofiţer cu artileria antiaeriană de la bord.
Detaşat la distrugătorul “Mărăști” pentru misiunea de escortă a unui convoi destinat evacuării trupelor române şi germane din Crimeea, în zilele de 16 la 20 aprilie 1944 (Convoiul “Alba Iulia”, „Ardeal” şi “Danubius”). Această misiune a fost una din cele mai grele din “Operaţiunea 60.000” de evacuare a trupelor din Crimeea, deoarece a suferit la întoarcerea de la Sevastopol un atac de submarin, în dimineaţa zilei de 18 aprilie şi unul de noapte, ambele fără efect, dar mai ales cinci atacuri de aviaţie, unul de la mare înălţime, fără efect, dar celelalte în picaj, din care al doilea în picaj “stil evantai” executat eficient, care a lovit grav nava “Alba Iulia”, pe care erau ambarcaţi circa 5.000 de oameni, din care circa 1.500 – 2.000 au sărit în apă din cauza panicii create la bord şi, în final, circa 500 au decedat.
Cu toată riposta îndârjită a artileriei antiaeriene de la bordul distrugătorului şi a celeilalte nave de escortă române - canoniera “Ghiculescu”, precum şi a celor două nave germane din escortă, nu s-a reuşit să se provoace pierderi inamicului aerian.
Detaşat în prima jumătate a lunii iulie 1944 şi până la 19 august 1944 la un grup de patru vedete torpiloare germane tip “Lürssen” şi anume pe vedeta torpiloare “S-26”, comandată de locotenentul german Silies (gruparea era comandată de căpitanul-locotenent Kaldewey).

Gruparea s-a deplasat la Sulina unde şi-a constituit baza pentru plecare în misiune. Scopul deplasării subsemnatului la această grupare era de a cunoaşte acet tip de vedetă torpiloare “Lürssen” şi de a mă familiariza cu modul de conducere a ei în luptă, întrucât se intenţiona obţinerea de către Marina noastră a şase asemenea nave de la partea germană, deoarece erau mult superioare tipului de vedete “Power” pe care le aveam în dotare (deplasament aproape dublu, motoare Diesel cu consum de motorină - deci nu ca ale noastre cu benzină de aviaţie uşor inflamabilă -, armament superior - atât torpile şi grenade antisubmarin cât și artilerie - şi o foarte bună ţinută la mare montată).
Urma să particip, alături de echipajul german, la toate misiunile vedetei respective şi la aventualele angajamente cu inamicul. Până la data de 19 august 1944 când am părăsit Sulina, am participat la toate misiunile executate de această grupare de vedete, care au constat, în general, în misiuni de patrulare de noapte în Golful Odessei şi în largul coastei de Sud a Crimeii cu scopul de a ataca eventualele convoaie de aprovizionare a inamicului.
Deşi efortul a fost foarte mare, nu am avut nici o singură întâlnire cu nave, submarine sau avioane inamice, în toată această perioadă.
În bază la Sulina însă, începând cu ziua de 17 august, au fost bombardamente de aviaţie inamică care în primele două zile nu au fost eficiente dar în ziua de 19 aprilie, când formaţiile de avioane de bombardament au fost mai masive şi au executat bombardamente în picaj, stil „evantai”, rezultatele au fost dezastruoase pentru noi, atât pentru localitatea Sulina cât şi pentru gruparea de vedete torpiloare germane. Din patru vedete, trei au fost lovite în plin, două s-au scufundat mai repede iar a treia, care era chiar vedeta mea “S 26”, care se întorcea după ce făcuse plinul de combustibil pentru următoarea misiune, a fost incendiată și forţată să puna prova pe mal şi să fie evacuată, căci începuse muniţia de artilerie să explodeze şi era pericol de explozie a torpilelor şi grenadelor (bombelor) antisubmarine. Însuşi comandantul Silies a avut arsuri pe faţă şi cap iar la bord am avut morţi şi răniţi.
Ultima vedetă torpiloare din cele patru, luând la bord echipajele celorlalte trei - printre care şi pe mine -, a plecat din Sulina către ora 20 spre Constanţa. După o noapte de coşmar, fiind urmăriţi de un avion sau hidroavion pe care nu-l vedeam, ci doar îl auzeam şi care lansa paraşute luminoase şi din când în când şi bombe, vedeta a ajuns în Constanţa pe la orele 5 dimineaţa, în ziua de 20 august 1944.
