Marina are nevoie de propriul arsenal! Verdictul unui amiral (galerie foto)

 
În contextul în care achiziționarea celor patru corvete a devenit o adevărată aventură pentru Ministerul Apărării Naționale, tot mai multe voci avizate fac recurs la tradiție. Una dintre ele este cea a contraamiralului de flotilă în retragere dr. ing. Constantin Rusu, președintele filialei București a Ligii Navale Române. Un reprezentant de marcă al Amiralității, cu o expertiză certă în domeniu.
 


A cunoscut Marina Militară în intimitatea trebuințelor și mecanismelor sale funcționale, ca fost șef mecanic pe vedeta purtătoare de rachete 71 din Divizionul 133 Vedete din Brigada 29 Vedete Mangalia (26 decembrie 1969 - 22 octombrie 1973), ofițer 2 în Secția Adaptări Proiecte Licențe și Documentații Tehnice la Direcția Tehnică și de Înzestrare a C.M.M. (4 februarie 1977 - 30 iunie 1983), ofițer 1 (30 iunie 1983 - 1 iulie 1984), ofițer 1 cu Prognoza în Secția Dezvoltare și Construcții noi din Direcția Tehnică și Înzestrare a C.M.M. (1 iulie 1984 - 17 mai 1990), locțiitor al șefului Direcției Tehnice și de Înzestrare (17 mai 1990 - 30 noiembrie 1993), locțiitor al șefului Direcției Tehnice și de Înzestrare la locțiitorul șefului Statului Major și șef al Direcției Tehnice și de Înzestrare (30 noiembrie 1993 - 7 decembrie 1998) și comandant al Bazei 338 Reparații Tehnică de Luptă Navală (7 decembrie 1998 - 1 septembrie 2002).
 
Între anii 1977 și 1994 a coordonat programul de proiectare și construcții noi de nave militare (distrugătorul „Mărășești”, corvetele proiect 1073, puitoarele de mine proiect 882, monitoarele fluviale, vedetele blindate proiect 1140 etc.). S-a implicat activ în realizarea în țară a programului de motoare navale rapide (6 LNS-165 de 720 CP, 12 BOXER-165 de 1200 CP, 24 H-165 de 2600 CP și 20 BOXER-165 de 2100 CP).
A contribuit la realizarea, experimentarea, omologarea și introducerea în înzestrarea Marinei Militare a câtorva zeci de tipuri noi de echipamente, muniții și tehnică de marină. Este autorul a peste 25 de invenții brevetate și inovații certificate. “Este nevoie urgentă de reînființarea Arsenalului Marinei Militare” - acesta este mesajul transmis de domnia sa prin intermediul revistei ,,România maritimă și fluvială. Magazin.”.
 

Un proiect imperios necesar

 
În numele Ligii Navale Române, la 6 octombrie 2017 contraamiralul de flotilă (rtr) dr. ing. Constantin Rusu a trimis o “Scrisoare deschisă” factorilor politici și decidenților militari cu atribuții în domeniu, respectiv președintelui României, Klaus Werner Iohannis, președintelui Senatului Călin Popescu Tăriceanu și președintelui Camerei Deputaților, Liviu Dragnea, primului ministru Mihai Tudose, președintelui Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională din Senatul României Iulian Dumitrescu, președintelui Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților, Gheorghe Dorel Căprar, ministrului Apărării naționale, Mihai Viorel Fifor, ministrului Afacerilor Interne Carmen Daniela Dan, ministrului Economiei Gheorghe Șimon, șefului Statului Major al Apărării, generalul Nicolae Ionel Ciucă și șefului Statului Major al Forțelor Navale Române, viceamiralul dr. Alexandru Mîrșu.
 
Prin aceasta, amiralul Rusu sesiza opinia publică asupra următoarelor aspecte: “Membrii Ligii Navale Române, militari și civili, salută cu respect și speranță hotărârea factorilor decidenți politici și administrativi privind relansarea/revitalizarea industriei de apărare pentru a asigura cu tehnică de luptă, armament și muniții structurile de apărare, ordine publică și siguranță ale României în actualul context geopolitic și militar din estul Europei și zona Mării Negre.
 
