Magistrul Febleţea navaliştilor gălăţeni (galerie foto)

Au trecut deja 20 de ani de la decesul (pe 27 aprilie 1998, la Bucureşti, la vârsta de 94 de ani, după o lungă şi grea suferinţă) comandorului de marină prof. univ. dr. Nicolae Pârâianu, reputat inginer constructor de nave şi apreciat profesor universitar. A fost condus pe ultimul drum de un grup discret de cunoscuţi, fiind înmormântat la cimitirul „Şerban Vodă“ (Bellu).
 
Născut în cartierul Vădeni din oraşul Târgu Jiu, la 8 ianuarie 1904, se trăgea, după mamă, Maria, din satul Topârcea din Marginea Sibiului, iar după tată, Mihail, se considera urmaş al marelui ban al Olteniei de la începutul secolului al XVIII-lea.
 
Şi-a făcut studiile primare la faimosul pension de limba germană al profesorului Ştefan Bobancu şi cele gimnaziale la gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu. Şi-a continuat pregătirea la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti, unde a fost apreciat drept „matematicianul nr. 1”.
 

Cariera în Marina Militară

 
Plecat de unul singur în lume, şi-a încercat norocul la concursul de admitere în Şcoala Navală din Constanţa, unde a fost admis primul pe listă. Pe 1 iulie 1924 a absolvit-o ca şef de promoţie, fiind înaintat în gradul de sublocotenent.
 
Şi-a început cariera pe 5 august 1924, la Apărarea Fixă Fluvială, de unde, pe 3 noiembrie 1924, a fost detaşat la Baza Navală Fluvială. În perioada 1 aprilie - 15 octombrie 1925 a fost ambarcat pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” din cadrul Forţei Navale Fluviale.
 
Începând cu 1 noiembrie 1925 a fost detaşat la Şcoala Navală, unde a urmat Şcoala de Aplicaţie, pe care a absolvit-o cu media generală 6,92, al 7-lea din 17 cursanţi. La 1 aprilie 1926 a revenit la Forţa Navală Fluvială, fiind ambarcat pe monitorul „Lascăr Catargiu”. La 1 octombrie 1926 a fost mutat la Baza Navală Fluvială. La 1 aprilie 1927 a fost mutat în Corpul Echipajelor Maritime, fiind ambarcat pe distrugătorul „Mărăşeşti”.
 
Pe 27 decembrie 1927 s-a căsătorit la Roşiorii de Vede cu domnişoara Elena R. Florian, şi a avut doi copii, Marinela, născută pe 2 mai 1928 şi Răzvan, născut pe 5 iulie 1929, la Genova-Italia.
 
În baza Înaltului Decret nr. 287/1929, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 9 februarie 1929, pe 25 decembrie 1928, a fost trimis pentru trei ani la studii în Italia pentru a urma cursurile Şcolii de Geniu Naval din Genova (director Eugen de Vito). Aici a obţinut, pe 14 noiembrie 1931, titlul de doctor în inginerie navală şi mecanică, cu 85 de puncte din 100 la proba scrisă şi 90 de puncte din 100 la proba orală. Pe 21 aprilie 1932 i-a fost recunoscut dreptul de exercitare a profesiei de inginer.

 
Întors în ţară, la 1 octombrie 1931, a fost încadrat la Arsenalul Marinei. Pe 12 februarie 1932 a fost înaintat în gradul de locotenent inginer, în baza Înaltului Decret nr. 413/1932 fiind trecut în Corpul Tehnic al Armatei. În perioada 19 august 1934 - 7 mai 1935 a fost detaşat la Şantierul Naval Turnu Severin, unde a fost membru în Comisia de supraveghere pentru repararea monitoarelor „Lahovary” şi „Catargiu”, respectiv preşedinte al acestei comisii, între 7 mai şi 2 noiembrie 1935.
 
Între 12 noiembrie şi 13 decembrie 1936 a efectuat o misiune la Istanbul. La 10 mai 1937 a fost înaintat în gradul de căpitan inginer. Între anii 1938 şi 1940 şi-a desfăşurat activitatea la Institutul de Proiectări „Dr. Teckel” din Olanda, respectiv la Şantierele Navale şi fabrica MAN din Augusburg - Germania. Personal, a supravegheat la Hamburg, în Germania, construcţia actualei nave-şcoală „Mircea“ (1938-1939) şi s-a specializat în construcţia de submarine, la Bremen şi pe şantierele navale din Olanda, în acelaşi timp.
 
