Lumea marinarilor Odraslă de general. Marinarul familiei Scheletti

Nu cred să existe părinte care să nu dorească binele și prosperitatea copiilor săi. Și de la această cutumă nu a făcut excepție nici generalul de brigadă Mihail Scheletti, fost atașat militar la Legația României din Italia în perioada 1924 – 1928.

Fiul Celinei Marie și al generalului Scarlat Scheletti, acesta s-a născut la 12 august 1883 la Ostrov, jud. Constanța. La 30 aprilie 1909 s-a căsătorit cu Margareta Melik și a avut trei copii, Michaela-Hortansa, născută la 12 iunie 1910, Alexandru-Emil, născut la 6 iunie 1911 și Scarlat Ion, născut la 3 iulie 1914.

Această ilustră familie boierească, de sorginte grecească[1], a dat țării nume sonore de militari, precum colonelul Petru Scheletti (1808-1868), fost aghiotant domnesc și director al Departamentului Lucrărilor Publice din Principatul Moldovei, maiorul Gheorghe Scheletti (1836-1887), pianist și compozitor, colonelul Neculai Scheletti (1835-1872), poet și traducător, maiorul Alexandru Scheletti (?-1874), generalul de divizie Scarlat Scheletti (1841-1913), fost prefect de Covurlui și de Constanța (1889-1891), locotenent-colonelul Eugen Scheletti (?-1924), generalul Mihail Scheletti (1883-1969) și colonelul Emil Scarlat Scheletti (1888-?).

Cum însă nu exista – încă! – nici un marinar care să-i înnobilieze obârșia, această șansă avea să-i surâdă fiului său mijlociu. Așadar....

Odrasla generalului 

          Povestea ne spune că tânărul cocon, crescut, supravegheat și educat mai mult de ordonanțe, nu prea era atras de carte, din care cauză cu mare greutate și cu multă stăruință din partea tatălui său, de multe ori agasantă pentru profesori, a izbutit, cu chiu, cu vai, să obțină un certificat de absolvire a patru clase secundare. În atare situație, tatăl și-a pus firește întrebarea ce va face odrasla sa, acest imberb incorijibil, fără bacalaureat? Desigur că nu va putea obține nici o funcție care să nu-i compromită reputația și gradul.

• Ce-am să pot face din tine, secătură?... Astăzi, derbedeule, fără bacalaureat n-ai să poți trăi onorabil. Mă întreb mereu, imbecilule, ce-ai să ajungi? ... Te-ai gândit vreodată, nătărăule, în cel fel ai să trăiești pe lumea asta? îl interogă revoltat generalul[2], când junele Alexandru împlini vârsta de 18 ani.
• Însoară-mă! îi răspunse hlizind fiul nepăsător. Cum ai știut să mă târăști după tine prin toate bordelurile și te-ai priceput să trimiți ordonanțele să ne aducă fel de fel de servitoare, tot așa să faci pe dracu-n patru și să mă însori!, concluzionă ultimativ feciorașul.
• Și cine dracu' o să te ia? ... Dacă aș fi sigur că am să trăiesc până când vei împlini tu 70 de ani, pentru a vă ține din solda mea și pe voi, poate că aș face și prostia asta.
• Știi ceva, babacule?
• ?!?
• Am să mă fac marinar! Vreau să voiajez mereu și să cunosc lumea, tot pământul. Sunt informat că în Marină mergi pe mare și înveți carte. După câțiva ani am să dau examen și-am să mă fac ofițer de bord. Pentru fiecare grad și avansare învăț și dau examen.
• Ai-ia-ia!... Vasăzică trebuie să înveți!... Mă rog, dar dumneata, care nu înveți deloc și te ții numai de prostii, ce crezi c-ai să poți face? îl apostrofă surprins de această decizie domnul general.
• Am să fac! Acum mai m-am dezvoltat, mai m-am maturizat. Acum am să învăț și-am să mă fac ofițer de bord pe vapoarele comerciale de stat. Am să navig pe toate mările și oceanele lumii și-am să-ți trimit, babacule, vederi din toate porturile!
• Vorbești serios sau ai visat?
• Serios, babacule!
• Bravo, derbedeule! Mâine dimineață ai să mergi cu mine la Direcția Serviciului Maritim Român (S.M.R.). Îl cunosc bine pe director, pe comandorul Mărgineanu, și are să mă servească, dacă îmi vorbești din convingere și ești hotărât.
• Sunt decis să mă fac marinar, babacule.
• Numai așa poate am să scap de tine! răsuflă oarecum ușurat tatăl.

A doua zi, pe la ora 11.00, generalul Mihail Scheletti, comandant en-titre al Regimentului 35 Artilerie, însoțit de fiul său Alexandru, a intrat în cabinetul directorului general al Vapoarelor Serviciului Maritim Român. Când a dat cu ochii de director, progenitura generalului a rămas blocată. Figura sa întruchipa o alură tipică și o particularitate aparte care, de la prima vedere, îți sugerau că ai în fața ta un vajnic marinar.