Liga Navală Română, încă de la înființarea sa, în anul 1928 și de la reluarea activității sale, în anul 1990, a militat pentru promovarea Marinei Române, a intereselor maritime și fluviale ale României, pentru dezvoltarea unei flote militare puternice, ca parte componentă a capacității de apărare a țării.

 
În calitatea sa de persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, care organizează și desfășoară activități de interes general, fiind recunoscută ca asociație de utilitate publică prin Hotărârea Guvernului României nr. 1236/2007, Liga Navală Română dorește să aducă în atenția Dumneavoastră și a opiniei publice propunerea privind crearea unei unități specializate, denumită “Arsenalul Marinei”, care să includă fostul Șantier Naval Militar Mangalia și structurile de cercetare științifică și de mentenanță limitată din compunerea Statului Major al Forțelor Navale. Această unitate, nou constituită, considerăm că trebuie să funcționeze sub coordonarea Ministerului Apărării Naționale, ca o componentă a structurii Ștatului Major al Forțelor Navale.
 
Propunerea în cauză are în vedere o serie de aspecte pe care le prezentăm în continuare. În primul rând, se impune să amintim faptul că o astfel de unitate a funcționat în cadrul Marinei Militare Române din anul 1898 și până în anul 1947, contribuind, cu rezultate deosebite, la înzestrarea cu nave militare și la menținerea în stare de operativitate a acestora. Spre exemplu, atât în perioada interbelică, dar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Arsenalul Marinei a fost principala structură de specialitate în domeniu, contribuind la construirea submarinelor NMS “Marsuinul” și NMS “Rechinul” și a puitorului de mine NMS “Amiral Murgescu”, precum și la întreținerea și repararea navelor militare, de la vedete torpiloare și vedete de patrulare până la distrugătoare și monitoare fluviale.
 
După anul 1970, când a fost reluat programul de construire în țară a navelor militare, la Șantierul Naval Militar Mangalia s-au construit, modernizat și reparat 90% din navele de luptă, speciale și tehnologice ale Marinei Militare și ale Marinei Grănicerești (Poliției de Frontieră - Garda de Coastă). Practic, până în anul 1995, la Șantierul Naval Militar Mangalia s-au construit, modernizat și reparat marea majoritate a navelor militare și grănicerești, de la vedete torpiloare pe aripi portante de 50 tone până la fregata “Mărășești” de 5500 tone.
 
În anul 1989, Șantierul Naval Militar Mangalia avea 2800 de angajați și era considerat ca fiind pe locul doi, ca nivel tehnologic, după Șantierul Naval din Galați.
 În prezent, Șantierul Naval Galați, ca parte componentă a Consorțiului naval Damen Olanda, este clasificat și ocupă locul 10 pe plan mondial în ceea ce privește nivelul tehnologic, în timp ce Șantierul Naval Mangalia - denumire primită după transferul de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul Economiei - a intrat într-un declin semnificativ materializat prin disponibilizări masive de personal, dar și prin înstrăinarea sau degradarea semnificativă a bazei materiale.

 
În prezent, șantierul funcționează cu 36 de angajați, existând riscul ca baza materială care mai există să se degradeze iremediabil. Totodată, din cauza subfinanțării cronice, s-a ajuns în situația ca toate navele din înzestrarea Marinei Militare să fie cu durata normată de serviciu îndeplinită sau cu termenele de executare a lucrărilor de reparații capitale și modernizare depășite.
De fapt, din anul 1996 și până în prezent, în înzestrarea Marinei Militare nu a intrat nici o navă de luptă - construcție nouă. Deteriorarea mediului de securitate regională, reconfigurarea relațiilor dintre NATO și Federația Rusă, riscurile și vulnerabilitățile cu care se confruntă țara noastră pe apă, diversificarea misiunilor și dezvoltarea relațiilor cu structurile similare din alte țări partenere, ca urmare a angajamentelor asumate de România în ceea ce privește participarea la asigurarea securității europene și nord-atlantice, impun derularea unor proiecte de investiții în scopul realizării unei infrastructuri navale moderne, care să contribuie la ridicarea nivelului de reacție operațională și intervenție a unităților navale din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
 