La 1 octombrie 1939 a fost mutat în Comandamentul Diviziei de Dunăre, iar la 1 aprilie 1940 la Arsenalul Marinei Regale din Galaţi. De la 1 octombrie 1941 a făcut parte din Comisia de supraveghere a submarinelor aflate în construcţie în Şantierul Naval Galaţi.
 
În această perioadă, în care a îndeplinit şi funcţia de director tehnic, au fost modernizate cele şapte monitoare fluviale (înlocuirea artileriei grele de 120 mm cu tunuri moderne „Skoda”, dotarea cu armament antiaerian - tunuri „Rheinmetall” de 37 mm şi „Oerlikon” de 20 mm şi mitraliere jumelate „Hotchkiss” de 13,2 mm, precum şi schimbarea vechilor căldări alimentate cu cărbuni, care deserveau maşinile alternative cu abur, cu căldări alimentate cu păcură). Au fost reparate cele şapte vedete fluviale, la bordul cărora au fost înlocuit tunul de 47 mm pentru trageri terestre cu un tun a.a. „Oerlikon” de 20 mm.
 

În Şantierul Naval din Galaţi a fost construit, în premieră naţională, puitorul de mine „Amiral Murgescu“, cu o capacitate de 200 de mine marine, cu 300 kg trotil fiecare şi au fost asamblate submarinul torpilor „Rechinul“ şi submarinul miner „Marsuinul“. De asemenea, s-a construit un doc plutitor destinat andocării navelor pentru vizită, reparaţii şi întreţinere curentă.
 
Pe 20 martie 1943 a fost înaintat în gradul de locotenent-comandor inginer. La 29 mai 1943 a fost numit în Administraţia Comercială a Stabilimentelor Industriale ale Marinei.
Pe 1 februarie 1945 a demisionat din armată, demisie acceptată prin Î.D.R. nr. 37 din 10 ianuarie 1945. Prin Î.D. nr. 1554 din 10 mai 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/1940, a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.
 

Dascăl, proiectant, cercetător

 
După trecerea sa în rezervă, inginerul Nicolae Pârâianu a desfăşurat o laborioasă activitate de proiectare şi cercetare în domeniul construcţiilor navale. De asemenea, în perioada 31 ianuarie 1945 - 1 octombrie 1952 a fost conferenţiar la Institutul Politehnic (Secţia de Tehnică Navală), iar între 1 octombrie 1952 - 1 octombrie 1956 profesor la Institutul Tehnic din Galaţi.
 
De la 1 octombrie 1956 a fost angajat şef de secţie la Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, preluat pe 31 decembrie 1957, prin reorganizare, de către Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini şi Electrotehnice (I.T.C.M.E.).
 
Între anii 1951 şi 1958 a fost profesor şi şef al Catedrei de Termotehnică şi Maşini Navale la Institutul Politehnic Galaţi. A predat cursurile de „Teoria calculului şi construcţia maşinilor navale”, „Maşini şi instalaţii navale” şi „Vibraţiile maşinilor navale” la Institutul Mecanico-Naval.
 
Pe 11 mai 1964 a fost angajat ca inginer proiectant şef la Institutul de Cercetări Tehnologice Construcţii de Maşini Bucureşti, de unde, pe 1 aprilie 1968, a fost angajat, prin transfer, inginer proiectant şef (specialist) la ICEPRONAV Galaţi.
 
A fost menţinut în activitate şi după data-limită de vârstă ca inginer proiectant principal gradul II, de la 1 februarie 1970. Pe 1 decembrie 1974 a fost angajat prin transfer în interes de serviciu la Institutul de Proiectări pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, de unde s-a pensionat pe 31 noiembrie 1977, la vârsta de 73 de ani.
 

Detenţia

 
În perioada 24 septembrie 1958 - 11 mai 1964, activitatea profesională a inginerului Nicolae Pârâianu i-a fost întreruptă, fiind întemniţat la Aiud, pe motive politice. După Revoluţia din Ungaria (1956) şi-ar fi exprimat în public revolta faţă de jefuirea ţării de către „ocupanţi“, faptă pentru care a primit o pedeapsă de 16 ani de muncă silnică, fiind însoţit la închisoare de profesorii şi studenţii care intraseră în grevă, în semn de protest, după arestarea sa.
 
În „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, lucrare pe care am publicat-o în anul 2010 la Editura Militară, am prezentat în detaliu capetele de acuzare pentru care Nicolae Pârâianu a fost deferit instanţelor militare, în dosarul nr. 198/1959.
 
