Lumea marinarilor Privind dincolo de Nistru. Eugeniu Botez, România, Rusia (galerie foto)

Recunosc, nu am veleități de analist politic ori militar. Dar nu pot să nu constat că actuala criză din Ucraina nu ar trebui să ne mire prea mult. Atitudinea belicoasă a vecinului de la Răsărit - atât de previzibilă, de altfel - are antecedente mult prea relevante încât să ne mai surprindă.
Am avut surpriza să regăsesc în cel de-al treilea număr al revistei „Marea Noastră”, editată de Liga Navală Română, o analiză pertinentă - și în multe privințe la fel de actuală -, realizată de comandorul Eugeniu Botez (1874 - 1933). Cel care avea să devină arhicunoscut în literatura română și, de ce nu, și în cea universală sub pseudonimul Jean Bart, se dovedea un fin cunoscător al geopoliticii Dunării și Mării Negre.
Astfel încât multe dintre enunțurile sale de acum 90 de ani sunt universal valabile și astăzi.

Țara tuturor posibilităților

„Chiar înainte de Războiul Mondial, Rusia era marea enigmă politică și socială – proclamă ca un verdict comandorul Eugeniu Botez în editorialul primului număr pe anul 1932 al revistei „Marea Noastră”. De la malul Prutului spre Răsărit începea haosul pentru noi, românii, care urmăream cu atenție viața și politica din Apus, de pe malurile Senei.

După război și revoluție, bariera de sârmă ghimpată de la Nistru, care ne separă de Rusia Sovietică, ne împiedică de a ști precis și de a ne da seama de ce se petrece în vastele stepe rusești.

Țara tuturor posibilităților, a contrastelor și a experiențelor în stil gigantic.
Ce-i adevărat din tot ce se scrie și se vorbește despre Rusia? Unii laudă puterea creatoare și vitalitatea neamului. Alții critică și deplâng mizeria și corupția care stăpânește Rusia actuală (sic!).

Din când în când enigma slavă ne furnizează câte o surpriză.

Planul cincinal... dumpingul rusesc... utopii bolșevice s-au socotit la început. Dar după scurt timp efectele simțite au pus pe gânduri opinia publică a Europei, care se găsește în fața unuia dintre cele mai interesante fenomene economice din viața omenirii. Dumpingul cerealelor, lemnului și petrolului a zdruncinat profund piața mondială.

În primul rând, noi, românii, am avut de suferit căci exportăm exact aceleași produse ca și Rusia.

Completa ignoranță în care stăm față de prefacerile din Rusia ne expune la surprize care ne vor costa din ce în ce mai mult. Suntem datori să urmărim în permanență condițiile și experiențele ce se fac în marele laborator rusesc, ca să fim pregătiți, oricând gata să facem față loviturilor economice la care trebuie să ne așteptăm.

Experiența primei încercări a dumpingului rusesc să ne învețe minte pentru viitor.

Ce este și cum s-a alcătuit planul cincinal?

Din punct de vedere tehnic și științific el nu reprezintă noutate decât prin amploarea lui.

Pentru a nu produce o discordanță și deci o rupere de echilibru între industrie și agricultură, se lucrează în concordanță în ambele ramuri de economie națională. Cârmuitorii Rusiei au credința ca printr-un plan ingenios, urmărit cu o extremă energie, vor putea să ajungă și să întreacă nivelul economic al celor mai avansate țări. Au luat ca model America (sic!), lucrând într-un ritm forțat.
Agricultura se industrializează. O interesantă și uriașă experiență. Se fac enorme investiții în agricultură și în transporturi.

Industria transporturilor trebuie să înghită 10 miliarde de ruble în cinci ani. Pe lâng un imens material de căi ferate, se acordă o mare atenție căilor fluviale; se construiește canalul de legătură între Volga și Don, în lungime de 110 km.