Considerăm că un astfel de proiect de investiții ar trebui să materializeze propunerea noastră privind crearea “Arsenalului Marinei”, ca unitate de bază responsabilă cu realizarea programului de înzestrare cu nave și tehnică specifică a Marinei Militare și a Poliției de Frontieră, dar și în ceea ce privește programul de mentenanță pentru menținerea navelor în stare permanentă de operativitate.
 
Membrii Ligii Navale Române, specialiști în domeniul construcțiilor navale și managementul activităților de mentenanță, își manifestă pe această cale disponibilitatea de a pune la dispoziția factorilor de decizie experiența lor în domeniu și de a veni cu soluții concrete pe această temă.”¹.
 

Argumente istorice

 
Pentru fundamentarea demersului lansat prin această inițiativă, conducerea Ligii Navale Române, filiala București aduce argumente solide și pertinente din trecutul Marinei Militare Române. Astfel, “La data de 1 august 1864, din inițiativa locotenent-colonelului de marină Constantin Petrescu, a luat ființă prima structură a Arsenalului Marinei. „Arsenalul de corăbii”, așa cum s-a numit inițial, era amplasat în locul numit Pescăria Veche din portul Brăila și consta dintr-un mic atelier, unde 28 de muncitori executau lucrări de reparații ale ambarcațiunilor existente la acea dată.
 
Odată cu mutarea la Galați, în anul 1868, a Comandamentului Corpului Flotilei, este mutat și atelierul care va funcționa pe lângă atelierul Flotilei din Galați. Noua structură creată avea în componență un atelier de vopsitorie, un atelier de bărci, un atelier de ajustaj (lăcătușerie), forja și un atelier de lemnărie (tâmplărie). Energia necesară funcționării era asigurată de o mașină cu abur și o căldare, constituite într-o centrală energetică.
 
La 27 august 1879, Atelierul Flotilei își schimbă denumirea în Arsenalul Flotilei, care avea o structură similară cu cea a Arsenalului Armatei. Conform Legii de organizare a Flotilei din 9 iunie 1886, Arsenalul Flotilei avea în componență atelierele pentru reparația navelor, depozite de materiale pentru armarea navelor, depozite de combustibili și depozitul de materiale explozive. Referindu-ne numai la atelierele pentru reparații, în anul 1886, acestea erau încadrate cu 12 ofițeri, 11 lucrători și 120 trupă.
 
În anul 1898 structura își schimbă numele în Arsenalul Marinei, ce avea în componență: structura de comandă (un director și personalul ajutător), șantierul naval pentru construcția și reparația bastimentelor, depozitele generale de materiale de întreținere pentru funcționalitatea navelor operative și cele din rezervă și pentru reparația navelor. Tot în acest an se elaborează Regulamentul serviciului Arsenalului Flotei unde, la articolul 1.3 se specifica „Arsenalul Marinei constituie un corp aparte, însărcinat cu reparația și construcția bastimentelor, aprovizionarea materialelor generale de întreținerea navelor în rezervă, precum și amararea navelor auxiliare în serviciul Marinei Române”.
 
În această perioadă se execută lucrări de reparații la bordul navei „România” și canonierei „Fulgerul”. Totodată în atelierele arsenalului se construiesc șlepuri, nave fluviale și ceamuri. Semnificativă rămâne data de 15 august 1907 când, în prezența conducerii statului, este lansat la apă monitorul „Lascăr Catargiu”, iar în următoarea perioadă sunt lansate la apă și celelalte trei nave din serie. Tot la Arsenalul Marinei, în anul 1916 s-au executat lucrările de modernizare a patru monitoare fluviale.
 