Astfel, prin Sentinţa nr. 200 din 26 februarie 1959, Tribunalul Militar Bucureşti a pronunţat hotărârea în cauza privitoare pe medicii Tache Gheorghe, Sârbulescu Gheorghe şi Bazavan Gheorghe, contabilul Medianu Ion, profesorul universitar Pârâianu Nicolae, comerciantul Pop Eugen şi civilul Antonescu Nicolae, toţi învinuiţi pentru crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 1 C.P. […]
 
În cazul inculpatului Pârâianu Nicolae, instanţa a reţinut faptul că „înainte de 23 august 1944, făcând parte din Marina Militară şi fiind în oraşul Galaţi, a avut legături apropiate cu legionarii Vasilache Solon şi Ibrăileanu Aurel, conducători ai organizaţiei legionare din acel oraş.
 
În perioada guvernării legionare din 1940-1941, lucrând la Şantierele Navale Galaţi şi fiind simpatizant al organizaţiei legionare, a fost numit de conducerea legionară a şantierelor în forul superior legionar al acestor şantiere ce judeca cazurile de desfacere a contractelor de muncă ale persoanelor considerate indezirabile pentru organizaţia legionară.
 
De menţionat este că după rebeliunea legionară din anul 1941 a fost scos din cadrele Marinei Militare pentru faptul că a deţinut la domiciliul său unele materiale cu conţinut legionar. Ulterior fiind reprimit în Marina Militară, prin intervenţii a activat până în anul 1945, când a ieşit în rezervă.
 
După 23 august 1944 a continuat să întreţină legături cu Vasilache Solon, iar începând din anul 1956 reluându-şi legăturile atât cu Ibrăileanu Aurel, cât şi cu Vasilache Solon, întrucât aceştia abia se eliberaseră din închisoare, a luat cunoştinţă despre faptul că ambii au fost arestaţi şi condamnaţi pentru activitatea lor legionară din trecut, precum şi despre locurile de deţinere pe unde au fost.
 
Primul cu care a luat legătura a fost Vasilache Solon, după care s-a întâlnit şi cu Ibrăileanu Aurel, pe care l-a ajutat din punct de vedere material cu diverse sume. În primăvara anului 1957, inculpatul a organizat o întâlnire la domiciliul său între legionarii Vasilache Solon şi Ibrăileanu Aurel, primul solicitând aceasta, cu care ocazie s-au purtat discuţii cu caracter legionar.
 
Ca o dovadă că legăturile inculpatului Pârâianu Nicolae cu legionarul Vasilache Solon sunt vechi stă faptul că, înainte de 1940, Vasilache Solon i-a dat lui Pârâianu Nicolae cartea intitulată „Puncte cardinale în haos” (sic!) de Nichifor Crainic, care are un conţinut contrarevoluţionar, fiind găsită la domiciliul inculpatului cu ocazia percheziţiei efectuate.
 
Situându-se pe aceeaşi poziţie duşmănoasă regimului din R.P.R., inculpatul, în activitatea lui didactică de la Institutul Tehnic din Galaţi, a avut manifestări ostile orânduirii democrat-populare din ţara noastră”.
 
Interogat la anchetă, inculpatul a recunoscut faptele imputate, în faţa tribunalului declarând însă că nu a fost legionar şi nici simpatizant legionar şi nici nu a purtat discuţii împotriva guvernului R.P.R. Atât la anchetă, cât şi în faţa instanţei, martorii audiaţi în cauză Ibrăileanu Aurel şi Vasilache Solon au confirmat faptele ce s-au reţinut în sarcina inculpatului cu privire la legăturile dintre acesta şi martori. Mai mult, la anchetă, martorii Costică Alexandru şi Guţu Alexandru au dat declaraţii despre activitatea infracţională desfăşurată de inculpat la Institutul Tehnic din Galaţi.
 
În ce priveşte susţinerile făcute de inculpat în faţa tribunalului că nu ar fi fost legionar şi nici simpatizant legionar, tribunalul le-a apreciat nesincere “întrucât din declaraţiile de anchetă date de inculpat rezultă cu prisosinţă că acesta a fost simpatizant legionar, retractarea făcută în faţa instanţei neputând fi luată în consideraţie de tribunal, atât timp cât nu justifică în mod temeinic această retractare.
 
Referitor la cele arătate de inculpat la interogatoriul din instanţă, că nu ar fi purtat discuţii împotriva guvernului R.P.R., tribunalul constată că din declaraţiile date la anchetă de inculpat (f. 373-374, vol. I), care se coroborează cu declaraţiile martorilor Costică Alexandru şi Guţu Alexandru, rezultă că inculpatul a avut manifestări ostile regimului din R.P.R.”.
 
