Lumea marinarilor Pilda Maiorului Murgescu. O eroare perpetuă

• Istoriografia națională abundă în informații, relatări și alte evocări - mai mult sau mai puțin romanțate - prin care istorici, militari și civili, publiciști și ziariști de prestigiu atribuie, fără nici un dubiu, reușita atacului asupra monitorului turc „Seyfi” (denumit obsesiv „Duba-Seyfi”!) maiorului Ioan Murgescu.

 
Atacul naval de la Măcin
Fără nici o intenție de a eluda legenda și diminua cu nimic din prestigiul viitorului amiral, mă simt obligat să revin asupra acestui episod memorabil din Războiul de Independență cu câteva mărturii din presa vremii.
 
 
Crezul Flotilei Române conduse de maiorul Ioan Murgescu
 
În ediția de luni-marți, 16/17 mai 1877, ziarul „Românul” a relata deznodământul scufundării monitorului „Seifi”: „Aflăm că bravii noștri soldați care au reușit să ducă la bun sfârșit periculoasa întreprindere de a azvârli în aer monitorul turcesc de lângă Măcin, despre care am vorbit deja, au primit cele mai frumoase recompense militare din chiar mâna comandantului suprem al armatei rusești de la Sud.
Locotenenții Dubassov și Șestacov au fost prezentați ieri la Ploiești marelui duce Nicolae și-au fost decorați cu Crucea Sf. George. Dânșii au primit cruci și pentru oamenii de care au fost însoțiți în cursul acestei îndrăznețe întreprinderi.
Maiorul român Murgescu, comandantul Flotilei, a fost de asemenea onorat cu decorația Sf. Vladimir pentru lăudabilul curaj de a fi luat parte ca voluntar la această expediție și de a fi coborât în sala mașinii vasului «Djirit», una din canonierele însărcinate cu această expediție, în momentul în care ea, lovită de un tun turcesc, se-aștepta să facă explozie; explozia nu s-a întâmplat din cauză că lovitura, cum a constat d. Murgescu, nu fusese atât de grea cât se credea.”.
 
 
 
„La Măcin se aflau trei vapoare turcești, un piroscaf cu două coșuri de fum și două vase cuirasate – preciza pe 18 mai 1877 aceeași publicație, restabilind adevărul, denaturat răspândit de o agenție de presă străină.
În seara de 13 spre 14 mai s-a văzut din Brăila că cel mai mare începuse să încălzească, ceea ce a făcut a se crede că se pregătea de plecare, sau pentru un atac.
Rușii, văzând aceasta, au conceput ideea îndrăzneață de a-l arunca în aer.
Pentru acest scop, au pornit de la Brăila pe la miezul nopții, patru canoniere rusești. Aceste canoniere se numeau «Țarevici» (ex- «Rândunica» – n.n.), care conținea 14 oameni sub comanda locotenentului Dubassov; «Xenia», după numele uneia din fiicele unui mare duce, având 9 oameni, sub comanda locotenentului Șestacov, și pe care se afla ca voluntar și locotenentul Petrov; «Djirit», comandat de ofițerul Persinet, «Țarevna», comandată de ofițerul Ball.
Pe la ora 2.30, cele patru canoniere zăriră cuirasatele, și locotenentul Dubassov se repezi cu vasul său asupra celui mai mare, care era în mijlocul celorlalte două.
Turcii, observând abia atunci apropierea acestei canoniere, strigară: «- Cine e?» Comandantul, d. Dubassov, era, după alții maiorul român, d. Murgescu, care vorbește bine limba turcă, a răspuns: «- Sisimadan!» (Prieteni), dar accentul trădându-l, monitorul începu focul asupra canonierei. Cele dintâi trei tunuri nu luară foc.
În acest timp, locotenentul Dubassov aruncă torpila volantă ce avea în canoniera sa, și ea ajungând între mijlocul și partea dinapoi a monitorului, izbucni, însă fără a-l putea distruge.
Monitorul începu totuși să se scufunde, dar și canoniera trebui să se retragă, fiindcă luase apă.
În acest timp se apropia și «Xenia», care aruncând torpila ce purta, izbucni și aceasta la mijlocul monitorului, care începu a se scufunda repede, pe când celelalte monitoare trăgeau cu vigoare.
Monitorul dispăru în mai puțin de 10 minute de la izbucnirea celei dintâi torpile. Sfărâmăturile acoperiră canoniera «Xenia», a cărui elice nu se mai putu întoarce.
Atunci locotenentul Șestacov se retrase spre țărmul turc, unde-și puse canoniera în stare de a merge.
În cursul acestei operațiuni, monitoarele turcești nu încetară focul, care însă nu avu niciun efect, din cauză că era prea deaproape.
Celelalte două canoniere, rămase în rezervă, alergară întru ajutor cu toată repeziciunea posibilă. «Djirit» fu lovit în partea dinapoi și o ghiulea se afundă în același timp în partea dinainte. Canoniera «Țarevna» se alăturase lângă «Djirit», crezându-l lovit și-aproape de a se scufunda.
În același timp, maiorul român Murgescu, care luase parte la această expediție ca voluntar, se coborî în camera mașinii spre a constata dacă era lovită, cu riscul de a deveni prima victimă a unei explozii sau scufundări, dar găsi totul în stare de funcționare.
Toată această acțiune durase numai 20 de minute. Scopul ce urmăriseră fiind astfel atins, cele patru canoniere porniră înapoi pe când începea să se facă ziuă.
Rușii n-au pierdut nici un singur om.”.