În noaptea de 14/15 decembrie 1916, dotările arsenalului sunt încărcate în 12 șlepuri ce sunt remorcate până la Chilia, unde structura va funcționa până la sfârșitul războiului, când va reveni la Galați. În conformitate cu prevederile Legii privind funcționarea Ministerului de Război din 8 iunie 1932, Arsenalul devine parte componentă a Serviciilor Marinei din subordinea Marinei Militare.
 
În anul 1936, dotarea Arsenalului se modernizează cu instalații și echipamente mecanice care au permis executarea lucrărilor de reparații la bordul distrugătoarelor „Mărășești”, „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, la canonierele „Locotenent-comandor Eugen Stihi” și „Locotenent Remus Lepri”, la torpiloarele „Smeul” și „Năluca”. De asemenea, se execută lucrările de reparații și de înlocuire a artileriei de la bordul monitoarelor fluviale. Se impune mențiunea că dotarea tehnică și încadrarea cu personal calificat a permis contribuția arsenalului la lucrările de construcție a puitorului de mine „Amiral Murgescu” și a submarinelor „Marsuinul” și „Rechinul”.
 
În perioada 1936 - 1940, Arsenalul Marinei a funcționat în subordinea Direcției Stabilimentelor Industriale ale Aviației și Marinei din cadrul Ministerului Aerului și Marinei, dar în anul 1940 revine din nou în subordinea Marinei Regale Române. În anul 1941 Arsenalul trece în subordinea Subsecretariatului de Stat al Marinei.
 
La 1 aprilie 1943 se constituie Administrația Stabilimentelor Industriale a Marinei Militare (ASIM) Galați, ce avea în subordine Arsenalul Marinei Regale Galați, Șantierul Naval Mobil Constanța, Atelierul „Lt. Stoicescu” Constanța, Laboratorul de analize Galați, Atelierul Limanu - Cetatea Albă și Atelierul de Armament Constanța.
Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, Arsenalul, indiferent din ce structură a făcut parte, a deservit navele maritime și fluviale ale Marinei Regale.
Din cauza apropierii frontului de Galați, în luna mai 1944 Arsenalul a fost evacuat în localitatea Islaz - Romanați, unde a funcționat la 60% din capacitate.
 
Revenirea la Galați s-a făcut în perioada 15 - 31 octombrie 1944, iar în următoarea etapă este transferat Comandamentului Forțelor Fluviale.
La 1 iulie 1947 este desființat.
 
Șantierul Naval Mangalia
 
Anul1956 reprezintă certificatul de naștere al Grupului Industrial al Comandamentului Marinei Militare, aflat la 3 km Vest de garnizoana Mangalia, pe malul de Nord al lacului Limanu. Comandant a fost numit căpitanul de rangul 2 ing. Petruș Ambrozie, iar inginer șef a fost numit căpitanul de rangul 3 ing. Iuliu Chiorean. Activitatea a început cu 12 angajați civili (un maistru, trei strungari, doi mecanici, un sudor, un tâmplar și un electrician, 3 lăcătuși). Efectivul era completat cu militari în termen puși la dispoziție de Comandamentul Marinei Militare (CMM). Incinta dispunea de o singură hală unde s-au amenajat atelierele specifice (tâmplărie, electric, mecanică, lăcătușerie, motoare). A urmat construirea Depozitului central de materiale.
 
Prima reparație completă executată în șantier a fost la tancul de combustibil TM 131, urmat de șalupele de remorcaj și vedetele grănicerești. În anul 1958 s-a dat în folosință clădirea Secției 1 - cazangerie, hala compresoarelor, postul trafo și a fost achiziționat docul plutitor de 800 tf.
 
În același an s-au executat lucrările de modificare a navei hidrografice NH 112 (fostă canonieră și dragor maritim) și a intrat în reparații prima navă de luptă, vânătorul de submarine 1. În anul următor s-a dat în folosință o nouă hală, efectivele s-au dublat (salariații civili), s-a montat primul pod rulant, s-au achiziționat mașini unelte de prelucrare prin așchiere și a început construirea a 3 șalupe de 45 CP, echipate cu motoare Skoda. În anul 1963, SN Mangalia avea 133 salariați și 110 militari în termen.
 