Sosit la Escadrila noastră de Vedete Torpiloare, peste mai puţin de patru ore - deci către ora 09.00 - s-a dat alarmă aeriană la posturile germane de artilerie antiaeriană de mic calibru din apropierea clădirii “SALVAMAR”, unde era sediul Escadrilei noastre şi s-a declanşat imediat cel mai puternic bombardament sovietic de aviaţie asupra portului Constanţa, atât în principal pe zona bazinului “SALVAMAR” , a bazinului docului plutitor şi a Şantierului Naval, adică exact pe aria în care se găseau vedetele noastre, submarinele germane şi vedetele torpiloare germane, precum şi două nave ale noastre, care urmau să fie andocate pentru reparaţii: distrugătorul “Regele Ferdinand” şi torpilorul “Năluca”.
Atacul a fost deosebit de eficient pentru inamic. Într-un timp scurt au fost scufundate niște submarine gemane şi avariate altele, scufundate câteva vedete torpiloare germane tip “Lürssen”, scufundat torpilorul “Năluca” - cu morţi şi răniţi - şi avariat distrugătorul “Regele Ferdinand” - cu morţi și răniţi. Ca prin minune, vedetele noastre au scăpat neatinse, deşi trăseseră cu îndârjire cu tunurile de bord de 20 mm Hispano-Suiza.
De asemenea, nu au avut nici răniţi sau morţi.
A fost ultima încleştare cu inamicul sovietic, înainte de ziua de 23 august 1944, când s-a produs evenimentul istoric de întoarcere a armelor.

Schimbarea aliaților

 

Noaptea de 23 spre 24 august 1944, după Proclamaţia regelui de la ora 22.30 şi, în continuare, ziua de 24 august şi până la jumătate a zilei de 25 august au constat într-o trăire de maximă tensiune din cauza situaţiei specifice din portul Constanţa, unde navele noastre se aflau la cheuri în apropierea celor germane care aveau, în general, armament automat cu mare cadență de tragere superior nouă, pretabil la luptele apropiate.
Situaţia era şi mai critică în zona Escadrilei noastre de Vedete Torpiloare, unde distanţele în bazinul “SALVAMAR”, dintre noi şi submarinele şi vedetele torpiloare germane - atâtea câte mai rămăseseră după puternicul bombardament sovietic de la 20 august -, nu depăşeau 10-15 iar barăcile cu dormitoarele echipajelor acestor nave germane erau în imediata vecinătate a clădirii Escadrilei noastre.
Atât cât s-a putut s-au luat măsuri speciale pentru eventualitatea unui atac din partea germană, s-au săpat tranşee şi gropi de adăpost individual iar tunurile noastre au fost îndreptate către cele mai apropiate nave germane care, la rândul lor, aveau tunurile aţintite asupra noastră.
Această tensiune de zi şi de noapte a luat sfârşit când, în ziua de 25 august 1944, către ora 14.30, toate navele germane cu toate trupele de marină aflate în portul Constanţa au început să iasă treptat din port şi să ia drum Sud, spre Varna, fără a trage un foc şi fără a provoca distrugeri portuare.
A fost rezultatul înţelept al tratativelor purtate de generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei a IX-a şi al teritoriului Dobrogea şi contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime, cu viceamiralul Helmuth Brinkmann, şeful Comandamentului german “Amiral Marea Neagră”.
În jurul orei 17.00 din 25 august 1944, în portul Constanţa nu mai rămăsese nicio navă germană şi niciun marinar german, ceea ce aprovocat o destindere a oamenilor noştri, tensionaţi la maximum.
Din această zi şi până la 29 august 1944 nu au mai apărut evenimente de semnalat.