Inculpaţii Tache Gheorghe, Sârbulescu Gheorghe, Medianu Ion, Bazavan Gheorghe şi Pârâianu Nicolae au fost trimişi în judecată pentru crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 1 C.P. Având în vedere că Pârâianu Nicolae, fost simpatizant legionar, şi-a reluat activitatea pe linie legionară, prin întâlniri organizate cu legionarii Ibrăileanu Aurel şi Vasilache Solon, cu care ocazie s-au purtat discuţii cu caracter legionar, că a organizat o întâlnire la domiciliul său între Ibrăileanu Aurel şi Vasilache Solon, ajutând totodată cu bani pe Ibrăileanu Aurel şi că inculpatul a avut şi manifestări ostile regimului democrat-popular din R.P.R., Tribunalul i-a condamnat pe civilii Bazavan Gheorghe şi Pârâianu Nicolae la câte 16 ani muncă silnică şi câte 6 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, dispunând totodată confiscarea totală a averii personale a condamnaţilor şi plata a 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru ambii, detenţia preventivă a fost computată de la 24 septembrie 1958.
 
In memoriam
 
Vineri, 6 decembrie 2013, în cadrul celei de-a 25 ediţii a Colocviilor Constructorilor de Nave găzduite de Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi, prof. univ. dr. Liviu Stoicescu a prezentat comunicarea „Profesorul Nicolae Pârâianu, cum mi-l mai amintesc”, din care reproducem selectiv: „[…] Au trecut anii şi promoţia mea, cât a mai rămas din ea, continuă să se numească promoţia Dinu - Pârâianu, după numele celor doi profesori ce i-au format ca navalişti, poate că acest nume ni l-am dat în amintirea acelui brusc sfârşit al carierei lor în învăţământul superior din 1958, sfârşit nedrept, sfârşit din motive politice la puţin timp după ce noi absolvisem. Cei doi reprezentau cele două Secţii Corp şi Maşini şi erau, şi fizic şi din punct de vedere al caracterelor, complet deosebiţi.
 
[…] Paradoxal, primele mele amintiri despre el sunt legate de prima mea înfrângere în viaţă. Dădeam examen de admitere la Politehnica din Bucureşti în august 1951. Cu toate că eram câştigător al olimpiadei de Matematică pe liceu şi al celei de Fizică pe judeţul Buzău, eram destul de speriat de teza de Matematică ce se dădea în laboratorul de Rezistenţa materialelor de sub marele amfiteatru al Politehnicii din Bucureşti, atunci în strada Polizu.
 
Acolo, printre cei care ne păzeau, era şi conferenţiarul de la Politehnică atunci, Nicolae Pârâianu, un domn înalt şi spătos, cu o faţă de om bun, luminată de ochii săi sfredelitori, care văzând dezordinea în care mă zbăteam între foile mele de hârtie, ce reprezentau teza mea la Matematică, a venit la masa mea şi mi-a spus blând: - Prietene, vrei să te faci inginer, dar ingineria presupune ordine în gândire şi exprimare. Aceste cuvinte m-au mai calmat şi m-au făcut să mă gândesc la ele mai târziu.
 
Teza a ieşit destul de bine, dar… n-am fost admis la Facultatea de Electrotehnică, unde dădeam examen, sau mai precis am fost admis fără loc. Mai târziu am aflat că unii colegi de liceu buzoieni ce dădeau şi ei examen m-au reclamat la Cadre că eram fiu de bancher (tatăl meu fusese director la Banca Românească din Buzău) şi deci incompatibil cu învăţământul superior, după normele de atunci.
 
Pentru mine a fost o lovitură greu de acceptat, dar prezenţa unei rude la Galaţi, amintirile copilăriei mele de pe malul mării la Constanţa şi mai ales înfiinţarea Institutului Mecanico-Naval la Galaţi, la care se dădea mai târziu examen de admitere, au făcut să mă înscriu la acel examen de admitere din septembrie 1951, la care, în încercarea de a avea studenţi mai buni, nu au mai funcţionat criteriile de origine socială.
 
Am reuşit astfel cu prima medie împreună cu Pedro Schein şi ca student l-am întâlnit pe profesorul Nicolae Pârâianu, venit în toamna lui 1952, cu anul IV al Secţiei Nave de la Politehnica din Bucureşti (mutată la Galaţi); din toamna lui 1954 am devenit şi student al dânsului, în anul V, la cursul de Maşini Navale.
 