La 1 octombrie 1963, prin HCM 767/1963, Grupul Industrial al CMM primește denumirea de Șantierul Naval Mangalia și trece în subordinea Direcției Generale a Înzestrării din Ministerul Forțelor Armate, cu forma de organizare gestiune economică proprie. Director a fost numit căpitanul de rangul 3 ing. Constantin Patrichi, iar inginer șef căpitanul de rangul 2 ing. Nicolae Rădulescu. În anul următor, căpitanul de rangul 2 ing. Rădulescu devine director, iar inginer șef este numit căpitanul de rangul 2 ing. Iuliu Chiorean.
 
În anul 1968 director devine căpitanul de rangul 1 ing. Iuliu Chiorean, iar inginer șef este numit căpitanul de rangul 1 ing. Octavian Costea. În anul 1964 se dau în folosință Pavilionul central și Secția construcții noi. În anul 1970 se trece la asimilarea primei nave de luptă construită integral în țară, vedeta torpiloare pe aripi portante. În timp s-au construit 24 asemenea unități (proiect 834) și 6 unități proiect 834 M (fără aripi portante). La 20 mai 1971, prin ordinul MFA nr. 005527, SN Mangalia trece din subordinea DGI la CMM.
 
În același an încep lucrările de construcție a calei de lansare de 800 tf, împreună cu bazinul aferent și platoul de armare corp nave, care se inaugurează la 23 august 1972. Câteva zile după acest eveniment se lansează la apă prima vedetă de patrulare, proiect 0111C (s-au construit 15 unități pentru Marina Grănicerească și 4 unități pentru Marina Militară). În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 73/2 martie 1974, au fost introduse în Planul de Stat și au început lucrările de investiții „Dezvoltarea Șantierului Naval Mangalia”, în locația 2 Mai Mangalia. Lucrările includeau două docuri uscate în cascadă, diguri, bazine de armare, devierea drumului DN 39, racordare la calea ferată, platforme de armare, hală de armare, hală construcții corp, depozit laminate, grup școlar profesional (liceu industrial), cămine muncitorești, alimentare cu apă si energie electrică, utilități interne, blocuri de locuințe pentru muncitori în orașul Mangalia.
 
Conform Ordinului Statului Major General nr. CL 00670/07.06.1974, SN Mangalia trece din subordinea CMM în subordinea Direcției Generale a Înzestrării din MApN. În paralel cu realizarea investiției, s-a trecut la construirea primului mineralier de 55.000 tdw, „Callatis”, urmat de cel de-al doilea, „Balș”. Probele de mare cu nava „Callatis” au început la 12 iunie 1978. În anul 1978, noua investiție se separă de SN Mangalia sub denumirea de „Șantierul Naval 2 Mai” Mangalia, director fiind căpitanul de rangul 1 ing. Iuliu Chiorean, iar director tehnic căpitanul de rangul 1 ing. Octavian Seracin. La SN Mangalia devine director căpitanul de rangul 3 ing. Teofil Pop, iar inginer șef căpitanul de rangul 2 ing. Ilie Gheorghe.
 
Începând cu anul 1977 se construiesc și se livrează Marinei Militare 18 vedete blindate fluviale generația I și generația a II-a, 12 vedete torpiloare mari (cu 4 tuburi lanstorpile), 2 puitoare de mine, nava pentru scafandri de mare adâncime „Grigore Antipa”, crucișătorul ușor portelicopter „Muntenia”, 4 vânătoare de submarine mari, proiect 1048, 2 vânătoare de submarine mari, proiect 1048 M, 5 vedete blindate fluviale generația a III-a, 6 cazărmi plutitoare, 6 șalupe de remorcaj - salvare, două docuri plutitoare de 200 tf, tehnică de geniu (pontoane dispuse pe șasiuri de autocamion tip SR, Bucegi și MAN, și șalupele de remorcaj aferente).
 