La 29 august 1944, ora 12.00, o formaţie de două vedete torpiloare ale noastre - vedeta 7 “Viforul”, comandată de căpitanul Mircea Pappasoglu şi secund subsemnatul şi vedeta 4 “Vijelia”, comandată de locotenentul Emil Apostolescu şi secund aspirantul Grigore Eftimie -, a părăsit portul Constanţa cu misiunea de a trimite la Sulina răspunsul scris al contraamiralului Horia Macellariu dat ultimatumului primit de la amiralul Oktiabriski, comandantul şef al Flotei Sovietice din Marea Neagră, care cerea deplasarea întregii flote române din Constanţa la Sulina, în caz contrar ameninţând cu bombardarea de pe mare şi din aer a portului Constanţa, la ora 15.00 din ziua de 29 august 1944. Prin radio fusese dat acest răspuns, precizându-se că va fi trimis şi în scris prin două vedete torpiloare.
Pentru vedetele noastre marea era destul de montată (gradul 4-5), cu forţa vântului 5-6, ceea ce ne obliga la limitarea vitezei până la circa 14-15 Nd, astfel încât am ajuns în jurul orei 17.00, când ar fi trebuit să fim deja la Sulina, abia la travers de punctul cunoscut sub numele de Câșla Vădanei, când am văzut venind dinspre Sulina, în linie de şir cu drum Sud, o formaţie de cinci vedete - canoniere (motocanoniere) sovietice, cu deplasament ceva mai mare decât ale vedetelor noastre. Ne-am apropiat la distanţa de megafon, având arborat la vergă pavilionul alb din sistemul de semnalizare, semnificând “Pavilion de parlamentare” şi cu tunurile vedetelor la verticală.
Am fost primiţi însă cu tunurile ţintite asupra noastră şi cu întrebări răstite, prin megafon, de ce am întârziat faţă de ora convenită.
Comandantul formaţiunii noastre, căpitanul Mircea Pappasoglu a răspuns foarte calm că din cauza mării montate şi apoi ne-am apropiat, făcând cu greu schimbul de persoane - de la noi un ofiţer de infanterie marină, căpitanul Tomescu (sau Stănescu, nu îmi mai amintesc) -, curier special şi cunoscător al limbii ruse, care era purtătorul mesajului contraamiralului Macellariu, iar de la ei a venit la bordul vedetei noastre căpitanul de rangul 2 Kovel, însoţit de un locotenent major din trupele de uscat ca translator.
Ni s-a dat dispoziţia ca vedeta nr. 7 (a noastră) să treacă în capul formaţiei la o distanţă de siguranţă şi să conducă formaţia de cinci motocanoniere sovietice în portul Constanţa, cu grijă specială la trecerea prin pasa barajului de mine, răspunzând de siguranţa întregii formaţii. În ceea ce priveşte vedeta torpiloare nr. 4, aceasta să-şi continue drumul la Sulina şi să se pună la dispoziţia autorităţilor navale sovietice de acolo, până la noi dispoziţiuni.
Drumul spre Constanţa a durat foarte mult din cauza limitării vitezei la care ne obliga marea rămasă tot foarte montată. Pe timpul drumului, căpitanul de rangul 2 Kovel a stat cu comandantul şi cu mine - care, în calitate de ofiţer secund, făceam şi navigaţia în comanda deschisă a vedetei. Ne-am înţeles în limba engleză, pe care fiecare o ştiam într-o mică măsură, dar suficient pentru a face faţă unei conversaţii, deoarece ofiţerul translator sovietic nefiind marinar, avea rău de mare şi şedea culcat în cabina comandantului. Am  aflat despre căpitan de rangul 2 Kovel că avea funcţia  de flagman al amiralului comandant şef Oktiabriski. Ofiţerul sovietic a fost foarte apropiat, ceea ce a uşurat încălzirea relaţiilor. Totuşi ne-a atras atenţia foarte serios asupra marii răspunderi pe care o avem în această misiune de a conduce în siguranţă, prin barajul de mine, întreaga formaţie şi asupra faptului că de reuşita acestei misiuni vor depinde în mare parte relaţiile ulterioare dintre noi.
Comandantul şi cu mine l-am asigurat că totul va decurge normal căci cunoaştem foarte bine locurile şi intrarea prin  pasa de Nord a barajului. Ceea ce s-a confirmat deşi când am ajuns la pasă era deja întuneric iar farul şi geamandurile luminoase nu funcţionau. În interiorul barajului ne-au aşteptat două canoniere ale noastre, care au completat escorta formaţiei de nave până la intrarea în port.
Între timp s-au aprins farul de aterizare şi geamandurile luminoase.