Era o personalitate care se impunea de la început, ca şi profesorul Alexandru Guţu, ce-l avusesem în anul III la Organe de Maşini. Spre deosebire de alţi profesori care răpăiau în ritm de mitralieră formule pe tablă ale unor demonstraţii, cursurile profesorului Pârâianu puneau accentul pe ipoteze, pe comparaţii ale diferitelor tipuri de maşini navale, pe comentarea comportării diferitelor maşini, mai puţin pe demonstraţiile matematice, care totuşi nu lipseau, deşi nu erau excesive. Prezentarea liberă, cu o ştiinţă de a ţine conectată sala, sublinierea importanţei atât a secţiei de maşini (inima navei, cum zicea el), cât şi a diferitelor probleme de proiectare întâlnite de dânsul în viaţa sa de inginer, referirile la activitatea sa în recepţia submarinelor fabricate în Germania, toate acestea ne ţineau trează atenţia, dar din păcate se luau foarte greu notiţe, pentru că noi nu eram obişnuiţi cu această manieră de predare. Ar fi trebuit să citim dinainte cursurile, dar nu existau cărţi. Se mai folosea pentru turbine cu aburi un curs de la Politehnica din Bucureşti, de Titus Grecu şi o lucrare -
Motoare cu ardere internă de Inozemtsev, dar nu citeam dinainte. Mult mai târziu, în Danemarca, la Universitatea din Lyngby, am regăsit aceeaşi metodă de predare la cursul de Teoria Navei, predat de profesorul Politehnicii de la Universitatea Navală din Annapolis (USA), care era acolo invitat.
 
Profesorul Pârâianu pusese în acea vreme şi bazele laboratorului de Maşini Navale, fiind ajutat de Ştefan (Fane) Ionescu, care era şef de laborator şi fusese pilot în aviaţia militară română la sfârşitul războiului. În acel laborator a avut loc şi întâlnirea cercului ştiinţific studenţesc la care a prezentat, sub conducerea profesorului Pârâianu, studentul Gheorghe Catrinescu un referat despre pompele de injecţie (Gheorghe Catrinescu era cel mai bun student al seriei dinaintea noastră şi după ani a ajuns director tehnic al centralei navale).
 
A venit şi sesiunea din vară, la care dădeam examen cu materia de pe două semestre la Maşini Navale şi neavând notiţe, la examen am dat biletul, având astfel prima mea restanţă. Deşi aş fi putut scoate probabil vreun 5, mi-a fost ruşine faţă de profesor să iau astfel examenul.
 
La sfârşitul anului IV am plecat în excursia de studii, conduşi de profesorul Nicolae Pârâianu şi am făcut primul drum la Braşov, ce avea pe atunci uzine foarte mari, pe care urma să le vizităm. Eram toţi într-un vagon şi se jucau table. La un moment dat, la trecerea prin Buşteni, am auzit vocea puternică a profesorului tunând: - Nu vă e ruşine să jucaţi table când treceţi printre aceşti munţi, care sunt ca o catedrală a neamului românesc?! şi toţi ne-am oprit privirile pe abruptul Coştilei şi pe crucea de pe Caraiman.
 
După pregătirea militară pe escortor în Deltă şi după practica la Şantierul Naval din Constanţa am început pregătirea la restanţa de Maşini Navale, învăţând împreună cu colegul Ovidiu Rotaru, o zi la el la gazda pe care o avea, o zi la mine acasă. Pentru restanţă, în afară de cărţile primite mai înainte, am avut şi un caiet de notiţe împrumutat de la cineva care lua notiţe (notase tot, inclusiv bancurile!).
 
Am luat cu bine restanţa amândoi şi în anul V (1955-1956) am continuat cu profesorul Pârâianu cursul de Instalaţii navale, la care m-am străduit să iau notiţe. În iarnă mă văd cu colegul şi prietenul Virgil Manea la consultaţii la profesorul Pârâianu la Calculul reţelelor de conducte. Noi ne duseserăm să fim văzuţi şi profesorul ne-a pus la treabă să rezolvăm singuri problema după gândirea noastră şi am reuşit să rezolvăm bine, după capul nostru, cu puţine indicii de la el, aşa că la examen am luat foarte bine, înţelegând că el nu voia să memorăm, ci să raţionăm.
 
Ne-am hotărât la începutul semestrului ultim să ne luăm tema proiectului de diplomă la profesorul Pârâianu, care ne-a dat: lui Manea Virgil tema specială a vibraţiilor torsionale ale liniei de arbori şi mie cea a vibraţiilor generale.
 