Dintr-o privire, comandorul Gheorghe Mărgineanu, care avea la activ ani buni de navigație pe cargourile și pasagerele S.M.R., când îl văzu pe tânăr atât de copilăros și de ageamiu, îl cuprinse un sentiment de neîncredere și, nu știu de ce, dar i se păru că generalul venise la el însoțit de un maimuțoi.
Cum însă nu intenționa să-l jignească, îl întrebă de complezență:

• Câți ani are tânărul?
• Optsprezece ani, răspunse prompt generalul.
• E prea firav pentru a fi îmbarcat. Nu va rezista la mare. Vreți să vă canoniți moștenitorul? Vă sfătuiesc să-l mai țineți pe lângă dumneavoastră cel puțin trei ani.
• Știi ceva, babacule? îl interpelă fiul, după ce părăsiră cabinetul directorului S.M.R.
• Ce anume, licheaua dracului?
• Să mă duci voluntar în Marina Militară. M-am gândit că acolo o să învăț meseria de marinar, poate și ceva carte. Apoi vin în Serviciul Maritim pregătit, nu cu degetul în gură. Babacule, ori mă faci marinar, ori mă însori!

Bătrânul nu avu de ales; îi îndeplini pofta și-l înrolă voluntar în Marina Militară. Bineînțeles că nu a învățat o iotă nici pe bastimentele  României Mari. În mintea sa de progenitură răsfățată și-a făcut loc tot ce putea să învețe un simplu soldat.
După lăsarea la vatră, generalul veni iarăși cu el în cabinetul directorului general al S.M.R., dar distinsul lup de mare nu mai era acolo. Comandorul Gheorghe Mărgineanu fusese pensionat și înaintat, cu această ocazie, la gradul de contraamiral.
În postul de director se afla acum comandorul Alfons Sion, care, de asemenea, îl cunoștea prea bine pe generalul Scheletti. Alături de Sion se afla căpitan-comandorul Emanoil Popovici, pe care generalul îl avusese elev în Școala Specială de Artilerie.

• Iubiții mei lupi de mare – le vorbi mieros generalul, iată că vreau să vă fac o surpriză. V-am adus aici această creatură, care pretinde că i-aș fi eu tată. Întrucât mă învinovățește mereu că eu sunt autorul apariției dumnealui pe glob, vreau să-i îndeplinesc o mare dorință. A fost voluntar în Marină și-acum vrea să se facă ofițer de bord pe vasele comerciale. Vrea să navige și să cunoască lumea. Ca atare, vă rog să mă scăpați de el!
• Ce studii are tânărul? a întrebat comandorul Alfons Sion zâmbind cu subînțeles, care din punct de vedere al meseriei de navigator era departe de a se ridica la nivelul fostului director Mărgineanu.
• Patru clase elementare, spuse jenat generalul.
• Puțin. Totuși, dacă tânărul promite că are să învețe și are să dea examenele ce se cer în regulamentele noastre și va reuși, îl îmbarc imediat pe un vapor, care peste o săptămână pleacă în Anglia.
• Promiți că vei învăța? își întrebă tatăl retoric fiul.
• Daaa!
• Am să-l îmbarc deocamdată, mai adăugă Sion, în calitate de asistent de punte și de voi primi rapoarte favorabile din partea comandantului său, îl voi face ofițer-elev.

Generalul Scheletti plecă mai mult decât mulțumit din Direcția Serviciului Maritim Român, cu maimuțoiul de mână și cu ordinul de îmbarcare în buzunar.

Botezul mării

La câteva zile de la obținarea ordinului de îmbarcare, mai precis pe 10 ianuarie 1933, Scheletti junior fu îmbarcat pe un cargou. În urma stăruințelor generalului pe lângă comandantul navei și directorul instituției, după numai zece luni de ambarcare maimuțoiul a fost scos din cazarma marinarilor și avansat ofițer-elev.

Șturlubaticul fiu de general, crescut, supravegheat și educat, cum spuneam, numai de ordonanțe, pe de o parte, iar pe de altă parte, lipsit din fragedă copilărie de sfaturi părintești educative și de instruire adecvată ierarhiei sociale în care apăruse pe lume, nu a putut să se bucure de prea multă încredere din partea niciunui comandant. Și, previzibil, nici cartea nu s-a lipit de el.


Totuși, intervenția generalului pe lângă comandorii numiți președinți în comisiile de examinare, îi determinară să-i înmâneze flușturaticului ofițer-elev primul brevet de ofițer de bord. Evenimentul s-a întâmplat la examenele din anul 1938, adică după cinci ani de îmbarcare.
Culmea, în anul 1940 obținea și brevetul de ofițer maritim I!