Să observăm creșterea exportului celor trei articole care ne interesează: cereale, lemn, petrol.
Exportul cerealelor a crescut de la 400.000 tone în 1927 la 111.000 tone în 1929 și la 4 milioane în 1930.
Lemnul în 1913 se exporta 3.270 milioane picioare patrate de scândură, în 1929 ajunge la 8.000 milioane.
Petrolul de la 2.738 milioane tone în 1928, ajunge la 4.628 milioane tone în 1930.
Prețurile derizorii ale produselor rusești desfid orice concurență.
În planul cincinal contează și problema transportului pe apă. În acest scop, s-a elaborat un program de construcții navale. Produsele rusești trebuie să fie transportate pe vase cu pavilion rus.
Pe lângă vasele care s-au construit deja în străinătate, trebuie să se realizeze în curs de trei ani, cu mijloace proprii, 110 vapoare cu un tonaj global de 489.000 tone.
În Baltica sunt cinci șantiere navale și în Marea Neagră patru.
Șantierele din Nord dispun de o cală pentru două vase de 200 metri lungime. Deși pare că sunt bine utilate, n-au lansat alte vase mari decât un crucișător de 6.700 tone, înainte de război.
Șantierele navale din Baltica au două cale de câte 200 metri lungime, Șantierele Marty au tot două cale de 180 metri, mai puțin utilate.
În Marea Neagră, cel mai mare șantier este cel din Nicolaev, fondat în 1912 are două cale de 212 metri și 12 grue mobile de câte 5 tone. Șantierele Marty din Nicolaev au o cală de 200 metri și 4 cale pentru vase mai mici.
În ce privește stabilimentele de construcții, realizarea programului apare ca posibilă. Mai greu se pot rezolva chestiunile de materii prime, mâna de lucru și prețul.
Construcțiile navale cer specialiști. Unde se va găsi un număr suficient, măcar pentru o producție limitată de 100 tone pe an?
Lucrătorii sunt foarte scumpi și greoi, cu toate primele de producție pe care în zadar le dă statul.
Produsele metalurgice, destul de ridicate înainte de război, au crescut încă în proporții enorme.
În aceste condiții, se poate evalua că toate construcțiile navale rusești vor costa cu 150% mai scump decât în alte țări.
Încercarea rusească este urmărită cu mare atenție de toată lumea cunoscătoare.
Cu drept cuvânt mulți se îndoiesc de reușita planurilor sovietice. Unii cred că totul nu este decât un formidabil bluff, alții speră că cel puțin 80% se va realiza.

Străinătatea (Germania, America, Italia) furnizează un mare număr de specialiști și mașini.
Ce vor deveni aceste mașini peste câțiva ani? – se întreabă cunoscătorii.
Pare că un curent fatal împinge capitalismul să-și sape singur groapa.
Rusia, care până acum nu a exportat decât produse agricole, va ajunge cu ajutorul ce i se dă să exporte și produse industriale.
Problema elementului uman și dificultățile financiare sunt marile dificultăți de care se lovește planul cincinal rusesc.
Acest plan, susțin specialiștii, nu va reuși să inaugureze în Rusia paradisul comunist; nici nivelul de viață al populației nu se va ridica. Dacă producția agricolă va crește, industria nu se va dezvolta decât în mod inegal, în neputință de a satisface nevoi interioare dintre cele mai elementare.

Totuși, planul cincinal marchează în istoria Rusiei o etapă în care, cu îndârjire și cu eforturi pe care le-au cunoscut, poate, numai ridicarea piramidelor egiptene, se caută a se cuceri pentru ea locul de putere economică și politică mondială.

În dosul Rusiei comuniste stă Rusia ca putere economică și mondială (sbl.ns.).
Sub un regim sau altul, ea își are rolul ei de jucat în istoria lumii, cuvântul ei de spus. Acest lucru nu trebuie de pierdut din vedere.
Țara noastră este vizată în primul rând”[1] – conchide autorul.

Rusia și Basarabia

„Mulți se întreabă cu mirare de ce ține Rusia cu așa încăpățânare la petecul de pământ cuprins între Prut și Nistru? Cum se face că patrioții ruși s-au resemnat pierzând atâtea țări ca Finlanda, Letonia, Estonia, Polonia și nu se pot deprinde cu ideea că și mica Basarabie trebuie să urmeze aceeași soartă. De ce Rusia nu poate să renunțe? Ce valoare poate avea palma asta de loc dintre Tighina și Ungheni față de imensitatea întinderii dintre Tighina și Vladivostock? – se întreba retoric comandorul Eugeniu Botez.
Nu bucățica de pământ negru al Basarabiei îi tentează pe ruși ci fatala ei situație geografică, care dă cheia Dunării și deschide cel mai scurt drum spre Țarigradul (Constantinopol -. n.n.) visat de secole.

Comunistul Stalin, ca și Lenin, se crede în drept a fi executorul testamentar al lui Petru cel Mare.

«Unei corăbii mari îi trebuie și apă multă» – zicea Dostoievski.
Rusia se înăbușă; are prea mult pământ și prea puțină apă. Ea tinde să ajungă la mare liberă și încearcă pe rând în direcția celei mai mici rezistențe.
Pudoarea Internaționalei comuniste oprește pe cârmuitorii Rusiei actuale să spună adevărul pe șleau, așa cum vechii autocrați ruși avea curajul să-l rostească sus și tare.

În Tratatul de alianță între Petru cel Mare și [Dimitrie] Cantemir se recunoaște Nistrul ca hotar; țara nu va plăti tribut, domnii nu vor fi maziliți, dar numai o favoare cere Împăratul: de a se așeza în cetățile moldovenești din Basarabia garnizoaene muscălești... numai până se va împuternici organizarea țării.