Începând cu anul 1977 se trece la reparația capitală și modernizarea dragoarelor de bază (4 unități) și a dragoarelor de radă (6 unități). Pentru Centrul de Scafandri al Marinei Militare se construiesc 2 vedete de scafandri pe corp de vedetă torpiloare pe aripi și 2 vedete de scafandri, pe corp de navă maritimă de patrulare pr. 0111 C.
 
În anul 1986 începe etapa de extindere a SN Mangalia, care prevedea construirea unui doc plutitor de 5000 tf cu imersare pe verticală, amenajarea de platforme de armare aferente docului plutitor, macarale de cheu de 5; 12 și 24 tf, secție de prelucrări mecanice prin așchiere, hala pentru tâmplărie, stație de oxigen, hala asamblare și construcții secții corp navă. Situația derulării investiției la 30 decembrie 1989 era următoarea:
• obiective finalizate și puse în funcțiune: macaralele de cheu, secția de prelucrări mecanice prin așchiere, hala pentru tâmplărie, stația de oxigen, hala de asamblare și construcții corp nave;
• obiective în execuție: docul plutitor - execuție 60%, platformele de armare - execuție 30%.
 
Din păcate, după 1989, investiția nu a mai fost finanțată, iar în prezent totul este într-un proces accelerat de degradare. La 30 decembrie 1989, SN Mangalia avea 2400 angajați, fiind clasificat pe locul doi pe țară ca performanță tehnologică, după SN Galați. La acea dată, șantierul era în măsură să asigure integral lucrările de construcții și reparații nave pentru Marina Militară.
 

Declinul postdecembrist

 
Dar după 1990 a început declinul cauzat, în principal, de următorii factori: reducerea graduală, până la anularea totală, a finanțării investiției de extindere a șantierului, reducerea fondurilor financiare necesare continuării programului de înzestrare cu nave a Marinei Militare, reducerea drastică a fondurilor necesare finanțării programului de reparații și modernizare a navelor militare, inexistența unui cadru legislativ care să mențină SN Mangalia ca principal furnizor de servicii de mentenanță pentru navele din înzestrarea Marinei Militare și Marinei Grănicerești.
 
După anul 1994, scăzând comenzile din partea Marinei Militare, în șantier s-a introdus un program de austeritate constând în reduceri succesive de personal. S-a încercat menținerea pe linia de plutire prin orientarea spre noi beneficiari (reparații de nave comerciale mici, construirea de nave tehnologice pentru parteneri străini, dezmembrări de nave), dar încercările nu au dus la rezultatele scontate.
 
În anul 1998 șantierul a fost transferat de la MApN la Ministerul Industriilor, iar personalul militar ce încadra structurile de conducere au fost mutate la alte structuri militare sau au fost trecute în rezervă. Unitatea a fost inclusă în mod repetat în programe de privatizare, dar fără reușită. Datoriile către bugetul de stat și către bugetul local s-au acumulat continuu, iar pentru recuperarea acestora au fost vândute sau transferate unele active (clădirea administrativă, secțiile de prelucrări mecanice și tâmplărie etc.). În prezent, șantierul mai are aproximativ 40 de angajați și execută lucrări de lăcătușerie în folosul Șantierului Naval 2 Mai Mangalia. Practic, în prezent, Marina Militară, nu se mai poate baza pe acest agent economic în ceea ce privește programul de construcții și modernizări nave militare, iar activele care mai sunt în proprietatea șantierului se degradează ireversibil.
 

Situația privind menținerea în operativitate a navelor și tehnicii din înzestrarea Marinei Militare

 
 
După desființarea Arsenalului Marinei de la Galați, în funcție de evoluția înzestrării cu nave a Marinei Militare, mentenanța acestora a suportat evoluții și transformări continui. Semnificativă este situația întâlnită după anul 1960, când fiecare mare unitate de nave dispunea de câte o secție de reparații și întrețineri nave (Brigada 29 Vedete - 1 secție, Divizia 42 Maritimă - 1 secție, Brigada 24 Fluvial-Maritimă - 1 atelier plutitor). La înființarea Centrului de Scafandri a luat ființă și la această mare unitate o secție de reparații.
 