După inerentele pierderi de vreme legate de tema generală, am fost la Bucureşti la IPRONAV, aflat încă la Bucureşti şi unde profesorul Pârâianu era inginer-şef. Aici am găsit cărţile necesare: de Terskih pentru vibraţii torsionale Virgil Manea şi eu cartea lui Şimanski pentru vibraţia generală (ambele în limba rusă). Cu toţi anii de limba rusă din liceu şi apoi de la facultate, nu ştiam decât formulele să le urmărim. Ducându-ne la profesorul Pârâianu, ne-a dat ceva bibliografie în germană, dar nici cu germana nu ne descurcam, aşa că eu m-am dus la mătuşa mea din Galaţi, care era prietenă cu cea mai bună profesoară de germană din Galaţi, ce mi-a tradus materialul, dar nici atunci n-am înţeles mare lucru, pentru că profesoara traducătoare era literată şi, ca de obicei, sensurile literare nu se potriveau cu cele tehnice (de exemplu momentul de inerţie al barei era tradus momentul de lenevie al barei). În fine, căutând prin dicţionare şi pisându-l la consultaţii pe dl Pârâianu, am înţeles ce trebuia să facem şi aşa am intrat în câmpul de preocupări al vibraţiilor navei, din care n-am mai ieşit până azi.
 
De altfel, profesorul Pârâianu începuse atunci pentru prima oară la noi şi măsurătorile de vibraţii torsionale şi generale pe navele construite în şantierele navale româneşti. Măsurările se făceau atunci cu aparatul Geiger şi la aceste măsurări participau şi Fane Ionescu şi Alexandru Costică.
 
Veni la sfârşitul lui mai 1956 şi predarea proiectelor de diplomă, care plecau la profesorii îndrumători. Proiectul meu, deşi îndrumător era profesorul Pârâianu, ajunsese la profesorul Dinu, care îl luă să-l corecteze în tren spre Bucureşti, aşa că ajunsese la profesorul Pârâianu abia peste o săptămână de la secretariat, dar nu se supără. Între timp, ni se anunţă bomba că preşedinte al comisiei de examen de stat va fi academicianul Dumitru (Mitu) Dumitrescu, profesor de Mecanica fluidelor la Politehnica din Bucureşti şi secretar general al Academiei R.S.R. Acest lucru ni s-a anunţat doar cu câteva zile înainte de examen şi nu am mai avut timp să pregătim o materie atât de vastă precum cea a Mecanicii fluidelor.
 
Profesorul Pârâianu ne chemă la el pe Manea şi pe mine şi acolo a fost adevărată susţinere a temei speciale. Cea oficială a fost a doua zi, profesorul Nicolae Pârâianu şi cu Mitu Dumitrescu erau la fel de spătoşi şi parcă amândoi făceau un zid al comisiei pe lângă care trebuia să răzbatem noi.
 
Mitu Dumitrescu a ţinut un scurt speech înainte de a începe în faţa sălii arhipline de asistenţă, despre prezentarea proiectului:
- Expunerea trebuie să fie ca fusta unei femei: suficient de scurtă ca să intereseze şi suficient de lungă să pară decentă!
 
Profesorul Dinu mă ascultă despre oscilaţiile navei, ce nu se predaseră la curs, dar ecuaţiile diferenţiale erau ca cele de la vibraţii. Profesorul Pârâianu era de mult lămurit cu ce ştiam, dar şi cu ce nu ştiam la vibraţia navei, iar academicianul Mitu Dumitrescu mă puse să desenez trei profile diferite pe tablă şi mă întrebă care are rezistenţa la înaintare mai mică. Întâmplător, nimerii profilul, dar urmă de ce, iar răspunsul meu umflă de râs comisia: - Intuitiv!. Atunci, Mitu se ridică şi zice: - Doar nevastă-mea îşi cumpără intuitiv pantofi care nu-i vin şi apoi eu tot încercam să o dreg cu similitudinea şi criteriile ei.
 
Înainte însă de acest examen de stat, după terminarea în decembrie ’55 a cursurilor, a urmat o serie de banchete de absolvire, în care sărbătoream mereu şi parcă nu ne voiam despărţiţi de viaţă. Primul a fost la Olimpic numai cu profesorul Dinu, chiar după terminarea ultimei ore de curs. Totuşi, oficialităţile de atunci, în frunte cu rectorul Blazian Flavius, au hotărât prin martie 1956 un banchet oficial, care a avut loc la un local prin centru, pe lângă Banca Naţională, care nu mai există astăzi. Acolo au venit oficialităţile Institutului Politehnic şi cel al P.C.R., toţi absolvenţii şi profesorii din ultimul an. La acest banchet, profesorul Dinu n-a băut decât sifon, iar profesorul Pârâianu a ciocnit cu toţi. S-a toastat la toate mesele. După acest banchet, s-a zvonit că profesorul Pârâianu a zis ceva nepotrivit la o masă. Această zicere a fost considerată împotriva orânduirii socialiste şi l-au implicat penal mai târziu pe el. A fost arestat în 1957 şi condamnat la 16 ani muncă zilnică de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţă în loturile înscenate în jurul lui Puiu Atanasiu (citat din Memoria, apărută după ’90).
 
