Lumea marinarilor Un dar împărătesc. Un vapor străin cu nume românesc!

 
 
M-am întrebat, cu oarecare nedumerire, cum a fost posibil, ca în urmă cu mai bine de un secol, o navă construită în Germania, pentru o renumită companie din Hamburg, să primească un nume românesc. Un eveniment rarisim în istoria navigației maritime, cu o explicație aparent simplă dar cu o  simbolistică aparte.
 
Un castel rătăcitor pe mare...
 
În al treilea număr al primului său an de apariție, cel din 15 martie 1913, „Revista Porturilor și a Navigațiunei Comerciale” anunța „Lansarea vaporului «Castel Peleș» al Companiei D.L.L.”:
„Societatea germană de navigație «Deutsche Levante Linie» din Hamburg a construit la Șantierul «Neptun» din Rostock un prea frumos vapor de o capacitate de 6500 tone, 380 picioare lungime, 61 lățime și 32 înălțime, care va face curse regulate între Hamburg și porturile Levantului.
Drept omagiu pentru Regele nostru și cu aprobarea Majestății Sale (Carol I, vărul împăratului Germaniei – n.n.), acest vapor va purta numele românesc «Castelul Peleș»[1].
Lansarea vaporului a avut loc la Rostock în ziua de 28 decembrie 1912, în asistența autorităților locale și a unei mulțimi alese.
Discursul de botez a fost ținut, cu autorizația specială a Regelui nostru, de către ministrul nostru plenipotențiar din Berlin, domnul Alexandru Beldiman[2], iar botezul a fost săvârșit de doamna Beldiman.
În timpul mesei, urmată după ce vasul, pe care fâlfâiau steagurile românești, a fost predat destinației, ministrul nostru dl. Beldiman a închinat un toast în sănătatea Împăratului Germaniei și a Marelui Duce din Mecklenburg-Schwerin.
Iar consilierul intim, domnul Jacobs[3], director general, într-un discurs admirabil a arătat că «Deutsche Levante Linie» și-a dat cea mai mare știință pentru dezvoltarea și întărirea relațiilor economice între România și Germania pe mare și că a întâmpinat întotdeauna grațioasa bunăvoință a Majestății Sale Regelui Carol.
Urările aduse de dl. Jacobs pentru sănătatea și viața îndelungată a Majestăților Lor Regele și Regina, cât și pentru prosperitatea și dezvoltarea fericită mereu crescândă a țării noastre, au fost primite cu mare entuziasm de întreaga asistență.




La o telegramă de omagiu trimisă cu ocazia serbării «Deutsche Levante Linie» a primit din partea Regelui Carol următorul răspuns: Cu o bucurie sinceră am primit vestea despre lansarea vaporului «Castel Peleș» pe care, sper de a-l putea saluta în portul Constanța, în primăvară.
Regina și eu mulțumim din toată inima pentru amabila amintire și pentru felicitările călduroase.
Din partea noastră felicităm pe «Deutsche Levante Linie» și îi urăm deplină prosperitate. Prin omagiul adus Regelui nostru ne-a cinstit și țara și pentru aceasta îi mulțumim.
Pentru a învedera cât poate o voință fermă și un patriotism luminat, dăm aici un mic istoric al dezvoltării uriașe luată de «Deutsche Levante Linie».
Spre a înlătura concurența înăsprită cu care a avut de luptat exportul industriei germane, mai mulți patrioți din Hamburg au constituit în septembrie 1889 Societatea «Deutsche Levante Linie».
În primăvara anului 1890 întreprinderea germană a inaugurat traficul cu Levant, numai cu patru vapoare, dar a întâmpinat mari greutăți din pricina concurenței acerbe din partea armatorilor englezi și francezi, ceea ce însă a avut darul  de a oțeli și mai mult voința bărbaților cu dragoste pentru țară, ca Adolph Woermann[4], Carl Laeisz[5], Hermann Schröder.
Astăzi, după 23 de ani de activitate, «Deutsche Levante Linie» e proprietară a 59 de vapoare cu o capacitate de 258.680 tone și ocupă alte 8 vapoare navlosite cu o capacitate de 22.000 tone.

Administrația a organizat trei linii: linia de Nord, linia de Sud și linia Adriatică, așa că nu există nici un port în Mediterana de Est și în Marea Neagră care să nu fie acostat de vapoarele germane.
«Deutsche Levante Linie» a înregistrat un beneficiu de 5.205.795 mărci în anul 1912.”.
 
Ca între Hohenzollerni
 
Conform istoricului Ștefania Ciubotaru, Wilhelm al II-lea (n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost “unul dintre cei mai controversaţi monarhi europeni, fiind un amestec destul de nenuanţat de bine şi rău, de inteligenţă şi ingenuitate, de limpede vedere şi de miopie, de imprudenţă şi timiditate.”[6].
Urcat pe tron la 15 iunie 1888, la vârsta de 29 de ani, după 1894 kaiserul rămânea la palatul său de la Potsdam mai puţin de jumătate de an.

Vizita mai mult decât discretă a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, la mijlocul lunii septembrie 1917, la Curtea de Argeș, a reprezentat un moment important în istoria relaţiilor româno-germane, un omagiu postum adus memoriei regelui Carol I, decedat la 10 octombrie 1914, dar și o dovadă a sincerei sale prețuiri față de regele Ferdinand și membrii Familiei regale a României.

Linia germană a Levantului a fost fondată la 6 septembrie 1889, cu un capital de 1,5 milioane de mărci și patru nave cu aburi: „Chios”, care a deschis serviciul regulat pe 28 iunie 1890, „Lesbos”, „Rhodos” și „Samos”.
După numirea lui Hans von Jacobs, în 1898, ca președinte al consiliului de administrație, flota companiei s-a relansat, crescând de la 21 de nave în 1899, la 30 în 1903 și 59 în 1914.
Această flotă a fost extinsă, în mare parte, prin achiziționarea unor nave mai vechi. În acest scop, în 1910 linia Levantului a fuzionat cu linia Bremen Atlas, cu șase nave și, beneficiind de situația economică bună, a preluat cele șapte nave ale companiei maritime A.C. de Freitas & Co și patru nave ale firmei H.C. Corn.
Până la începutul Primului Război Mondial, D.D.L. primise doar 17 construcții noi.
La începutul anului 1914, HAPAG a preluat pachetul majoritar de acțiuni al D.L.L.
Din cauza pierderilor însemnate de nave și capital din timpul Primului Război Mondial, la 23 decembrie 1919, D.L.L. a fost preluată de HAPAG.
Refugiată în anul 1914 în portul indonezian Sabang, în anul 1918 “Castel Peleș” a fost alocată guvernului olandez ca despăgubire de război.
Transferată Companiei Koninklijke Hollandsche Lloyd din Amsterdam, nava a fost rebotezată „Gaasterland”.
 
Bibliografie: Marian Moșneagu, “Simboluri și tradiții marinărești”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2022
 
Sursa foto: Wikipedia
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și:
Lumea marinarilor Constanța Port - Povestea portului-amiral al României moderne (galerie foto)

 

---