Lucrările de anvergură (andocări, reparații medii, reparații capitale) se executau la SN Mangalia sau la șantiere navale din structura Centralei Industriale Navale (această structură avea în organică un birou de coordonare lucrări speciale, iar șantierele navale aveau în structură câte un birou de reprezentanți militari aflați în subordinea Departamentului Înzestrării Armatei).
 
Menționez faptul că în perioada 1960 - 1994, principala structură care a asigurat programul de construcții noi de nave, de reparații și andocări în folosul Marinei Militare a fost SN Mangalia. După anul 1960, pentru intervenții la tehnica radioelectronică de la nave, a fost înființată Secția de Reparații Tehnică de Transmisiuni Militare (SRTM). După anul 1982 aceasta a fost extinsă prin înființarea Bazei de Reparații Tehnică de Luptă Navală, organizată pe 4 secții (S1- reparații tehnică de radiolocație și centrale de tragere, S2 - reparații tehnică de transmisiuni, S3 - reparații armament de artilerie și arme sub apă, S4 - reparații motoare și instalații navale) și un atelier de prelucrări mecanice.
 
După anul 1986, în înzestrare au intrat două docuri plutitoare de 200 tf, care a permis creșterea capabilității de intervenție la navele din înzestrare. După anul 1994, ca urmare a subfinanțării programului naval, programul de construcții nave militare dar și de mentenanță a navelor militare aflate în exploatare s-a redus în mod drastic.
 
Constat cu regret că după anul 1998, în MApN s-a aplicat un principiu total nefavorabil Marinei Militare, constând în aceea că orice navă ce nu poate fi reparată capital sau modernizată să fie scoasă din înzestrare și casată. În acest mod au fost scoase din înzestrare 6 vedete purtătoare de rachete proiect 205, 24 de vedete torpiloare pe aripi portante proiect 834, 3 vânătoarele de submarine proiect 204, 4 dragoare de bază modernizate proiect 780, 12 dragoare de radă (din care 6 unități erau modernizate), 18 vedete blindate fluviale generația I și generația a II-a, un puitor de mine proiect 882, 3 corvete proiect 1048, 9 vedete torpiloare mari proiect 881, 18 vedete dragoare fluviale proiect 822 și o serie de nave speciale și tehnologice.
 
Aceste scoateri din înzestrare și casări de nave s-au derulat fără a exista un program naval de înlocuire cu alte construcții noi sau achiziții din import. De asemenea, nu a existat și nu există un program de conservare a unor nave de luptă care să constituie rezerva Marinei Militare. Dar și starea tehnică a navelor existente nu este îmbucurătoare, în sensul că toate necesită lucrări de reparații capitale și modernizare, începând cu fregatele tip 22, submarinul “Delfinul” și terminând cu vedetele fluviale de patrulare proiect 822. Toate acestea impun ca în domeniul mentenanței navelor militare să se producă o mutație majoră, fără de care, într-un viitor apropiat, se va intra într-un colaps total.
 

Necesitatea reînființării Arsenalului Marinei

 
Încă din anul 1991 s-a demonstrat necesitatea constituirii unei structuri unitare, în subordinea Comandamentului Marinei Militare, care să asigure continuitate în înzestrarea cu nave militare dar și modernizarea și repararea celor existente. La acea dată, la nivelul structurii de conducerea a Marinei Militare s-a analizat posibilitatea reînființării Arsenalului Marinei, prin comasarea a trei structuri existente: SN Mangalia, Centrul de Cercetări Științifice al Marinei Militare și Baza 339 Reparații Tehnică de Luptă Navală.
 