A fost internat şi la Aiud şi a fost şi în izolare la Secţia II. E descris în acelaşi loc ca un om înalt, serios, ce a suportat în tăcere detenţia (nu vorbea cu nimeni). A fost eliberat prin Decizia din 4 aprilie 1964. În acelaşi loc din Memoria se spune că şi fiul său Răzvan Pârâianu, născut la Genova în 1929, fusese arestat în 1948 împreună cu alţi elevi şi studenţi acuzaţi de apartenenţă la o organizaţie subversivă, Yvonne, şi condamnat la trei ani de închisoare pentru complot în scop de răzvrătire la cinci luni de detenţie la Jilava şi a fost eliberat în 1951, urmând a avea şi treu ani de domiciliu obligatoriu.
 
Eu ştiu că băiatul Răzvan prin anii ’55 a venit cu o echipă de rugby la Galaţi şi a jucat cu echipa noastră de rugby, din care făcea parte Anton Praisler. Mai ştiu că promoţia de după noi (Cornel Cloşcă, Virgil Smărăndoiu etc.), ce a terminat în 1957, a făcut aceleaşi cursuri ca şi noi cu profesorul Nicolae Pârâianu, iar eu, după stagiul în producţie, în 1957 am ajuns în Facultatea de Mecanică, asistent în toamna lui 1957 împreună cu colegul meu Kamer Lazăr, eu fiind încadrat la Catedra de Mecanică şi Rezistenţa materialelor, iar Kamer la cea de Termotehnică, la Laboratorul de Maşini Navale, unde a lucrat în continuare şi la dotarea laboratorului sub conducerea profesorului. În această toamnă a anului 1957, profesorul Pârâianu era încă la catedră şi se ocupa de vibraţii şi ştiu că alesese pe Tiţa Pascu (a doua serie după mine) să lucreze la problemele de vibraţii ale navei şi la cercul ştiinţific pe care îş conducea profesorul. Tiţa Pascu făcuse mai mult ca mine la proiectul de diplomă. Pe urmă cred că la semestrul de primăvară 1958 el n-a mai venit la ore, fiind arestat.
 
După eliberarea sa, în 1964, a lucrat puţin la IPCM Bucureşti şi apoi din 1968. la străduinţele dlui Gelu Kahu, ce-i fusese, cum am arătat, asistent, a fost încadrat ca inginer la IPRONAV Galaţi, unde a condus C.T.E. (Consiliul Tehnic Economic), care verifica toate lucrările de proiectare şi în faţa căruia se susţineau toate proiectele, trebuind să reziste fiecare inginer ce-şi prezenta lucrarea unui tir de întrebări.
 
După revenirea sa din închisoare, a fost permanent invitat la întâlnirile din cinci în cinci ani ale promoţiei noastre, până în 1996 inclusiv.
La aceste întâlniri, stând de vorbă cu dânsul, am aflat că în închisoare a fost în celulă cu Radu Gyr, pe care-l aprecia mult pentru talentul poetic şi, pentru a-şi trece mai uşor timpul, a început să lucreze la demonstrarea marii teoreme a lui Fermat, care pe atunci nu fusese încă demonstrată. El zicea că a reuşit să o demonstreze şi voia să ajungă la Miron Nicolescu, marele matematician, preşedinte al Academiei, să-i prezinte demonstraţia şi ne ruga pe noi să îl ajutăm şi să-i verificăm demonstraţia; ceea ce noi n-am făcut, pentru că ne depăşea mult competenţele. (Mult mai târziu, după 2000, am auzit că nişte englezi au reuşit cu ajutorul calculatorului să facă demonstraţia care a încăput pe paginile unei întregi cărţi).
 
La ultima întâlnire a promoţiei noastre la care a participat, ne-a spus o povestioară cu regele Friedrich cel Mare şi un morar căruia regele îi confiscase terenul, iar morarul s-a judecat cu regele şi şi-a redobândit terenul. Mai departe, ne-a spus că atunci când preda la noi s-a dus într-o seară în sala de festivităţi (fosta capelă Nôtre-Dame de Sion) şi a văzut filmul Mănăstirea din Parma, după romanul lui Stendhal, film în care juca Gerard Philippe, dar cel mai mult i-a plăcut Ferrante Palla - L’homme libre; şi el s-a considerat toată viaţa un fel de Ferrante Palla. La această ultimă întâlnire cu el am şi filmat câţiva, dar eu nu mai găsesc din păcate caseta.
 