Din Rusia la Țarigrad sunt două drumuri pe uscat: a. prin Caucaz și Anatolia; b. prin Basarabia, Dobrogea, Bulgaria.
Primul este foarte lung, prin munți, păduri, deșerturi, fără șosele și căi ferate. Al doilea e scurt și drept (300 – 400 km).
Stăpâni pe gurile Dunării, rușii au cheia de la poarta care le deschide drumul ce cade în spatele Strâmtorilor.
Rusia nu cere decât cheia de la poarta sa, expresie curentă încă de pe vremea lui Napoleon.

După războiul din Crimeea, Rusia este scoasă complet de la Dunăre, și cele trei județe din sudul Basarabiei sunt redate Moldovei. Această epocă se socotea ca cea mai tristă pagină a istoriei rusești.

Diplomația lui Ignatiev și cea a lui Gorceakov netezesc terenul și, după războiul cu turcii, la masa verde de la Berlin (1878), Bismark declară sentimental că... pentru Rusia această bucățică de pământ a Basarabiei e o chestie de amor propriu, de ambiție, de onoare dacă voiți... și nu vede legătura dintre libertatea Dunării și cedarea Basarabiei.

Scalcovski scria alarmat: «Gurile Dunării care după pacea de la Adrianopole nu a trecut Rusiei, acum după războiul din 1877 nu ni s-au întors odată cu Basarabia, au rămas pe seama României. Populația rusească din Deltă și Dobrogea este supusă unei romanizări sistematice (sic!)».

Cu vreo câțiva ani înainte de Războiul Mondial, ziarul «Novoie Vremea», cerând desființarea Comisiei Europene a Dunării, scria: «Rolul Dunării, marele fluviu slav (!), care a băut atât sânge rusesc, nu s-a sfârșit încă. Afirmăm cu îndrăzneală că fluviul acesta ne este scump. Oare nu-i posibil să ne scăpăm de amestecul ce ni l-a impus Europa în afacerile acestui fluviu, care constituie coloana vertebrală a Peninsulei Balcanice? A sosit vremea ca să fim stăpâni aici, unde avem interese strategice și drepturile noastre indiscutabile și indivizibile de stăpânire a Mării Negre în care se varsă Dunărea.

Ce caută delegații țărilor neriverane să se amestece pe malurile Mării noastre?»”.

Iată care este cuprinsul faimosului Testament al lui Petru cel Mare: «Marele Dumnezeu care ne susține viața și coroana ne permite, după vederile noastre pe care le credem a fi și ale Providenței, să privim poporul rus ca [fiind] chemat să aibă în viitor stăpânirea generală a Europei.

Pentru aceasta, las urmașilor mei instrucțiile de față:
Să se întindă fără încetare la Nord, de-a lungul Balticei, asemenea și la Sud, de-a lungul Mării Negre.
Acel care va domni cât s-o putea mai mult asupra Țarigradului și mai aproape de Indii, acela va fi adevăratul stăpânitor al lumii.
În consecință: susțineți necurmat război când cu perșii, când cu turcii; întocmiți șantiere la Marea Neagră pentru a pune mâna încetul cu încetul pe această mare.».

Se susține că acest document ar fi fost fabricat de Napoleon, pentru a-i servi cauzei sale în 1812.
Chiar [și] fals, acest testament nu este lipsit de valoare. În el se oglindește conștiința de sine, orientarea politică, schema misiunii de viitor a unui tânăr și viguros popor, ori sub ce formă de guvernământ s-ar găsi.
La spatele sovietelor se ridică Marea Rusie cu viitorul ei”[2] – conchidea Jean Bart.

Pe comandorul Eugeniu Botez nu am cum să nu-l cred. Și să-i percep analiza și temerile, ca atare. În fond, el a fost mult prea aproape de evenimente memorabile ale începutului de secol XX, în timpul Primului Război Mondial, pe timpul tratativelor de pace și în perioada interbelică. În calitate atât de căpitan al portului Constanţa (1913-1915), dar și de comisar maritim al portului Sulina (1915-1919). Mai mult, în perioada ianuarie - iunie 1919 a făcut parte din delegaţia română trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, în calitate de expert în problemele Dunării, iar între 1 iulie 1919 și 1 martie 1920 a fost subinspector al Dunării de Jos în cadrul Inspectoratului General al Navigaţiei şi Porturilor.

La 1 martie 1920 a fost detaşat pe lângă Constantin Conțescu, delegatul României în Comisia Internațională a Dunării, iar în august - noiembrie 1920, ca ataşat pe lângă delegatul nostru în Comisia Europeană a Dunării. În această calitate, a participat la reuniunile de la Budapesta și Paris.

Așa încât vă las domniilor voastre libertatea de a-i da sau nu dreptate.
 
Bibliografie:

1. Colecția revistei „Marea Noastră” 1931-1932
2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008