La ora 02.40 din ziua de 30 august 1944 am acostat la dana 10, în apropiere de Gara maritimă a portului Constanţa iar motocanonierele sovietice au acostat la cheul din faţa Gării maritime.
Căpitanul de rangul 2 Kovel s-a debarcat împreună cu translatorul său, nu înainte de a ne mulţumi pentru reuşita misiunii şi s-a unit cu grupul format din contraamiralul Azarov, locţiitorul amiralului Oktiabriski şi căpitanul de rangul 2 Derevenco, aşteptând sosirea contraamiralului nostru Horia Macellariu.
Acesta a apărut în jurul orei 03.00 şi s-a apropiat de grupul respectiv cu mâna întinsă. Astfel am fost martorul acestei întâlniri istorice, împreună cu comandantul meu şi întregul echipaj al vedetei nr. 7, care ieşisem pe cheu şi ne aflam la o distanţă de circa 30 metri de grup.
După gesticulaţia contraamiralulu Azarov mi s-a părut că întâlnirea nu a fost prea amicală, ceea ce se confirmă astăzi prin Memoriile contraamiralului Horia Macellariu publicate recent[1].
După plecarea tuturor acestora de la Gara maritimă în oraş, am plecat şi noi cu vedeta nr. 7 şi am acostat la dana 24, în apropiere de Silozuri.
Aici, am fost martorul unui alt eveniment petrecut în noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1944, către ora 01.30 şi anume: torpilarea de către un submarin german, rămas în mare după retragerea navelor germane din ziua de 25 august, a vasului comercial “Oituz” şi a cheului în dreptul danei 22 sub postamentul macaralei „Titan” de 70 tf. Exploziile fiind foarte apropiate de locul unde eram acostat cu vedeta nr. 7, m-am trezit din somn de părea că se dărâmă cerul.
Tot la această dană, la care am rămas acostaţi până la 5 septembrie 1944, m-a surprins şi asaltul din dimineaţa acelei zile, către ora 4.00, după un semnal dat printr-o rafală de tun automat de calibru mic, asalt executat asupra vedetei, prin surpriză, de o grupă mică de marinari sovietici înarmați cu pistoale mitralieră şi conduşi de un tânăr sublocotenent cu pistolul în mână. S-a produs astfel ocuparea prin suprindere a navei şi luarea mea - ca singur ofiţer care dormeam la bord - şi dus la localul Escadrilei noastre, unde erau adunaţi şi ceilalţi ofiţeri comandanţi şi secunzi de vedete. De aici am fost duşi la Gara maritimă, unde ni s-au dat nişte explicaţii ridicole şi am fost somaţi să părăsim navele fără a lua nici un document sau bani din casa bordului ci doar lucrurile personale.
Am fost somaţi ca cei care nu au familia în Constanţa să părăsească oraşul cu primele trenuri. Apoi s-au construit grupe care să aducă de la nave geamantanele cu obiectele personale, restul fiind reţinuţi până la înapoierea acestora.
Ni s-a cerut să predăm pistolul personal şi orice alte armă pe care o deţinem. Cunoscând ce s-a întâmplat colegilor noştri ambarcaţi pe navele Flotilei de Dunăre - care au fost luaţi prizionieri prin surprindere, în aceeaşi manieră cu câteva zile mai înainte -, am fost fericiţi că putem pleca. Astfel am plecat din Constanţa chiar în ziua de 5 septembrie 1944 la Bucureşti, unde ne-am prezentat la Comandamentul Marinei şi la Minister.
Ni s-a dat un scurt concediu, după care ne-am prezentat la Cantonamentul din Brătuleşti – Periş, unde erau nişte barăci pentru dislocarea Comandamentului Marinei şi în care am fost cazaţi, unii putând locui și în Periş.
După o perioadă de aşteptare fără nici o activitate dirijată, am fost încadrat într-o unitate la Constanţa la un Birou de Armistițiu. Activitatea consta în executarea unor dări de seamă şi situaţii cu privire la bunurile luate de Marina Română din cele abandonate de Marina germană la părăsirea Constanţei, bunuri pe care urmează să le predăm autorităţilor sovietice.”.

1. Marian Moșneagu, „Politica navală postbelică a României (1944 – 1958)”, Editura „Mica Valahie”, București, 2006
2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
3. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017