A murit la 94 de ani şi-i spunea la telefon lui Cornel Cloşcă că se simte foarte singur, că au murit toţi cei din jurul său. A murit cu puţin înainte de a fi făcut contraamiral în rezervă, la propunerea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.
 
A fost un inginer competent, un profesor talentat şi onest, un om curajos şi mândru, un specialist în Maşini şi instalaţii navale şi un adevărat ctitor al învăţământului naval românesc, punând bazele cursurilor de Maşini şi Instalaţii navale, ale Laboratorului de Maşini navale, ale cercetătorilor de vibraţii torsionale ale liniilor de arbori navali şi de vibraţii generale ale navei. A fost un bun român!”
 
În monografia 60 de ani de învăţământ superior naval la Galaţi 1951- 2011, prof. dr. ing. Liviu Stoicescu conchide: În ceea ce priveşte omul Nicolae Pârâianu a fost apreciat tot timpul vieţii ca având un caracter ferm şi inflexibil, care nu admitea compromisuri, fiind animat totodată de simţul onoarei, al adevărului şi al dreptăţii. Comandorul Nicolae Pârâianu se înscrie în elita Marinei Române ca o personalitate de prim rang în construcţiile navale şi în învăţământul de specialitate, pe care le-a slujit cu cinste şi devotement. Prin dispariţia sa, România a pierdut şi un bun român.
 
În relaţiile cu muncitorii, a fost înţelegător şi drept, dar autoritar. Când însă aceştia au ieşit cu steaguri roşii şi au strigat lozinci comuniste pe străzile Galaţiului, în ziua de 7 noiembrie 1944, dezamăgit, şi-a dat demisia. A fost primul ofiţer al armatei române care a demisionat după 23 august 1944, în semn de protest faţă de noua tendinţă de orientare politică în ţară.
 
Urmare a Adresei Tribunalului Militar Bucureşti nr. 655 din 17.07.1996, înregistrată la nr. T 228/2 din 07.05.1996, prin Minuta Deciziei nr. 1736, Curtea Supremă de Justiţie Secţia Penală, analizând Dosarul nr. 1123/1996, în Şedinţa publică de la 9 iulie 1996, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva Sentinţei nr. 200 din 26 februarie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti şi Deciziei nr. 1267 din 18 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare - Colegiul de recurs, privind pe inculpaţii Tache Gheorghe, Sârbulescu Gheorghe, Bazavan Gheorghe, Pârâianu Nicolae şi Antonescu Nicolae, casând sus menţionatele hotărâri.
 
În baza art. 11 pct. 2 lit. „e” şi art. 10 lit „d” Cod procedură penală i-a achitat pe inculpaţii Tache Gheorghe, Sârbulescu Gheorghe, Bazavan Gheorghe, Pârâianu Nicolae pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 1 Cod Penal anterior, iar pe inculpatul Antonescu Nicolae pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. „b” din acelaşi cod. De asemenea, a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii aplicată tuturor inculpaţilor.
 
Din păcate, nici după două decenii de la trecerea la cele veşnice a comandorului prof. dr. ing. Nicolae Pârâianu, nicăieri în România nu există o stradă care să-i poarte numele ori un bust care să-i eternizeze memoria. Doar în cadrul Facultăţii de Inginerie a Universităţii din Galaţi, Aripa Nord, din 2008 sala 101 de la etajul 1, unde şi-a predat magistral şi memorabil cursurile, îi poartă numele.
 
Bibliografie:
 
Academia Navală „Mircea cel Bătrân” Constanţa, „Buletin Ştiinţific”, Anul III, Nr. 1, ianuarie - martie 2000
 
Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
 
Marian Moşneagu, “Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, Bucureşti, Editura Militară, 2010
 
Liviu Stoicescu, „60 de ani de învăţământ superior naval la Galaţi 1951 - 2011”, ediţia a 2-a revizuită, Galaţi, Editura Pax Aura Mundi, 2012
 
Sursa foto: Arhivele Militare Române+
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
„Ne-aţi vândut ţara ruşilor!“ Dascăl, deţinut politic, om de serviciu​

Cine a născocit primul crucişător românesc? Artizanii navei-amiral a României (galerie foto)