Un gest onest

Aceeași publicație găzduia un drept la replică solicitat de maiorul Ioan Murgescu, care preciza: „În buletinul zilnic al ziarului «Sylogui», redactat la Galați cu data 14 curent, am citit cu surprindere că eu aș fi atacat cu șalupa «Rândunica» monitorul turcesc din brațul Măcinului.
Faptul s-a petrecut cu totul altfel, și de aceea am rămas foarte indignat de această aserțiune falsă.
Adevărul este că atacul și toate șalupele au fost conduse de domnii ofițeri Dubassov, Șestacov și alții din Marina imperială. Eu am fost la acea expediție voluntar.”.
 
 
 

Elogiul posterității

Pe 16 mai 1877, maiorul Ioan Murgescu și locotenenții Dubasov și Şestacov erau decoraţi de ţar şi principele Carol pentru atacul cu torpile de şcondru din noaptea de 14/15 mai 1877.
Cercetările ulterioare şi descoperirea în canalul Măcin a unei plăci de alamă cu numele navei au confirmat faptul că nava scufundată a fost monitorul „Seyfi”.
Cât despre maiorul Murgescu, în ziarul „Telegraful” din 17 mai 1877 se menţiona printre altele: „…comandantul român a contribuit mult la succesul acestei acţiuni, distrăgând atenţia turcilor.”.
Printr-un Ordin de Zi pe Armată se specifica faptul că „Maiorul Murgescu, din Corpul Flotilei, luând parte în noaptea de 12 mai la expediţiunea întreprinsă… în contra unui monitor inamic…, a dat probă în această împrejurare de mult curaj şi sânge rece şi a reprezentat bine armata română.”.
Peste ani, eroul de la Măcin avea să ajungă la gradul de viceamiral, fiind comandantul Flotilei în trei mandate: 10 decembrie 1874-1877, 1878-8 aprilie 1879 și 10 mai 1888-1 aprilie 1901.
A decedat pe 5 martie 1913 la locuința sa din strada Costache Negri nr. 28 din Capitală.
Feodor Vasilievici Dubasov, ajuns și el amiral și guvernator al Moscovei 1905-1906, a decedat în anul 1912.
În anul 1957, filiala Galați a Asociației Voluntarilor pentru Sprijinirea Apărării Patriei a dezvelit la km 6, pe malul Canalului Măcin, o piatră memorială care să amintească posterității acest episod.
 
 
 
Modernizată în anul 1900 în Arsenalul Marinei și dotată cu torpile autopropulsate, “Rândunica”, rebotezată “Locotenent-comandor Demetriade”, a participat și în campania Războiului de Reîntregire, îndeplinind cu succes acțiuni de luptă pe Dunăre, printre care atacul monitoarelor austriace de la Rusciuk, din 14 august 1916.
Considerată navă-erou, a fost scoasă din serviciu după o jumătate de secol de activitate.
 
Bibliografie:

1. Colecția ziarelor „Familia” și  “Românul” 1877
2. Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moșneagu, “Noi contribuții la istoria Marinei Militare Române”, Editura Muntenia & Leda, Constanța, 2001
3. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017

Sursa foto: Publicațiile „Familia” și „Românul”
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 

Citește și:

Lumea marinarilor O navă-simbol inaugurează centenarul Regelui Carol I. Un 10 Mai triumfal