În anul 1992, această concepție a fost prezentată ministrului Apărării Naționale (generalul Nicolae Spiroiu) care, în principiu, a fost de acord, urmând ca ulterior să i se prezinte documentația detaliată. De menționat că se avea în vedere ca această structură să funcționeze cu finanțare asigurată din bugetul alocat Ministerului Apărării Naționale, prin acest mod asigurându-se continuitate în ceea ce privește încadrarea cu personal. Dacă ne referim la cele două structuri din Marina Militară, menționez că nu au fost probleme, dar fosta conducere a SN Mangalia s- a opus categoric, argumentând că nivelul salarizării bugetare este inferior celui care îl primesc salariații muncind în acord, astfel că intenția s-a soldat cu un eșec.
 
În ultimii 20 ani, forma de proprietate a industriei navale a suportat mutații majore. În acest sens, cu excepția SN Mangalia, toate celelalte șantiere navale sunt privatizate, ceea ce implică o nouă atitudine în relațiile dintre MApN și acestea. De asemenea, legislația în domeniul achizițiilor publice este ambiguă în ceea ce privește angajarea agenților economici pentru asigurarea mentenanței tehnicii militare. Aceasta face ca durata de contractare a unor lucrări de reparație a unei nave militare să dureze foarte mult, cu multe contestații și interpretări.
 
În prezent, majoritatea agenților economici ce se angajează în executarea unor astfel de lucrări nu dispun de capabilitățile specifice reparațiilor navelor militare. Aceasta face ca în prezent mentenanța navelor militare și a tehnicii aferente să fie asigurată cu prioritate de Centrul 339 Mentenanță din structura Bazei Navale Maritime „Pontica”, de Secția de Reparații a Centrului de Scafandri (pentru navele din subordine) și de Atelierul de Reparații al Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân” (pentru Divizionul 306 Nave Școală), ceea ce este complet insuficient.
 
Referindu-mă la starea tehnică a navelor militare din înzestrare, este necesar ca pentru mentenanța acestora să se constituie o structură unitară care să răspundă cerințelor actuale. Toate acestea impun cu stringență reînființarea Arsenalului Marinei, pe principii noi, corelate cu starea tehnică actuală și de perspectivă din Marina Militară. Structura propusă poate fi creată prin unificarea celor trei entități existente: SN Mangalia, Centrul 339 Mentenanță și Centrul de Cercetări Științifice de Marină. Se impune ca această structură propusă să fie în subordonarea Statului Major al Forțelor Navale, cu finanțare de la bugetul Ministerului Apărării Naționale.
 
Se propune ca la Arsenalul Marinei să se execute următoarele activități cadru:
- proiectarea sau coordonarea proiectării de nave militare prevăzute a intra în înzestrarea Marinei Militare și Poliției de Frontieră;
- cercetări în domeniile dezvoltării tehnicii, armamentului și munițiilor de marină;
- elaborarea documentațiilor tehnice de modernizare a navelor militare aflate în înzestrare;
- executarea lucrărilor de reparații (curente, capitale, de modernizare) la navele militare din înzestrare;
- executarea lucrărilor de reparații și de modernizare a munițiilor antisubmarin (cu excepția lanțurilor de foc);
- verificări periodice la munițiile antisubmarin aflate în depozitare;
- prelucrarea câmpurilor fizice (magnetic și acustic) ale navelor de luptă din înzestrare;
- verificarea periodică și pregătirea pentru lansări a rachetelor navale și a torpilelor din înzestrare.”².
 
Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc; colecția comandorului dr. Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Peripeții la Ziua Marinei Premiul cel mare (galerie foto)

 

---

¹  “Scrisoare deschisă”, în “România Maritimă și Fluvială. Magazin”, nr. 36/2017, p. 2 – 3.
²  Contraamiral de flotilă în retragere dr. ing. Constantin Rusu, “Este nevoie urgentă de reînființarea Arsenalului Marinei Militare”, în “România Maritimă și Fluvială. Magazin”, nr. 37(2019), p. 4 – 6.