Peripețiile gogomanului Alex

Ca ofițer brevetat și definitiv, încă din anul 1937, cine nu-l cunoștea bine, credea că are de-a face cu un navigator iscusit. Dar realitatea era cu totul alta.
În unul dintre voiajele sale inițiatice, marinarul Alexandru Scheletti era îmbarcat pe cargoul „Alba Iulia”, comandat la acea vreme de căpitan-comandorul Alexandru Știubei, fost cândva elev al generalului Scheletti în Școala Specială de Artilerie. Secundul navei cine credeți că era? Tocmai căpitanul de cursă lungă Nicolae M. Balotă, cel care a relatat fidel această istorioară în Memoriile sale.
Vaporul descărca în portul Constanța și ofițerul maritim III Scheletti era de serviciu.

• Eu am să mă duc acasă. Am să revin mâine dimineața la bord, la ora 08.00. Te rog să ai grijă de navă. Descărcăm toată noaptea. Să fii cu ochii în patru, pentru că lipsesc de la navă ofițerul II și comandantul, îi spuse secundul.
• Domnule căpitan, să mă credeți pe cuvânt, vă rog, că nu sunt atâta de inconștient ca să las acest colos de vapor fără ofițer la bord, tocmai în timpul operațiunilor de descărcare!

Secundul s-a făcut plecat, dar vrând dinadins să verifice conștiinciozitatea ofițerului, cunoscut de toți membrii echipajului drept incapabil, ușuratic și indisciplinat, după circa o oră se întoarse la navă. Evident, Scheletti părăsise vaporul și fugise în oraș la nici un sfert de oră după ce rămăsese de capul lui. Secundul s-a văzut nevoit să nu se mai ducă acasă.
Iresponsabilul ofițer de bord a revenit la navă abia pe la ora 7 dimineața.

Cineva din echipaj, - paremise intendentul – îi șoptise comandantului că tânărul Scheletti face contrabandă. Într-un voiaj cu vaporul „Bucegi”, tânărul ofițer a intrat în cabina secundului și a subtilizat 10 coroane daneze, rămase din drepturile de indemnizație ale ofițerului Cociaș.
Pe comandă, în timpul navigației, Scheletti era extrem de neatent și incapabil să pună pe hartă un punct determinat prin calcule astronomice sau prin estimă. Într-un cuvânt, pe serviciul său nu se putea conta nicicând și din acest motiv, când lua el cartul în primire, comandanții apelau la timonieri pricepuți care să-l însoțească pe comandă.


Într-o bună zi, în portul Constanța, pe când era de serviciu la vapor, a venit la secund să-i ceară o învoire în oraș.

• Domnule căpitan, vă rog să-mi acordați o învoire în oraș. Mă așteaptă pe cheu, la scara vaporului, un individ care pretinde că ar fi tatăl meu. Vreau să-l conduc la o casă de toleranță!

Mult timp nu a mai trecut și la 23 august 1944 România a întors armele împotriva Germaniei. În acele vremuri tulburi, navele Marinei Militare și ale Serviciului Maritim Român care supraviețuiseră campaniei din Est fuseseră sechestrate și preluate abuziv de aliatul sovietic. Rămas fără slujbă, Alexandru Scheletti a fost văzut prin Constanța în uniforma personalului de la vagoanele-restaurant ale C.F.R.

După alte câteva luni a izbutit să inducă în eroare autoritățile portuare și a luat comanda unui barcaz – un fel de șlep autopropulsat - plin cu familii de evrei, care se refugiau în Israel.

Trecerea presupusului marinar de la vagonul-restaurant la comanda barcazului a surprins pe toată lumea și nu s-a aflat niciodată prin ce concurs de împrejurări a fost făcută această impardonabilă greșeală.

Ce va fi făcut cu barcazul pe mare și cum o fi navigat și, mai ales, ce soartă vor fi avut năpăstuiții de pasageri, nu s-a aflat niciodată – consemnează Nicolae M. Balotă. Însă mulți își puneau întrebarea: O fi nimerit Scheletti Israelul?
Acest lucru nu s-a mai putut afla întrucât flușturaticul și imberbul ofițer nu s-a mai întors nicicând în țară...
Tatăl său, generalul Mihail Scheletti avea să treacă la cele veșnice pe 10 martie 1969. Desigur neconsolat și cu amărăciunea în suflet că nici unul dintre fiii săi nu fusese tentat să urmeze cariera militară.
Doar mezinul Ion[3], licențiat al Facultății de Arhitectură, obținuse gradul de sublocotenent de rezervă, după absolvirea, în anul 1940, a Școlii de Observatori a Aviației de la Pipera...
 
Bibliografie:

1. Clc Nicolae M. Balotă, “România Marinară”, manuscris aflat în arhiva familiei
2. Colonel prof.univ.dr. Adrian Stroea, colonel (r) Marin Ghinoiu, “Din elita Artileriei”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2012
3. Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moșneagu, Gheorghe Stănescu, „Printre sute de catarge. Serviciul Maritim Român 1895-1945”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Lumea marinarilor Să ne încredem doar în șansă? Bătălia păcii și a războiului pe mare